chiar daca au votat pt romania si bulgaria romania nu e tara prioritara pt elvetia asa mi s-a spus cand am cerut permis de lucru, asa ca romanasu trebuie sa astepte intre 6 si 8 luni de la depunearea actelor timp in care cantonul cauta alt posibil angajat pt patronul care ti-a facut tie contractul. dupa astea 6-8 luni daca au gasit inlocuitor care vine dintr-o tara prioritara…pleci acasica

problema domnilor, o sa revin cu un post mai lung.
Cuiul meu pe america este un cui general, separat de cuiul meu particular pe departamentul meu. Cred eu că aceste două cuie sunt relativ independente. Problemele mele legate local de departament şi advisori nu au influenţat, în mod semnificativ, percepţia mea generală a americii si a americanului. Oricum, problema mea cu america nu e xenofobia per se (care, într-adevăr, poate că nu există aici, in definiţia ei directă). Americanii au atitudinea “we’re the best and fuck the rest” in mod nediferenţiat (rus, ceh, francez… well, mai puţin francezi, de când cu fuque le french…am auzit niste discuţii absolut hilare – şi patetice – pe tema asta). Pe mine mă scot din pepeni lipsa de sofisticare, spălatul pe creier, naivităţile superioare, lipsa de percepţie estetică, efortul patetic de a creea o tradiţie, lipsa aproape totală de imaginaţie, viaţa bazată pe “The complete idiot’s guide”, de la cum să repari un robinet – perfect acceptabil – la cum să faci glume spontane – perfect idiotic, etc, etc, etc.

Problema mea cu americanii nu e că m-ar face sa mă simt inferior, ci că mă fac să îi percep pe ei patetici. Eu nu-mi mănânc ficaţii din cauza unui prost care se crede superior – îmi mănânc ficaţii (încet-încet) când nu găsesc pe cineva care sa fie cu adevărat superior (asta fără să am pretenţia că sunt eu superior… nu’ş cum să explic mai bine).

nu cred ca l-ai fi vrut pe al meu:) ieseau oamenii plangand de la el.

exista forme standard atat pentru manuscript, cat si pentru forma finala. deci nu vad unde era problema domnilor.

din cate scrii tu, problemele au fost strans legate de universitate/advisor. coana america e mare, sunt 50 de state, nu stiu, poate mii de universitati, deci e greu sa generalizezi. sistemul universitar e caracterizat prin sacali si backstabbing si altele, asta nu e o chestie americana. de fapt, in state e mai upfront decat in multe univ. europene.
chestia care e buna aici e ca scrisul e sfant. am avut experiente ciudate in cateva locuri europene cu treaba asta: in fata gardul, in spate leopardul. de aia tot zic eu de scris.

cu europenii, sunt sigur ca stii, e chestia de “collaboration networks”, which, at the end of the day is bs. tipii astia un’ te duci tu sunt si ei intr-un astfel de network. de acolo cred ca tre sa incepi.

lica: latinii au avut univ. f. bune. asa e, s-au cam dus. referitor la americani, nu vad de ce ne-ar da drepturi, de vreme ce nu au semnat cu nimeni nimic. eu cand am venit aici nu am simtit xenofobia care am simtit-o in multe tari europene. in fata lor eram egal cu un francez sau rus sau ceh sau mai stiu eu ce. e un sistem imperial care iti zice in fata: “te storc de nu te vezi”. aia e. barem stim cu ce avem de-a face si nu ne facem iluzii. cand am ajuns in stockholm acu 2 ani, granicerul imi zice: “romania nu e in eu, ce cauti la coada asta?” iar cand i-am spus sa verifice cu seful sau imi zice zambind “pardon, asa e”. acel oops desole care iti mananca ficatii si iti spune “finut” ca esti inferior. ei bine, asta nu am simtit aici.

