Cum e’acu, iPod-ul zice nişte Făramiţă Lambru, din acordeonul lui vrăjit, că altceva Iţă nu mă lasă să pun. “Ia mai pune-l p’ăla să zică cu acordeonul”. iPod-ul e în gura grajdului (transformat în magazie de fapt), la adăpost de ninsoare. O măţăgăraie de cabluri şi prelungitoare, că aveam vreo trei becuri (unul mare pus sus în cui pe stâlpul electric), iPod-ul, casetofonul (că iPodu-l transmite pe unde radio), alea. Focul aruncă lumini pâlpâitoare pe feţele mesenilor (meseni, că pe jarul tras deoparte sfârâie nişte cârnaţi deja, iar pe discul de tractor înfipt în parul lui de fier sfârâie ceva carne abia oleacă afumată). Pe Sile l-am trimis după gogoşari, şi s-a întors cu fetele târâş după el, că nu au vrut să se mai culce. Un cârd de patru fetiţoi, de doi-trei-patru ani, înfofolite până peste nas cu fulare. Stau cu ochii mari strălucitori. Numai Lali e mai curajoasă, şi-i aud gura turuind printre- trosnetele focului. Ceva despre Moş Crăciun, şi cum are ea grijă de frăţiorul Adiţă care, iote, e şi el în braţe a mamă-sa.

Dincolo de cercul de lumină ninsoarea tace iar prunii dorm. E linişte – o poţi vedea – şi e lună. Plină. Zâmbesc cu paharul în mână către întunecimea dinspre Ivaneţ. Acolo se făceaa zmeură bună vara, odată. Da’ s-a’mpădurărit. Dincolo de gard şi de drum e piscul (n-are nume) de pe care ne dădeam câteodata drumul pe sanie, că mai jos era drumul pe care’l treceam de’a latul şi săream trei metri in aer. Luna este exact deasupra stâlpului de curent de pe pisc. Tot încolo, înspre Ivaneţ, e şi apusul, cu America cu tot. De-acolo o să vin când o să vin, din direcţia aia.

Numai că acum nu a nimeni la Ploştina. Focul nu arde, şi e trist. I-e dor de noi. Lumina lunii cade nestânjenită până în faţa grajdului (transformat în magazie de fapt). Nu e nici o măţăgăraie de cabluri, uşa grajdului (transformat în magazie de fapt) e închisă, iar iPod-ul cântă liniştit în living-room. Deep Forest. Becul e în magazie la Ioana, aşteptând cuminte alte vremuri. Numai de peste drum se aud glasuri. Băieţii lui Ioana sunt toţi veniţi acasă, dar stau în bucătărie şi în camera din faţă – au şi televizor. Beau ţuică şi mă pomenesc. Fetele au făcut pârtie cu sacul pe drum. Pe drum numai, că le e frică să se dea pe fâneaţă deocamdată.

Nuţel a zis că are să mă sune când or veni plugarii, să-mi cânte şi mie Plugul. Or să fie mascaţi de microunde şi sateliţi.

Cor de bărbaţi-gata-să-fie. Dar adânc.
“Mâine a-nuuuuuuuuuuu-UUUUU-uuu-uuuu-ul se’noieeeeee-eee-eşte, pluguşooooo-ooruuuuu-uul se-ee poo-orneşte… Şi înce-peeeeeeee-EEE–eee-a-u-UU-raaa-aaa, pe la case-aaaa-AA colinda…”

…………………………………………

Între timp mi-au colindat. Ăi mici. Cică m-au căutat întâi pe la poartă pe la mine, da’ nu m-au găsit.

Cosmos a murit de bătrâneţe şi de – cum am aflat ulterior – mila bunicilor mei care l-au vazut că s-a prăpădit de tot după o iarnă grea în care abia mai putea să iasă la mâncare, o dată la câteva zile, de sub coteţul porcilor unde îşi făcuse bârlog, şi l-au rugat pe veterinar să îi dea o “bomboană”. Nu eram la Ploştina când a murit.

Cum nu se poate o gospodărie fără câine în curte, în primăvara aia şi-a făcut apariţia Bercuş, o potaie scheunătoare de culoarea nisipului, fără coadă – de unde şi numele dealminteri – dar, plin de energie fiind, compensând cu prisos dând din întregul fund la bucurie. Bercuş trebuia să fie un câine dacă nu pe măsura lui Cosmos, care fusese unul dintre cei mai vrednici câini pe care i-a avut Tătăiţu, nefricos de lup şi nici de urs, păzea până şi puii de curcă de uliu, măcar pe aproape. Sorţii au făcut însă din Bercuş un câine zărghit şi agitat, o potaie lătrătoare şi rea la lume şi la orice mişca, de altfel.

