adică erau, că de vro doo zile au dat cu aspiratorul prin tot oraşul şi au dispărut toate pietricelele.

şi e plin de ghiocei, plin, dar azi a nins furios peste ei (furios şi ninsul şi eu, din cauza ninsului).

dacă vrei cel mai bun cappuccino din oraş te duci la Adrianos, chiar în umbra ceasului vestit al Bernei. e un loc foarte agitat, în schimb, lumea bea cafele pe scăunel, la măsuţă, la tejghea la bar, în picioare, cum apucă. prăjesc cafeaua lor (au prăjitorul chiar în stânga barului), şi fac un cappuccino tare, nu leşinat şi lăptos ca alţii.

sunt si vro doo starbucks-uri în Berna, ar m-am jurat că nu calc în vrunu.

dacă vrei cafea şi cappuccino bune (deşi un picuţ mai slăbuţe ca alea de la Adrianos, totuşi) în atmosferă plăcută şi relaxant-discutantă, te duci la Monnier, confiserie pă ştrada Spitalgasse 47-51, aproape de bahnhof. de gară, carevasăzică. au şi cremşnit bun (cremeschnitte, na), deşi la brutăria Storchen de pe Schauplatzgasse 29 găseşti cel mai bun cremşnit. da’ nu poţi mânca acolo, că nu au decât tejghea. şi au şi pâine foarte bună, deşi pâinea e bună şi la supermarket aici.

cea mai bună ciocolată caldă – la cafeneaua “Cafe Roma”, unde întâlneşti dealminteri o atmosferă italiana autentică. ciocolata calda e chiar ciocolată topită, cleioasă şi nu-foarte-dulce, nu chestii la plic cum găseşti în alte părţi. în Cafe Roma intri coborând nişte scări abrupte, de la nivelul străzii, într-unul din pitoreştile re-amenajate spaţii ale underground-ului oraşului vechi. dacă cappuccino-ul lor ar bate pe ăla de la Adrianos, Cafe Roma ar fi declarat cel mai bun cafe-bar din Berna. am băut azi un marrocchino la Cafe Roma, l-am luat de curiozitate, că nu ştiam ce e (era la “cafele”, totuşi). este aşa: pe fund un strat de ciocolată topita, urmat de un strat de espresso, şi la suprafaţă lapte spumat cu pudră de cacao peste. superb.

ziceam data trecută că întâlneşti o mulţime de lume cu instrumente cu corzi – cred că violoncelul e cel mai des. am uitat să spun că întâlneşti şi o mulţime de oameni în cârje – tineri in general, în cârje sofisticate din polimer. accidente de schi? – probabil.

alaltă-săptămână am aflat că ursoaica Bijork are doi pui, şi că i-a scos afară deja. ursoaica Bijork şi ursul Finn sunt urşii oraşului, tradiţie de sute de ani.

pe jos prin berna e frumos, chiar dacă primăvara se lasă aşteptată.

să fiu albastru - gen “pe cuvântul meu” – expresie ce o folosesc cred că din liceu. nici nu mai ştiu de unde o am, probabil am inventat-o tot eu. să fiu albastru dacă te mint.

tangent m-a bântuit o vreme, prin facultate. totul era tangent. cum a fost examenul? – tangent. ţi-a plăcut supa – tangent. proprie invenţie şi asta. tot in facultate m-a bântuit şi sadic, în sensul de “cool”.

fratele meu alb - din ceva romane cu caoboi şi indieni, probabil, nici asta nu mai stiu de unde o am, dar o am demult. în general pentru a sublinia un moment mai aparte: “băi fratele meu alb, să-ţi spun ce-am păţit”.

trăi-ţi-ar calu’ – invenţie proprie, în sensul ăla de “hai dă şi mie o ţigară, trăi-ţi-ar calu’ ”

aranghelu’ pascătului mă-tii – înjurătura preferată a lui marian-farmacistul-colegul-de-cameră. mă amuză la nesfârşit şi acum. tătăiţu avea altă expresie, “‘tu-ţi aia şi’alaltă a mă-tii”

mi-e lene să – expresie care a început să mă enerveze din ce în ce mai mult. pe internet cel mai adesea, gen “mi-e lene să mai caut linkul acum”, de obicei înlocuitor al lui “nu mai ştiu unde să caut”, sau “nu’l mai găsesc acum”. sau “habar n-am dacă (mai) există”

kilu’ – expresie veche; dacă e “al meu”, e din seria tuturor expresiilor cu ceva “al meu” sau “a mea”. ca’n bancul cu bulă care o ajuta pe o bătrânică şi, la laudele acesteia că ce bine crescut este bulă, acesta răspunde mândru “păi ce pula mea doamnă…” (echivalentul politicos al pulii e puii – “ce puii mei”). altminteri exprimă scepticismul, “ete kilu’”

ogre (şi varianta ogre ogreson) e apelativul cu care ne apelăm între noi eu, coiotu’ şi gogu (mai ales). colectiv, “băi ogresonienilor“. alt apelativ la modă a fost şi boar - “băi boare” - cu varianta prescurtata boa

prafu’le’n cur - expresia lui Maicamare când spunea “treaba lor”. expresie absolut unică.