@WE: da, am discutat, relatia a inceput inca din noiembrie cand am avut un phone interview cu ei. Au fost foarte clari de atunci, la interviu, si in schimburile de emailuri de le-am avut acum despre ce se asteapta exact de la mine. Asta a fost si alt motiv (pe langa celelalte), fata de yale (unde discutia abia incepea), cu elvetienii eram in stadii mult mai avansate cu discutiile.
Cu restul banuiesc ca ai dreptate, dar asa am fost eu intotdeauna, condus un pic emotional (sau bazat pe gut feeling), si negasindu-mi locul intr-o patratica (sau negasind inca patratica mea). Multumesc de ofertele de ajutor, niciodata nu e prea tarziu sa iti largesti network-ul, ba chiar mai tarziu va fi (sper) mai usor, cand voi avea si eu ceva “vechime” si pot intr-adevar sa discut niste chestii concrete.

Acum 6-8 luni (un an), argh, o sa povestesc povestea doctoratului meu in alt episod… Pot sa spun, scurt, ca abia in mai anul trecut am reusit sa conving comitetul sa se uite la propunerea mea de dizertatie, dupa mai mult de jumatate de an de vorbit ca ala, vox clamantis in deserto. Ce tare as vrea (retrospectiv) sa fi avut un advisor care sa scoata untul din mine… Si dupa aia clatinau capul ingrijorati ca nu o sa termin pana in septembrie cum propusesem (I showed’em), si a trebuit sa am doua proposal meetings ca nu reuseau sa se puna la un acord despre cum trebuie sa arate o dizertatie in manuscript format….

Cu coana america cred ca o sa ma inteleg mai bine dupa ce o sa fiu well settled professionally si o sa ma doara mai tare la basca desi, man, ma scot din sarite….

@lica: totalmente de acord. La mine, insa, ubi bene, ibi patria se aplica pe criterii care nu sunt, in primul rand, profesionale, am invatat eu in anii astia in america.

ai discutat cu ea exact ce vei face? ti-ai vazut job description-ul? astea sunt f. importante.

usc-ul are asa ceva, din cate stiu. e implicat tare cu neighborhood-ul, child development etc.
ucla-ul trebuie sa mai aiba ceva, pentru ca e uriasa.

din cate ai scris pana acum mi-e clar ca nu iti este f.f.f clar ce vrei sa faci si mai alescum. ceea ce poate fi bun pana la un punct, pentru ca iti lasa mintea “deschisa”, dar poate constitui o capcana imensa.
te conduci si un pic emotional, ceea ce nu e f. bine intotdeauna. america, in sine, nu are nimica, a fost interactia care nu a mers bine in cazul tau. intre tine si “america”. sa stii ca nici la mine nu a fost drum de cristal pavat cu panselute. ci dur-superdur, cateodata. advisorul meu de la ph.d. a scos untul din mine. si la fel ca tine, am oscilat, am inceput cu modeling, dar nu ma simteam confortabil si abia in 1999 am trecut la databases. si a trebuit sa recuperez totul in 2 ani, ca sa termin in 5 ani. cat despre bani…hmm…nu mai zic. nu sunt bogat ca de ex. als:)

acum, e un pic prea tarziu…in loc sa te hacui cu mine pe web, mai bine imi puneai “?” astea acum 6-8 luni. daca ai auzit de damasio, ei sunt la usc. nu ma stiu minunat de bine cu ei, dar lui i-am atras atentia si puteam sa il intreb cate ceva, mai ales ca in grupul lor largit se lucreaza si cu copii cu probleme ca dislexia, probleme de limbaj si related. tot asa, ma stiu bine cu unul care lucreaza pe probleme neurologice la copii – exact child development, ma inteleg excelent cu mosul, e un tip absolut deosebit. adica, puteam pune niste intrebari, fara nicio obligatie sau promisiuni. seful neurologiei de la ucla, mazziotta, e prieten bun cu arthur toga, cu care noi lucram de ani buni (avem granturi impreuna) si care ma stie ca pe un cal breaz.
nu vreau sa ma dau in barci cu cati stiu eu, nu stiu de fapt pe nimeni, dar cred ca as fi putut sa te ajut concret in directia neuroscience/imaging. macar la nivelul de sfat.
dar mai ramanea partea de neintelegere a ta cu coana america.

de ajuns tot la “patratica” ta, tot vei ajunge caci asta e natura stiintei. depinde cum ti-o definesti tu.

