vacanţă

[View with PicLens]

azi am eşit să ud grădina cam târziu, după noo, că am lălăit-o prin oraş. luasem araci mai solizi, că roşiile parcă au înebunit
eram cam îngrijorat că locuiesc într-un bloc de moşi care probabil se culcă devreme şi nu vor să audă forfoetala mea prin grădină… oricum, pe la zece termin si de legat (am legat şi castraveţii) şi de udat, şi încep să strâng furtunul de peste zece metri că robinetul e departe (mă rog, grădina e departe, treabă de perspectivă).

şi s-a pornit o ploaie torenţială ce m-a făcut ciuculete.

Imi si imaginez pe sud coreeni alegand template-ul potrivit (sobru dar proeminent), facand repede un crash-course pe teme de PowerPoint presntations, numarand si masurand cuvintele si linile de pe fiecare slide. Oare or fi folosit si animations – ceva gen “explode” cand prezinta cum-s-au-intamplat-faptele?

Ca pe vremuri, atacă vasele, iau oameni prizonieri (dacă sunt bogati şi pot fi răscumpăraţi – ransomaţi, cum zicea Tom Sawyer) sau îi omoară (dacă nu’s bogaţi), fură evident toată marfa. Ce mai, piraţii din Caraibe mutaţi în Africa (au rămas şi în Caraibe destui, cică).

O lege a mării spune că în ape internaţionale orice nava militară are dreptul să atace vasele de piraţi, să le ocupe, să le confişte, să îi prindă pe piraţi şi să îi deţină

Problema este dupa aia – ce faci cu piraţii? Secolul dooşunu are o încâlceală de legi şi decrete care face aproape imposibilă judecarea lor.

Aşa că ruşii au găsit o soluţie: au elberat un vas capturat de piraţi, i-au prins pe piraţi, dar în loc să se încurce să îi ducă la Moscova pentru judecată (cu toate complicăţeniile birocratice), i-au pus într-o barcă pneumatică şi le-au dat drumu’ în larg.

Acu’ se pare că piraţii respectivi au murit. Fără procese, fără complicaţii.

Io zic brava ruşilor.

eu eram coleg de clasă, de la clasa întâi până într-a opta, cu fata lor, Georgiana, singura fată din generaţia mea şi cea de după mine (io zis şi Chitinoţ, Sandi, Dragoş, Niculae, Danezu, Ceaceari, Bobiţă zis şi Bubanu, Adi Petre, fraţii Busuioceanu şi alţii) şi prin urmare crescută băieţeşte, cu fotbal, indieni şi caoboi şi jocuri de’a nemţii. îmi aduc aminte vag că în clasa întâia Georgiana cobora dimineaţa de la etajul patru la mine la doi să mergem împreună la şcoală.

era primăvară şi domnul Rădulescu săpa bucata de grădină pe care şi-o (auto)alocase, la un loc cu ceilalţi locatari, în spatele blocului, acum mai bine de patruj’de ani. patruj’ de ani e de ajuns pentru simţul ăla de proprietate genetic din noi – nu cred că ar visa cineva să intre în grădina altuia să o aloce fără să i se dea voie, deşi tehnic şi juridic loturile nu aparţin nimănui concret. iar dacă ar visa ar lua lopeţi în cap ca în Rebreanu.

primăvara asta mi-am luat şi eu în primire, aici în Berna, lotul alocat de către proprietarii blocului, adică municipalitatea, chiriaşilor. ante-chiriaşii mei, studenţi, nu fuseseră deloc interesaţi în grădinărism (să rimeze cu trăirism, vorba lu’ Turambar), şi după un an de crescut bălării şi avertisment de la primărie că să facă ceva cu bălăriile că nu dă estetic la oraş, au cedat lotul unei familii din blocurile vecine. cu ajutorul şi intermedierea vecinei de palier (singura de pe scară care vorbeşte engleză), am intrat în contact cu familia cu locaţia în gestiune. sau, de fapt, au intrat ei cu mine, sunând la uşă şi spunându-şi păsul. că e grădina mea şi am dreptul, normal, dar nu am putea sa ne înţelegem cumva?

hehe, la Rovine în câmpii, e o familie de turci, tata-mama-şi-copilul. cum nu prea ţin io pici d’astea istorice am fost de acord să împart jumătate de grădină cu dumnealor.