du-te o mie de ani! - tot Maicamare, când se certa cu orătăniile de prin curte…Maicamare, venită din vârful muntelui în Bucureşti la operaţie “la ochi”….îmi povestea după aia “cârstinele – că aşa îmi spunea – era un spital mare, cârstinele, pă câteva etaje, şi numai pentru ochi! erau doctori mulţi, cu învăţăceii după ei…m-a dus Mitică şi cu ăla pe sub pământ (metroul, nota mea)…am păţit multe!”
Tătăiţu, când n-o mai dovedea pe Maicamare cu argumentele în câte o dispută, încheia scurt “fă, nu ştii tu ce ştiu eu”.

omienoosutenoozecişidoi: recensământul româniei
am intrat recenzor pe pile. tata a prins postul de recenzor şef, şi m-a băgat şi pe mine recenzor. ba parcă şi pe sor’mea, deşi ea nu a mai recenzat. am avut doo blocuri (sau trei?-parcă doo), incluzând ăla în care stăteam io, numa’ ale mele. tata era şi recenzor şi recenzor şef (adică propriul şef), el a avut printre altele blocul de ţigani, ar trebui să scrie un post aparte despre asta.

umblam din uşă în uşă, cu ghiozdanul de formulare, şi’ntrebam una-alta. dura vro cinşpe minute-doozeci interviul. lumea fusese avertizată că vin recenzorii, să nu se sperie. he, puteam să fac şi-un pic de sociologie a familiei dacă voiam, că nimeream în diverse situaţii de familie. un cuplu tânăr (da’ tânăr, abia dacă aveau dooj’ de ani) m-au primit în pat sub plapumă. la alţii se vedea că făcuseră curăţenie, că veneau “musafirii” (ştiau deja că tre’ să apar, că în ziua precedentă fusesem deja la scara ailaltă). un tataie cu mamaie cu apartament cu mileuri mă aşteptau cu un teanc de vro 12cm de acte pă masă: cercificatele de naştere (cre’ că şi alea de botez de “dinainte”), buletinele, cercificatul de căsătorie, actele casei (chirie, gaze, lumină, alea), cupoane de pensie. tot. i-am simţit că ar fi cam dezamăgiţi că nu îmi trebuiesc actele (nu îmi trebuiau, totul e pe bază de declaratie voluntară), aşa că le-am răsfoit un pic pretinzând că-s de folos.
în ziua de azi s’or mai fi blazat oamenii, dar în nooşdoi era veselie. veneam seara acasă regulat abţiguit după păhărelele de vin şi vişinată servite pe la diverşi cetăţeni ai româniei bucuroşi de musafiri. nu mai pun fursecuri, cozonac, alea. ba şi ciorbă. într-o seară de fapt am stat la o familie la taclale cred că doo ore, la plecare m-am întâlnit cu tata pe scări care pornise după mine (el era şeful, deh), că nu mă mai arătam acasă. am nimerit şi la un chef odată, mese, tacâmuri, pahare, musafiri, urlete (“bă, ia linişte că nu mă mai înţelege domnul recenzor, virgile ia toarnă mă un pahar de vin la domnu’ aici”). la ăia cred că m-am şi pupat la plecare.
din banii câştigaţi mi-am luat bocanci (d’ăia de piele maro).

