bre, cre’ ca tre’ sa ne regrupam un pic.
- io sa zic ce-am avut in cap de-am postat articolu’ lu’ cocosila
- tu sa zici ce te doare la articolu’ lu’ cocosila

poorma sa reluam

Șefule… cu respect… din momentu’ în care ai scris: “un articol de…” am bunghit oarecum direcția politică a ședinței.
(critica e mama autocriticii, nu?)

Nu, serios, acuma: știu că nu ești f’un tremurici renăscut, ori genul care stă la coadă la pupat de moaște la Mitropolie.

Bănui că nici Hope nu e.

Nu am făcut “șto” de felul în care tu înțelegi să frămânți aluatul de cozonac… și nici nu am batjocorit sinceritatea exprimată de ea, apropo de “lumina”.

Nu-s genul.

Ar fi ceva ieftin… și ca să fiu sincer… “creștinul” din mine nu mă lasă să mă dedau la astfel de murdării.

Credința… aia adevărată… așa cum știi prea bine… e ceva care transcende ideea de respect. E ceva care… pur și simplu… IMPUNE.

Ar fi absurd să elaborez… am încredere că tu cunoști senzația.

Pe de altă parte… “credința” (care sună mai cuprinzător in engleză – “faith”) nu e echivalentă cu “religia”.

Credința… cred eu… e ceva care înnobilează, ceva înălțător, ceva care depășește mortalitatea.

Religia… aia e ceva diferit: aia musulmană, aia budistă, aia șintoistă (ia întreabă prin casă, cum e treaba) aia crestină, aia saientifica… aia mormonă…

Credința însă, e universală și egală. O constantă morală, psihică, sufletească.

Majoritatea credincioșilor, de orice rit, o mimează.

Prea puțini o au cu adevărat.

Astea fiind zise… e dificil să nu evaluezi articolele D-lui (Sf-ției Sale?) Adrian Cocoșilă ca EFICIENȚĂ în comunicare de mesaj. Mi-e dificil să înțeleg motivul pentru care Biserica folosește un limbaj… hai să zic “arhaic” în dorința de a aduna oile rătăcite. N-am pretenția să se discute în limbaj de cârciumă despre credința religioasă; nu-i cazul să facem bancuri cu bulă.

Pe de altă parte, mi se pare nepotrivit să folosești limbaj tipic bisericesc, plin de arhaisme (care arhaisme… au si ele un sens anume – greu de explicat lui țața Veta) atunci când te adresezi publicului așa-zis creștin, prin intermediul internetului.
Nu mai vorbesc de ortografie.

Din 2 una:

Ori biserica suferă de aceeași degradare socio-intelectuală ca și restu’ societății…
ORI
Societatea urmează căile bisericii…

“Din această dilemă… nu vei scăpa!”

zic. (păcătosul de mine care sunt).

păi, o ziseşi chiar tu:

Formalitățile, ritualul au un rost, desigur: sunt gândite să-i țină pe calea cea dreaptă pe cei șovăielnici

tocmai despre noi ăştia vorbesc eu, despre şovăielnici şi necunoscători. cei luminaţi sunt în afara discuţiei ăsteia .
dar ăştilalţi, cu crăciunul consumerist în inimi şi ăla creştin doar pe etichetă, ăştia’s alţii. şi ăştia or ţin ritualul, or se declară atei şi lasă crăciunul şi paştele în pace.

PS dacă zici că-mi ştii stilul, nu cădea în greşeala de a crede că sunt vr’un habotnic.

Asta e clar o “întrebare încărcată”… ca să ma esprim mioritic de iz transoceanic… )
Ar fi ca și cum eu aș întreba:
“… bre tapirule, da’ tu ce fel de tapir ești? Că sunt foo’ patru categorii, cică…”

Serios: m-am uitat, da’ pe fugă, că am trebi maidaneze și alea. Clar, subiectu’ merită aprofundat, măcar ca motiv de hăhăială.

Între timp:
Fiind tu un admirator declarat al lui Cocoșilă și student asiduu al scrierilor sale ortodoxe, ai reușit să-mi transmiți entuziamu’ tău creștinesc întru ale bisericii.

(nu, încă nu m-am întors în sânul primitor al organizației – încă mai bulucesc prin garduri – deci nu deschide șampania)

Unde eram?
Aaa, da!

Pornind de la saitul unde prestează creștinește Adrian Cocoșilă am citit asta:
http://tiny.cc/Xx9Qt
Fiind vorba de sihastrie, care în esență e o activitate religioasă solitară, cel puțin în accepțiunea populară (“sihaștrii trăiesc singuri, in peșteri și practică creștinismul de capul lor”) – deci, fiind oarecum pe poteca argumentației mele – creștinism=gloată organizată ierarhic – nema creștinism singular (argumentul tău) am zis să mai sap nițel…
http://tiny.cc/4EN8w
Acuma, dincolo de tainele și canoanele monahale, exista poate o cestiune de interes medicalo-pisichiatric… dă un clic (dacă te amuză ideea) pe lincul cu “Lumina Nezidită” – în al doilea paragraf de la “Biografie”.