Toshiko nu a strigat de la balcon să sap mai adânc (una că e total fotă la ale grădinăritului, s-a uitat cu interes sidefat la sculele de grădinărit ce le-am luat, mândru nevoie mare, de la Migros Do It+Garden), ci a imortalizat evenimentu’ ca un japonez ce se respectă, adică digital şi în culori.

domne, l-am lăsat pe turc să-şi aleagă jumătatea (grădina mea e  toată, şi aia albastră şi aia roşie), şi şi-a ales jumătatea albastră. a ştiut el de ce. io am avut de săpat bucata aia cu iarbă (iniţial zisesem că o las de grătar, da’ poormă m-am gândit că probabel o să fac doo grătare maxim tot anul, mai bine le fac pe balcon grătarele sau în parc). bucata cu iarbă a durat vro doo zile să o sap (câte doo-trei ore pe zi), că la fiecare împunsătură trebeia să mă aplec, să iau bucata săpată – iarbă şi rădăcini – să o scutur de pământ şi să arunc bălăriile întrun morman care repede a crescut ca făt-frumos cât alţii’ntr’un an (ăla din capu’ meu).

bucata ailaltă, fără iarbă, zic he-he, o sap în juma de oră. ţi-ai găsit. de acolo am scos nişte cataroaie unele cât capul meu de mare (fără figuri de stil), pe care le-am făcut morman sub pom, peste ele am aranjat alt set de bălării (am împărţit grămada iniţială în doo), si a ieşit aşa o platformă, plus neşte cataroaie decorative în metrul pătrat în care am pus “flori alpine” şviţere – se văd toate astea într-una din pozele de mai jos sau din stânga-dreapta, pe unde s-or fi nimerit în post. cataroaie în care am reuşit să îndoi dinţii cazmalei (zic “dinţii” pentru căcazmaua are patru colţi ca o furcă, laţi aşa la un centimetru şi groşi la juma de centimetru, o invenţie tare bună că ajută la afânarea pământului când întorci brazda).

aşa. cum ‘ceam şi cum vedeţi, Toshiko a documentat fenomenul. în una din poze apare şi vecinul domnul Schneider, care îmi zâmbea într-o germană fluentă, văzându-mă cum şterg râuri de sudoare de pe frunte cu prosopelul-batistă, “Warme, warme, Ja?” – “Ja-Ja”, zic şi eu, total de acord.

am apucat să plantez numa’ jumate, aia care era cu iarbă, că de eri veniră ploile, ca’n romanul lui Louis Bromfield. ş’aşa ce seminţe luasem io, prudent, abea au ajuns pentru jumatea asta. am pus aşa: flori (am găsit nemţoaice, domne, nemţoaice, de avea ţăţica Neacşa la Ploştina o frumuseţe, iete că am uitat cum le zice în nemţeşte, tre’ să ma uit pe plic), salată verde, ceapă, căpşuni (sau mai degrabă fragi) pentru Toshiko, mărar-şi-pătrunjel şi, aaaaaaa! am găsit leuştean! răsădit! îi zice Liebstöckel pre limba lui de aici, sau Maggikraut. am mai pus ceapă şi morcovi. şi urmează castraveţi, roşii, şi poate ceva vinete?. plus că bucata aia lungă din mijloc, aia cu ceapă verde, e a turcului care a promis ca o scoate în iunie, când o să pun şi eu ceva mai tomnatec (varză?..habar n-am, o să mă consult cu tata).

arată frumos grădina acu’, săpată şi parţial aranjată, iar o bere baută la coada sapei nu e bătuta de nimic. ce-o şi răsări, om trăi şi om vedea, mai ales că am pus seminţele cum m-am priceput si io, fără să măsor adâncimi. arbacicul, măcar, l-am pus cu moaţele în jos, că povestea mama că nu’ş cine l-a plantat cu ele în sus (ca’n bancul cu politiştii care plantau pomi sub oblăduirea sergentului care striga, la răstimpuri, “cu verdele’n sus!”).

nu vă uitaţi că în ultima poză brazda pare cam inegală, am mai ajustat un pic marginea după ce udasem şi am tras pământ uscat peste, d’aia se vede aşa.

vecinul turc e adeptul grădinăridului nemţesc, cu brazde-cutii demarcate de scânduri. io fac cum am învăţat de la tata, sap totul dintr-o dată şi dupe aia fac brazdele din săpăligă cum le vreau io de mari.

PS se vede, supt pom, decoraţia ornamentală cu cataroaie? – acolo am pus florile alpine elveţieneşti. ce văd si platformele de iarbă-şi-rădăcini ce se vor face, sper, compost pâna la anu’.

Start Slide Show with PicLens Lite