omienoosute-cât-o-fi-fost, că eram anu’ cinci la facultate
agent de vânzări eram, la Montero. tot pe pile, m-a băgat marian colegul de cameră farmacistul care lucra acolo mai demult. îl băgase inaintea mea pe dragoş. ia să socotim: prin nooşapte carevasăzică. sau nooşase – anu’ când a ieşit constantinescu că ţin minte că am băut şampanie la firmă şi ne zicea doamna tudorache patroana că noi tinerii l-am votat. da, am început în toamnă în nooşase până în aprilie in nooşapte, fix cât a ţinut vremea urâtă şi noroiu’.
agent de vânzări, deci, adică aveam în primire o bucată de bucureşti (sectorul doi parcă, zona obor-ştefan-cel-mare-colentina, p’acolo-şa), cu o listă de farmacii. umblam per pedes apostolorum (ni se deconta abonamentu’ pe toate traseele, totuşi) pe la farmacii, cu lista de produse să îi momim să comande, şi după aia cu lista de datorii să îi momim să plătească. şi iete aşa umblam cu milioanele după mine (bani mulţi pe vremea aia), pe câte trei tramvaie (ca firma era undeva pe linia lui 12, schimbam trei tramvaie să ajung la sediu). şef IT era dom’ tudorache junior, ştudinte la cibernetică. pusese warcraft pe server şi stăteam cu dragoş până pe la zece seara după ce predam casieria, să jucăm. ajunsesem de vorbeam robotizat: move…here. atack…here. pe mine mă durea la bască că eram solo sotto voce, da’ pe dragoş îl aştepta nevasta cam furibundă. nu mai pui că mai mergeam şi în cecenia după aia.

am mai lucrat anul ăla după montero vro lună la altă companie, tot de farmaceticale, da’ nu am stat nici o lună.

ei, lunile alea la montero au fost fructuoase. atunci mi-am luat io bocanci gore-tex cu talpă vibram si sac de dormit de puf de stat la -20 grade. pe de altă parte am pierdut bursa de anul următor că am cam fasolit-o pe la examene, nu mi-a mai ieşit medie de bursă.

va mai urma.

zilele trecute am avut adevărata revelaţie; după o căutare decisă pe internet (am inceput cu “musial instruments” pe wikipedia), am aflat : instrumentul (numit “hang”, hang însemnând “mână” în elveţiana berneză) a fost inventat chiar aici în berna, nu mulţi ani in urmă – în 2001 mai precis.

nu se construieşte decât în berna, şi doare de către cei doi care l-au imaginat, proiectat, şi construit. este extrem de greu de obţinut.
dar există deja virtuozi ai instrumentului: manu delago de exemplu, dante bucci , davide swarup…

Start Slide Show with PicLens Lite

a, se mai circulă în căricioare de copii. aici descopăr cele mai elaborate cărucioare de copii, cu funcţionalităţi multiple pe care nu mi le pot imagina pe toate încă. mă întreb dacă nu cumva trebuie permis de conducere pentru ele.  în general au trei roţi – all terrain gen -, o grămadă de accesorii, şi un aspect futurist solid ca de Hummer. sunt dotate cu semi-saci de dormit să poţi scoate copilul la -20 grade, acoperitoare transparentă de ploaie, frâne câteva, cre’ că au şi giroscoape pe undeva. în staţie autobuzele se lasă – pfffffff – pe o parte, să se poată urca mămicile cu căriuciorul (în spaţiul special proiectat). am văzut un părinte cu un cărucior d’ăsta lângă muntele Eiger, în drum spre gheţarul din zonă. părintii purtau snowshoes si împingeau la cărucior. nu vă mint, uite-i aici.

berna e un oraş liniştit, cu un aspect medieval calm, dar animat în acelaşi timp. în oraşul vechi lumea împarte în mod democratic strada cu tramvaiele, bicicletele, autobuzele, mămicile şi tăticii cu cărucioare

(foto via)

întâlneşti o grămadă de lucruri, pe jos prin berna:

- în primul rând biciclişti stoici care urcă, cu viteză de melc (dar dând din picioare ca nebunii) panta dinspre podul peste liniile ferate, pe şoseaua pe care o traversez io dimineaţa la 7:50 în drum spre birou. pe ninsoare, lapoviţă, vânt, întunericul somnoros de şapte dimineaţa. aliniaţi, cu glugi şi mănusi şi fulare.

- apoi, cele mai multe gravide pe metrul pătrat. maximul a fost azi vară când vedeam cel puţin cinci la fiecare ieşire. acum văd si acum, dar mai greu de observat înhăimurate cum sunt. şi probabil că stau şi pe’acasă mai mult.

- o grămadă de violoncele, chitări şi, mai rar, câte un contrabas. toate ambalate în huse moderne cu buzunăraşe, din gore-tex sau alte chestii outdoor. nu ştiu care e misterul (deşi ştiu că berna este un oraş tare orientat spre jazz). cărate în spinare, pe bicicletă, în tramvai, de domni cu palton şi pălărie si tineri hippie cu păr şi cercel şi domnişoare cu toc şi fete de gimnaziu

- homleşii (dacă or fi homleşi) au fiecare câte un câine maidanez, cuminte si răbdător. un căţel d’ăsta îşi aştepta liniştit stăpânul în faţa scărilor rulante de la gară, indiferent la lumea care se împiedica de el. tipul a apărut în final, cu un bratwurst cu pâine intr-o hârtie – un tip tânăr, neîngrijit, hipiot şi blond – şi s-a aşezat jos în faţa câinelui (acum lumea grăbită se împiedica şi de el) şi au împărţit frăţeşte bratwurstul

- oameni la vârsta a doua (cinzeci şi’n sus) ţinându-se de mână şi împărţind gesturi tandre.