Mie mi s-a părut bizar (n-am mai dat peste așa ceva…da’ omu’ cât trăiește învață)… chit că se zice că “ascunse sunt căile domnului…”

Dincolo de asta, am găsit fascinantă povestea unui om nascut în 1898 – mort în 1959 – deci, trecut prin 2 războaie majore – a carui viață a constat în devoțiunea față de Voia Dumnezeiască.

Aș putea să fac un argument în sprijinul ideii de creștinism” aparte, cred – pornind de la sihaștri – indiferent de cât de tare ai să te bucuri tu să-mi punctezi aderența strictă la ierarhia monahală – deci la canoane.

Cu nițică săpătură, vă demolez bisericuța voastră logică – ortodoxă (Hope/tapirul) îndrăznesc să spun… (plin de umilință și smerenie prefăcută, păcătosul de mine care sunt).

Dar… ca să glăsuiesc bisericește: “ar fi o deșertăciune și goană după vânt” … voi credeți în ritual ca parte necesară și obligatorie a noțiunii de creștinism; eu cred că indiferent de cât de tare te spovedești și cât de des te împărtășești și câte cruci faci zilnic… dacă n-ai simțămîntul – tot degeaba. Ești creștin de formă. Și invers: dacă îl ai pe Ăl de Sus în sinea ta cu adevărat, orice alte formalități devin inutile. Devoțiunea față de conceptele creștinismul nu-i o chestie de procente: este… ori nu este.
De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.

Să spui că dacă te rogi de trei ori pe zi ești mai creștin decât dacă te rogi doar odată… mi se pare o dovadă de fariseism, ca să folosesc un termen adecvat. Fix cum zicea Danion Vasile:
“…nu pentru că vorbesc prea mult despre Hristos, despre iubire curată şi mântuire, ci pentru că modul în care o fac e unul lăudăros, arogant: „Ia uite ce tare sunt eu că sunt ortodox, voi nu ajungeţi la nasul meu…”“

Formalitățile, ritualul au un rost, desigur: sunt gândite să-i țină pe calea cea dreaptă pe cei șovăielnici, gata să calce-n străchini în lipsa unor reguli clare de comportament, ori să le reamintească uitucilor care e treaba.

Asta n-o să mă împiedice să mai poposesc pe saitul http://www.crestinortodox.ro care mi se pare fascinant.

Subscriu și eu la protestul unui alt răzvrătit, mai acu’ ceva sute de ani – care avea și el probleme cu ritualu’…

Hai, ziceți că nici ăsta nu-i creștin.

(n-am idee dacă o să meargă embedu’, așa că dau și lincu’:)
http://www.youtube.com/watch?v=wiRpUtVByxU

blegoo, iote ce mi-a trimis un bun amic (probabil vazand cum chelacaim unu’ la altu’):
biserica la romani
tu’n ce categorie te introduci?

Nu-i nici o îndârjire.
Cum am spus, voi cu credința organizată, eu cu aia personală.
Exemplele tale se refereau (blasfemie!) la ce se întâmpla de ziua lui de naștere?

Hai, cum am zis… să punem punct, că mi-e că vine Hope cu Părintele din San Diego să mă exorcizerze de “îndârjire” ori ceva gen…

dar bre…totHuşi… de ce îndârjirea asta? ce ascunde? hmm? ia să te psihanalizez oleacă…
argumentele tale sunt relativ uşor de contra-argumentat,(iote de exemplu, ce a făcut Iisus în Cana Galilei? sau la cina cea de taină?) da’ nu, vorba ta, ajungem nicăieri

Hai…. serios acuma… eu nu intenționez să vă atac ritualurile… și cu atât mai puțin religia practicată.
Reamintesc că discuția a pornit de la Cocoșilă și îndemnurile lui.
Eu văd lucrurile într-un fel, voi… altfel.
Normal, continuăm să halim sarmale de Crăciun, indiferent de ce crede fiecare în sinea lui.
Propun, așadar… să încheiem dialogul surzilor aici… fiindcă mi se pare că nu duce nicăieri.
Hai tapirule… bagă un post de Paști… să schimbăm discuția, zic.

Uau.
Chelalau…
….
Mea pulpa, mea maxima pulpa, zic.
Naivitatea mea (unii ar spune “prostie” – prostia fiind caracterizată de refuzul de a lua în considerare posibilitatea argumentării iraționale a interlocutorului) a condus… paradoxal, la formația unei mici “bisericuțe” de rit creștin-ortodox-mioritic.
….
Speranța și tapirul…•

Așadar:

Avem un grup minim de religie organizată: Speranța… in chip de preot (nu neapărat bărbos) și tapirul… ca enoriaș smerit.

Împreună… ei încearcă o excomunicare a unui bleg oarecare din sânul unei biserici la care păcătosul nu a aderat niciodată.
Creștinismul… ca religie personală?
Nu există… e o iluzie!
Nu înțelegi, blegule ce ești!
Creștinismul… e ceva colectiv, nu poți să faci de capul tău!