Problema e ca indiferent in ce tara o sa lucrezi o sa fii un strain (daca nu cumva lucrezi in Romania, desigur). Doar in Romania o sa te simiti pana la urma ca acasa, insa din pacate e o tara condusa de niste netrebnici si nu vad cum se va putea imbunatatii simititor situatia in urmatoarele decenii. De altfel cred ca popoarele latine in general au mari greutati in a pune pe picioare niste universitati decente pentru ca pun mai multa valoare pe smecherii si aparente decat pe valorile adevarate. Cate univ. din Italia, Portugalia sau Spania sunt in top 500 (din Romania, desigur, nici una)?

Teoretic, in UE avem aceleasi drepturi ca ceilalti insa in practica te izbesti de tot felul de lucruri minore care treptat se acumuleaza (de exemplu in UK romanii si bulgarii tre sa duca la banca o scrisoare speciala de la angajator care sa spuna ca s-au conformat cu cerintele Home Officeului; si asta pentru ca banca sa-ti dea “privilegiul” de a-ti tine banii la ei si sa-i poata da imprumut la altii). In hamerica supararii e mai rau pt ca drepturile iti sunt limitate din start, deci nu le ai nici macar pe hartie. Pana la urma totul depinde de noroc si de ce stil de viata ai. Eu insa chiar si cu green card nu m-as putea obisnui in veci cu stilul de viata american, desi tre sa recunosc ca Pacific Northwest mi-a placut mai mult ca orice alta zona din SUA.

In Europa dezavantajul e ca sunt mult mai putine pozitii de profesor si pana ajungi in pozitia echivalenta unui tenured professor in SUA tre sa treaca multa apa pe Dunare. De ex., o pretena de la Oxford cu multe publicatii in traista si bazata in meseria ei are mari greutati in a-si gasi un post in Germania sau tarile inconjuratoare in timp ce in SUA si-ar fi gasit relativ usor o pozitie la ceva universitate.

problema mea e mai aparte, nu sunt fixat temeininc într-un anumit domeniu de cercetare. Ce ştiu să fac (i.e., pentru ce am credentials) şi ce vreau să fac nu sunt chiar acelaşi lucru. Domeniul meu de doctorat, human development and family sciences, este o ştiinţă socială relativ nouă, care îşi caută locul undeva între sociologie şi psihologie; şi education (ca domeniu în sine, “ştiinţa educaţiei”, nu ca metodă). Cred că înclină mai degrabă către sociologie, epistemic vorbind. De ce am ales acest domeniu, e o poveste mai veche. Ce vreau eu să fac este cercetare ceva mai clinică în domeniul developmental disabilities (în field-ul meu, HDFS ăsta, orientarea este mai degrabă către education – special education – şi politici sociale). Dacă aş putea începe de la început, aş alege clinical psychology, de exemplu (mi-au curs balele după un postdoc, tot la Yale, pentru clinical psychologists).

Cum i-am explicat şi cucoanei din Elveţia (apropo, e vorba de grupul ăsta, Child & Adolescent Health), eu vreau acum să îmi fac intrare, ca să stabilesc credentials şi experienţă, într-o echipă care face cercetare clinică şi epidemiologică pe copii. Pentru ca ulterior să ma pot mişca în direcţia asta. Ce vreau eu să fac, long term (şi idealist) este să reuşesc să combin, în cercetare, aspectele clinice şi cele de social sciences (incluzând aici politici sociale, aspecte socio-culturale, etc), că percepţia mea este că fiecare se joacă în pătrăţica lui. Pentru asta vreau de exemplu să acumulez cunoştinţe şi experienţă în metodele de cercetare caracteristice cercetării epidemiologice şi clinice (nu mă refer la clinical trials din studiile farmacologice, ci alea mai clinical psychology) cum ar fi, să zicem, single-case designs, sau cercetare care implică şi date sociologice dar şi date fiziologice, imagistice, biologice, etc; m-ar pasiona extrem de tare, de exemplu, să prind ceva experienţă în neuroscience (mă interesează autismul printre altele).

Ştiu că sună ca o ciorbă, da’ asta e situaţiunea la momentul de faţă.

