…sau muchi-nichi, cum a scris Toshiko pe eticheta-de-pus-în-frigider…

nu’ş cine mi-a adus aminte.. a, da, Chief din Madrid, pe messenger. Că e 9 martie, ziua de măcinici.
Aşa că m-am repezit în bucatărie, am  înşfăcat o oală şi m-am pus pe treabă.
Aşa din ochi am pus patru măsuri de făină şi una de zahăr intr-un vas adânc de inox. Am amestecat zahărul cu făina băăăăăi! cu telul! să se omogenizeze bine. Bun. Dupe aia am spart doo oo şi am amestecat uşurel să înglobeze făina, dupe care am început să torn lapte. Din ochi aşa, apoi am mai dres cu făină, până a ieşit o cocă frământantă. Să nu uit secretu’, am pus praf de scorţişoară direct în cocă, odată cu zahărul. Pui tu dupe aia şî în apa de fierbe, da’ ie bine să pui şi’n cocă. Boooon, coca. Alt secret: să nu pui praf de copt cum am pus io acum ceva ani de au crescut măcinicii ca gogoşile. Ei trebe să fie compacţi şi denşi.
Coca se frământă cu nădejde, şi cu un pic de ulei. Am folosit ulei de sâmbure de strugure (e că sună sofisticat?) – pen’că uleiul de măsline are un gust. Dupe care am luat sucitorul şi am sucit coca şi am întins-o cât m-a ţinut counter-top-ul. E, acu e acu, cum fac io optişorii fără jmecheria aia specială de tăiat opturi? Mi-a tunat prin cap repede să folosesc cuţitul ăla rotund de tăiat pizza, prin urmare am facut foaia de aluat fâşii.

Fâşiile astea se iau cate trei la un loc în mână (că le-am tăiat cam subţiri), se rulează şerpişori şi se fac opturi. Procesul tehnologic necesitează şi o bere. Oregoniana, bien sur. Pe la al 27-lea opt am perfecţionat arta optatului pe degetul mijlociu.

După lupte seculare, am terminat de făcut opturi şi, alt secret de nu-l ştiam, se lasă la uscat. Vro doo-trii ore.

Apoi. Pui apă la fiert, cu un praf de sare şi un pumn de zahăr. Aştepţi să clocotească (nu te repezi ca hapsânul), şi abia apoi pui şi optuleţele în apă, moment în care dai focu’ mic şi pui capacu’. După vro doojdeminute aşa pui în apă şi restul: coajă de lămâie rasă, miere, scorţişoară.
Şi gata. Poftă multă. Merge cu vin roşu (că d’ăsta am).