- fete frumoase, multe.

- terase cu mese cu faţă de masă albă, pe trotuar unde servesc chelneri eleganţi vinuri solemne. acum iarna scaunele au blăniţă de miel şi cuvertură caldă

- în faţa clădirii guvernului – în bundensplatz – s-a organizat un patinuar în aer liber. vara, în schimb, dau drumul la artezienele de ţâşnesc direct din caldarâm, şi e nebunie de copii.

în drum spre birou strada e liniştită. marţea şi vinerea găseşti, aliniate frumos, pungile de gunoi albastre, la porţi, în aşteptarea gunoierilor. de trei ori pe lună se scoate şi maculatura la poartă, pentru recuperarerecondiţionarerefolosire.

în drum spre staţia lui unşpe trec prin faţa unui bloc unde de obicei mă întâmpină trei patru pisici ale locatarilor. miaună cochet (nu ştiu să zic “pisi-pisi” în elveţiană), mă lasă să le mângâi un pic şi se retrag maiestuase.

Start Slide Show with PicLens Lite

aşa.

să scriu nişte reţete până le uit. nişte reţete simple. că m-a pus toshiko să îi fac pui cu orez cum am făcut io azi vară în românia când se deranjase la stomac (aia a călătorului, altă apă, alte bacterii). şi m-am scărpinat în cap, că şi atunci improvizasem.
da’ mi-a ieşit:
- o cană orez
- pulpe de pui
- o ceapă, un morcov.
- apă
se pun pulpele de pui în tigaia rece, se picură cu ulei şi se pun pe foc. la nici trei minute (abia au început să sfârâie) se adaugă neşte apă. sau vin alb, dacă e. capac şi foc mic (vezi mai sus)
se curăţă ceapa, se taie cuburi, se curăţă morcovul se taie cuburi.
acu’i acu’: se scoate mixerul şi se toacă ceapa şi morcovul pastă. pasta asta se pune peste pulpele de pui şi zama lor.
orezul se fierbe, o cană orez trei căni apă. foc mic, capac. se amestecă când şi când, şi se completează apa, daca trebe.
evident, la toate pui şi ceva sare.

supă de praz: asta e bună când ţi-a răcit nevasta şi tuşeşte şi nu-i e bine şi trebe ceva cald.
- un parz de la nea Mărin din diplomat
- doo cepe
- trei cartofi
- parcă mai era ceva

se taie ceapa aşa pottrivit, şi prazul rondele. se pun în oală (oală) în ceva ulei rece, pe foc. foc mic, capac.
se taie cartofii cuburi.
se desface vinu’ alb (da, ăsta mai era).
când ceapa şi prazul au luat-o din loc se toarnă un (1) pahar vin şi se pun şi carofii tăiaţi.

şi un pic de apă
se fierbe la capac înăbuşit până s-au pătruns.
acu’i acu, iar: se scoate mixerul, ăla lung, şi se toacă treaba care fierbe pâne se face piure. dircet in oală. apoi se completează cu apă după preferinţe (cât de groasă să fie supa) şi se mai dă un clocot.
se serveşte cu brânză telemea şi crutoane

ce a fost diferit anu’ ăsta:
- am făcut sarmalele mai mari, că intram în criză de foi de varză (am preparat numai o varză)
- am perfecţionat umplutura de cozonac. se ia jumate de bară de unt, se topeşte. se toarnă juma’ de kil (sau cât o fi) de nuci care au fost sparte cu grijă şi curăţate de soţie. se pârpălesc aşa la foc, dupe care se adaugă neşte lapte, să se stingă şi să iasă amărala. şi zahăr noirmal. se mai pârpăleşte la foc aşa o vreme, dupe care se adaugă cacaua si romu’. rom-rom, de la ei din jamaica, nu orice. la final se pune şi o lingură de făină să se lege.
- am făcut cozonac din făină integrală nu’ş ce mi-a venit de am luat. au ieşit mai maronii da’ tot buni,
- anul ăsta nu s-au mai crăpat cozonacii. spre sfârşit i-am scos din sobă şi i-am uns cu albuş de ou şi i-am presărat cu zahăr. mm-mm.

toshiko a documentat procesul:

[View with PicLens]