Poziţia din Elveţia, deşi sunt supracalificat pentru ea, îmi oferă, cred eu, această şansă de intrare. În America cel mai probabil aş fi prins un faculty position la un departament de human development and family sciences (am încercat să aplic la departamente de developmental psychology, sau psychology care spuneau că au nevoie de metodologist, fără succes), unde m-aş fi înfundat, unu, în teaching, şi doi, într-un domeniu din care vreau să ies parţial (deocamdată). Oricum, mi-ar fi fost greu să mă lipesc de cineva (mentor) care să facă ce vreau eu să fac. Sau poate nu am ştiut cum şi unde să mă uit, şi poate că mentorii mei actuali nu au făcut nimic nici ei. Postdocul de la Yale era mai aproape de ce vreau eu să fac, şi ştiu că e o mare oportunitate nu pierdută dar… nu’ş cum să zic. Voiau pe cineva care aşa:

Individuals interested in statistical analysis of complex conditions such as autism, language disorders, learning disorders, and conduct disorders, utilizing health, behavioral, and genetic data are welcome to apply.

Eu am cuiul meu pe America, deocamdată, and I place my bets on Europe (cu toate că sunt perfect conştient de ce zici despre Europa, ştiu ca aşa e). Viitorul îmi va arăta.

pai, ca postdoc/assistant prof ai un “mentor”, nu? ideea e ca amandoi sa scrieti o aplicatie pentru un RO1 (ala de cercetare), el sa fie PI, tu co-PI. el o sa ia grosul si nu o sa faca nimic, dar tu vei avea salariu si bani de conferinte si poti sa iti scrii articolele. si, evident, stabilesti niste benchmarks cu el. what it takes ca sa te faca assist prof, what it takes ca sa te bage pe tenure track etc. negociezi. el are nevoie de tine ca mana de lucru, tu de el ca sa urci in ierarhie.
vezi ce RFP’s sunt active, faceti research planul – trebuie sa fie sound and simple, sa fie scris/gandit in asa fel incat sa fie inteles de oricine ce citeste aplicatia voastra pentru prima oara. apoi, scrieti acele 25 de pagini si cu un dram de noroc, mai ales daca el e puternic/cunoscut si aveti ceva rezultate preliminare, atunci aveti o sansa nenula.

ce am scris mai sus este exact cum am facut pana acum. it worked. si am prieteni la UCLA care tot asa au facut.

cheia este 1. sa aveti ceva rezultate preliminare, 2. sa scrieti alea 25 de pagini beton si 3. sa nu cereti prea multi bani.

o sa ma interesez pt. tine, daca vrei, de alte feluri de granturi NIH: R22 (asta e pentru scule), K1, sa vad care sunt cerintele vizavi de cetatenie/green card.

pentru mine, o sa ma interesez acum de un grant de la NSF, care poate imi da bani pt. mai multi oameni, eu de asta am nevoie acum – oameni bine pregatiti. ideal, cum ar fi Stefan. i-am propus un job, dar m-a refuzat superior:) glumesc. avea toate motivele din lume sa nu zica “da”. dar de unul ca el as avea nevoie. vreo 3-4 daca s-ar putea.

din cate stiu, ierarhiile europene sunt mult mai rigide decat cele americane, asa ca va fi mai greu de “patruns”. profii sunt aproape “semi-zei”, stilul este cu totul altul, nu neaparat mai bun. asa ca sa nu te miri daca nu vei avea decat relativ putine contacte cu proful tau de la Berna. evident ca esti pe un grant. incearca sa afli totul despre acel grant si cand poti incepe sa te interesezi tu de granturile tale, sub obladuirea “mentorului”. legat de asta, vezi ca 3 ani (pe atat esti, nu?) trec uimitor de repede si tre sa te gandesti ce vei face dupa aceea. adica, ce vrei tu sa faci? predai, research, ambele, in europa, america, oriunde, back to romania? timpul fiind atat de scurt si trecand atat de repede, esti cam fortat sa iti pui problemele astea. si sa si gasesti solutii, macar ca linii generale…

cam astea ar fi, la viteza si f. abreviate….

Si eu care credeam ca numai eu am avut experiente extrem de neplacute spre cumplite aici in graduate school…Era un topic la un moment dat pe romportal unde lumea era superincantata de scoala americana…

aip…
pai scrie la blogul sefe, ca si asa pentru mine granturile sunt cam sefe