Multe amintiri am cu Bercuş… Una din cele mai vechi implică un miel, o claie de fân, şi un Bercuş legat, cu lanţul prins cu inel pe o sârmă lunga, ce trecea de-a latul ogrăzii, să poată el umbla de colo colo. Era iarnă, ţin minte, zăpadă mare, claia in mijlocul odăii cu mielul mâncând din ea… Uite nu mai ştiu de ce mielul era miel în toiul iernii, dar parcă îmi amintesc că fusese un miel târziu, fătat prin Mai, chiar înainte să plece oile la stână… Da, aşa a fost, fătat pe o ploaie rece, pe poiană, şi rămas mic de mamă-sa plecata la stână… L-a crescut Maicamare cu lapte de vacă, dar rămăsese otânjit şi mic.

Aşa. Eram eu deci prin curte – aveam 11 ani cred – cine mai ştie ce făceam, ciopleam ceva probabil, sau împodobeam sania cu pioneze… Tătăiţu sus pe claie, tăia fân pentru vite, mielul mânca fân din claie direct (numai el avea voie, oile nu), iar Bercuş agitat, agitat, lătra să se înăbuşe, că nu mai ştiu ce trecea pe drum, îmi pare că un cârd de oi mutat de la odaia de pe fâneaţă acasa la gospodar, pasemite terminase fânul la odaie…. Un cârd de oi, da, că’mi-amintesc că nu se mai termina din trecut, iar Bercuş înebunise de tot, alerga ca fulgerul de la un cap al sârmei la celalalt (să tot fi avut vreo 20 de metri de sârmă cel puţin) de săreau scântei, că nu mai ştia la ce oi să latre, alea din capul cârdului sau alea din coadă (şi mai erau şi câini cu cârdul de oi). Eu râdeam să mă spintec (cred că îl mai şi aţâram un pic, “şo pe ele!”), Tătăiţu îl bombănea din vârful căpiţei (“da’ mai taci Doamne iarta-ma odată că-s nişte oi numa’, n-a venit ursu’…’tu’ţi aia şi’ailaltă a mă-tii de câine”), numai mielul mânca liniştit din fân. Situaţia ajunge la paroxism, lui Bercuş îi pierise glasul la propriu, de atâta lătrat, nu mai ieşea nici un sunet pe bot, doar un fel de chelăcăială chinuită… Ei bine, când a văzut Bercuş că nu mai are glas, de nervi s-a repezit cu dinţii fix în coada bietului miel, mormăind înăbuşit. A sărit mielul în sus, cu capul în claie, cu’n behăit ştrangulat, l-a înjurat Tătăiţu pe Bercuş copios, iar eu mă tăvăleam la propriu pe jos, Îmi pierise şi mie glasul ca lui Bercuş, de atâta râs….

Altă dată povestea se întâmplă spre sfârşitul verii, că era spre sfârşitul coasei, aducea lumea fânul acasă…. Bercuş fusese exilat cu tot cu coteţ la gardul de langă veceu, că lângă coşar unde era el de obicei intra acum căruţa de fân la descărcat şi aruncat în pod, şi isteric cum era ar fi muşcat pe cine prindea prin preajmă. Acolo putea să latre cât putea, şi lătra nu se dezicea, că vedea prin gard pe fâneaţa dintre noi şi Silică oameni la strâns fân… Şi latră, şi latră, şi latră… Şi se suie cu picioarele din faţă pe gard… şi apoi se suie pe coteţ să latre ca îmi pare că mai vedea şi un alt câine pe fâneaţă şi acum trebuia să vadă mai bine peste gard… şi latră, şi latră de acolo de pe coteţ cu picioarele din faţă urcate pe gard… şi în final nu mai rezistă şi ţac sare gardul. Uitând că e legat cu lanţ de partea astalantă a gardului, lanţ scurt care dat peste gard cum sărise el ajungea fix cât să atârne Bercuş al meu spânzurat de lanţ şi doar cu un picior din spate atingând pământul. Mă reped eu la Bercuş să-l dezgăţ, printre hohote de râs evident, noroc că mă nimerisem pe afară, şi când ajung la el ce să văd? Lui nu-i era că se spânzurase, el încerca în continuare să latre, sugrumat de nu scotea un sunet, zgâriind cu ghearele pe gard…”da’ tembel mai eşti”, zic….

Altă poveste, mai scurtă, e cu un motan alb şi leneş. De unde se pripăşise motanul ăsta pe la noi eu nu ştiu, dare era un motan mare şi cam stricător, şi leneeeeş, leneş cum nu am mai văzut. El să nu alerge, dormea ore în şir în aceeaşi poziţie, până şi mutra o avea sictirită … Aşa, şi dormea într-o dimineaţă motanul, sub un prun, lângă poarta mătuşii, că era plecat pasemite către curtea noastră, motanul, dar făcea câte trei somnuri până ajungea. Se nimerise atunci că ieşisem cu mămăligă să îl chem pe Bercuş să îl leg, că îl dezlega noaptea, numai ziua îl ţinea legat… Strig după câine, apare Bercuş în fuga mare de pe unde era el… Îl vedeam eu ca înghite nemestecat, “ce-ai mă, zic, ce-i graba asta pe tine, ţi-e degrabă să te leg?” – nu, lui îi era degrabă că vedea motanul cu coada ochiului la doar trei paşi de coada lui, ăla nepăsător parcă era Vodă… nici de mămăligă nu se îndura Bercuş, da’ tare îl ardea sub coadă să se dea la motan… În final sare ca din arc cu ultimul dumicat încă în gură, la motan. Măi frate, şi văd minunea, motanul care nici cu nuiaua nu îl prea iuţeai, un moment era în poartă, cu mutra lui sictirită, şi în urmatorul la trei metri în prun, cu o mutră alertă de nu-l văzusem niciodată..