Înțelegerea mea este că nu poți fi “creștin” la modul solitar. Robinson Crusoe nu a fost și nu avea cum să fie creștin, el fiind singur. A gândi și a acționa “creștinește” devine un exercițiu în futulitate, în abseța aderării stricte la ritual.
Ritualul, desigur, implică oameni de profesie, care să-l administreze.

Creștinismul…implică numere mari, gloată; încercarea solitară de a-l imita pe Christos e sortită eșecului, indiferent de cât de sincer ar fi cel care caută refugiul apropierii sufletești de un personaj istoric.

Totuși… în ciuda efortului milenar de a-l reduce pe Jesus din Nazareth la un caracter divin – vulgar – popular, religia organizată nu a reușit să șteargă imaginea reală a unui om executat acum 2010 ani.

A-l imita pe Jesus asa cum a facut Thomas a Kempis acum cinci sute de ani devine o blasfemie; ironia supremă: fariseii au pus monopol pe învățămintele celui care i-a denunțat…

Hope, dacă tu CHIAR crezi că întrebarea mea referitoare la “îmbuibarea” de Crăciun” e vulgară atunci nu ai înțeles ce anume am vrut să exprim: am vrut să te fac să te întrebi dacă faptul că aderi strict la ritualuri inseamnă o licență… o indulgență (cumpărată psihologic) de a te deda la activități care nu au nimic de-a face cu creștinismul. Prin “creștinism” eu înțeleg aderarea critică la învățămintele lui, așa cum le avem rămase în cele patru Evanghelii.

Iisus nu oferea (din câte știu) mari chefuri cu ocazia zilei lui de naștere… deci, întrebarea mea era de unde și cum ne-am trezit cu această tradiție; și cu ce e ea mai presus decât tradiția bradului… ori a cumpăratului de cadouri… ori a cântării de colinde la biserică, în San Diego ori aiurea.

În mintea mea de bleg excomunicat din biserica voastră o să existe veșnic o diferență între Iisus Christos și diferite organizații care îi folosesc numele.

Așadar… afirmația ta că EL a creat “piatra de temelie a creștinismului” sună oarecum fals pentru mine.

EL nu a creat nimic.
EL a fost.

Restul de argumente pe care le expui… îmi amintesc de exemplul oferit de Borges în “Arta Abuzului Verbal”:

În cursul unei dezbateri, unul din protagonaști îi aruncă conținutul unui pahar de băutură în fața interlocutorului. Replica a fost: “Domnule, asta e o digresiune”.

…..

Tapirule, ca enoriaș, ești scuzat și înțeles (de către mine) pentru atitudinea de aderență strictă la ritualuri. “Rostul” pe care îl justifici tu ca fiind necesar în creștinism e oarecum jignitor la adresa celor care subscriu la gândirea creștină.

Implicația este că în absența ritualurilor necesare (cu “rost”) creștinii o iau razna.
Ori… eu nu cred că e așa. Ca dovadă, ofer nenumărate exemple de creștini care observau (și încă observă) ritualuri stricte, dar sunt (și au fost) gata oricând să acționeze în fapt… ÎMPOTRIVA esenței creștine.

Legile și regulamentele bisericii n-au împiedicat pe nimeni să comită acte absolut NEcreștinești, nu?

Contrare învățăturilor lui Iisus, zic…

Așadar… eu rămân cu creștinismul meu… iar voi… cu biserica voastră.

“Să vă spovediți bine!” zic, dacă asta simțiți voi că e ce a vrut să zică Iisus.
(Nu uitați să vă lipiți și un pește pe bara din spate de la mașină).

• A se ține cont de faptul că nu aprob ori sprijin nici un fel de gândire derivativă… gen “vaca și chiloții”… ori “baba și mitraliera”.

blegoo, tre’ să îi dau dreptate lui hope…creştinismul NU ESTE o chestie “personală”, să alegi tu cum-când şi în-ce-fel. este dogma, este canon. la fel ca mersul cu maşina – nu tu alegi regulile care îţi plac, şi nici nu mergi pe unde îţi place.

alea de zici tu cu “trebuie” îşi au rostul lor în creştinism. nu forma e importantă într-adevăr, dar fondul.

iar dacă zici că te enervează pisălogeala fix de crăciun şi paşte, păi şi pe mine ma poate enerva pioşenia bruscă a mall-hunters fix de crăciun şi de paşte. de ce nu vă apucă de 14 august cozonacu’ şi pasca? de ce nu pe 2 octombrie? de ce? – păi de aia, că sunteţi totuşi creştini. însă: ai trei variante: ori nu eşti creştin şi mă laşi în pace de crăciun şi de paşte cu consumerismul tău (fă-o de 16 noiembrie), ori eşti creştin adevarat (d’ăla cu popă şi stat în genunchi), ori eşti creştin nepracticant, e în regulă, dar nu faci garagaţă şi stai mai smerit în colţul tău şi nu sari de cur în sus când zice un preotr o vorbă.
ciorba asta cu “eu sunt creştin unde şi când vreau io, nu-mi zice popa ce să fac” nu e nimic, e doar – scuză expresia – o labă.