Şi ar mai fi multe, dar mai spun şi altă dată.

Ia asculta:

httpv://www.youtube.com/watch?v=IuE92EcYdjs

Odata sara,
De pasca alunec-un tarnic
Aprind tigara,
La nime-o buchie nu zic,
Si stau cuminte,
Eu vrau La City.
Numa acolo,
Se-ntampla tat din tat si vreu
Numa acolo,
Ti dusi si tu ma duc si eu
Papusi ca floarea
Cand vad in doua ma indoi
Ma ie salvarea
Da ma adusi inapoi
Acolo undi nu ai cand
Cand macar s’ ti gandesti in gand
Si sa intampla intapl-atunsi
Cand vrei, s-ajiunji.

Refren:

Acolo undi,
Nu numa sa uita, da’ s’ ti vad,
Acolo undi,
Nu numa ti asculta, da’ s’ ti cred,
Acolo undi,
Nu numa ti intreaba, da’ s’ si-ti dau raspuns
De unde singur t-ei pornit
Si undi ai ajiuns.
Acolo undi,
N-ai pentru si s’ te feresti
Cand esti La City,
Tu esti mai liber decat esti
Acolo undi,
N-ai pintru si s’te dai in dos
Acolo undi tati sa duc
Di undi nimi nu s-o-ntors,
Cu bani, di undi…

II
Odata-n piata,
Cu o tiganca, cap-in-cap,
Ei hai La City
Sa zic seva, mai ghini tac,
Ti pui cu dansii
Da parca nu m-o luat in ras,
Eu nu stiu undi
Da’ mi pari ca La City’ o zis
Eu is cuminti,
Da daca trebu’ noi vorghim
Ai vrut La City
Disara’ acolo ni’ntalnim,
Tiganca radi,
Si eu cand am vazut radem
E vindi site,
Da eu La City ma gandeam
Acolo undi daca vrai
Traind sa vezi si’nsamna rai
Undi si feti si baieti,
Danseaza beti…

Refren:

Acolo undi…
Acolo undi…
Acolo undi…
Acolo undi..

Acum după povestea cu ţuica, prin toamnă îmi zice Dan varul, la telefon (eu înapoi în Oregon fiind), că a ascuns o sticlă de un litru jumate de vin special pentru mine, pe loc la el lângă coacăz. Băi frate, când am ajuns iar la Ploştina (după alţi doi ani…), nici un noroc. A săpat Dan o tranşee mai mare ca a mea în polată, ziceai că îşi face casă. Nimic frate. Sticla o îngropase ce-i drept pe întuneric şi abţiguit fiind. Aia a rămas mister total, nici acum nu a ieşit la iveala, deşi locul a fost arat şi răsarat de atunci. E undeva la un metru sub pământ, o să o găsim când vinul o avea 50 ani, să vezi beţie atunci.

Ei bine, ca să terminăm peripeţia băuturilor ezoterice… Ce mai rămăsese pe listă? Evident ca berea. Vorbesc ieri la telefon cu vărul Iţă (a fost ziua lui) şi ce îmi spune? – că a găsit, în bucătăria lor de vara, după nişte scânduri ca o rearanjează pe bucătărie, două sticle de bere pe care scria “a se consuma înainte de 7 Decembrie 2006.” P’astea cine ştie cine le pitise pentru zile negre şi a uitat de ele…

……………………………………..
văru’ Cornel (lucrăm la gardul Mariei lui Neculai; după ce a încercat câţiva electrozi în aparatul de sudură, îl aruncă pe ultimul de pământ cu zăduf): Mai, dar sunt şi câte unii proşti…
Eu (rânjind): Cornele, nu-ţi ascund….
………………………………………
Eu (turnând in paharul vărului Cornel, fredonez încetişor): Toată viaţa mea, toată viaţa mea…. Am să dau la proşti sa bea…
Cornel (albăstreşte nişte ochi la mine): ……

………………………………………………….

Eu (în bucătărie la Cornel, stând pe un scăunel îngust; zic de probă): Stau cam prost pe scaunul ăsta…
Cornel (sticlindu-i ochii): Ap… ăă.. păi.. hăp…
Eu (satisfăcut): Gata Cornele, ai ratat momentu’.. Tre’ să fii iute, să zici “păi înseamnă că stai bine”, de exemplu