pe pariu?

sa vezi analize, witticisme, unghiuri, paralele, egale, inegale, care mai de care instalat comod in convingerile sale.

patrujdemii de solutii, cinj’demii de opinii.

vacanţă

ce a fost diferit anu’ ăsta:
- am făcut sarmalele mai mari, că intram în criză de foi de varză (am preparat numai o varză)
- am perfecţionat umplutura de cozonac. se ia jumate de bară de unt, se topeşte. se toarnă juma’ de kil (sau cât o fi) de nuci care au fost sparte cu grijă şi curăţate de soţie. se pârpălesc aşa la foc, dupe care se adaugă neşte lapte, să se stingă şi să iasă amărala. şi zahăr noirmal. se mai pârpăleşte la foc aşa o vreme, dupe care se adaugă cacaua si romu’. rom-rom, de la ei din jamaica, nu orice. la final se pune şi o lingură de făină să se lege.
- am făcut cozonac din făină integrală nu’ş ce mi-a venit de am luat. au ieşit mai maronii da’ tot buni,
- anul ăsta nu s-au mai crăpat cozonacii. spre sfârşit i-am scos din sobă şi i-am uns cu albuş de ou şi i-am presărat cu zahăr. mm-mm.

toshiko a documentat procesul:

Literatură 2009

Cristos a Înviat!

nu’ş cine mi-a adus aminte.. a, da, Chief din Madrid, pe messenger. Că e 9 martie, ziua de măcinici.
Aşa că m-am repezit în bucatărie, am  înşfăcat o oală şi m-am pus pe treabă.
Aşa din ochi am pus patru măsuri de făină şi una de zahăr intr-un vas adânc de inox. Am amestecat zahărul cu făina băăăăăi! cu telul! să se omogenizeze bine. Bun. Dupe aia am spart doo oo şi am amestecat uşurel să înglobeze făina, dupe care am început să torn lapte. Din ochi aşa, apoi am mai dres cu făină, până a ieşit o cocă frământantă. Să nu uit secretu’, am pus praf de scorţişoară direct în cocă, odată cu zahărul. Pui tu dupe aia şî în apa de fierbe, da’ ie bine să pui şi’n cocă. Boooon, coca. Alt secret: să nu pui praf de copt cum am pus io acum ceva ani de au crescut măcinicii ca gogoşile. Ei trebe să fie compacţi şi denşi.
Coca se frământă cu nădejde, şi cu un pic de ulei. Am folosit ulei de sâmbure de strugure (e că sună sofisticat?) – pen’că uleiul de măsline are un gust. Dupe care am luat sucitorul şi am sucit coca şi am întins-o cât m-a ţinut counter-top-ul. E, acu e acu, cum fac io optişorii fără jmecheria aia specială de tăiat opturi? Mi-a tunat prin cap repede să folosesc cuţitul ăla rotund de tăiat pizza, prin urmare am facut foaia de aluat fâşii.

Fâşiile astea se iau cate trei la un loc în mână (că le-am tăiat cam subţiri), se rulează şerpişori şi se fac opturi. Procesul tehnologic necesitează şi o bere. Oregoniana, bien sur. Pe la al 27-lea opt am perfecţionat arta optatului pe degetul mijlociu.

După lupte seculare, am terminat de făcut opturi şi, alt secret de nu-l ştiam, se lasă la uscat. Vro doo-trii ore.

Apoi. Pui apă la fiert, cu un praf de sare şi un pumn de zahăr. Aştepţi să clocotească (nu te repezi ca hapsânul), şi abia apoi pui şi optuleţele în apă, moment în care dai focu’ mic şi pui capacu’. După vro doojdeminute aşa pui în apă şi restul: coajă de lămâie rasă, miere, scorţişoară.
Şi gata. Poftă multă. Merge cu vin roşu (că d’ăsta am).

Cum e’acu, iPod-ul zice nişte Făramiţă Lambru, din acordeonul lui vrăjit, că altceva Iţă nu mă lasă să pun. “Ia mai pune-l p’ăla să zică cu acordeonul”. iPod-ul e în gura grajdului (transformat în magazie de fapt), la adăpost de ninsoare. O măţăgăraie de cabluri şi prelungitoare, că aveam vreo trei becuri (unul mare pus sus în cui pe stâlpul electric), iPod-ul, casetofonul (că iPodu-l transmite pe unde radio), alea. Focul aruncă lumini pâlpâitoare pe feţele mesenilor (meseni, că pe jarul tras deoparte sfârâie nişte cârnaţi deja, iar pe discul de tractor înfipt în parul lui de fier sfârâie ceva carne abia oleacă afumată). Pe Sile l-am trimis după gogoşari, şi s-a întors cu fetele târâş după el, că nu au vrut să se mai culce. Un cârd de patru fetiţoi, de doi-trei-patru ani, înfofolite până peste nas cu fulare. Stau cu ochii mari strălucitori. Numai Lali e mai curajoasă, şi-i aud gura turuind printre- trosnetele focului. Ceva despre Moş Crăciun, şi cum are ea grijă de frăţiorul Adiţă care, iote, e şi el în braţe a mamă-sa.

Dincolo de cercul de lumină ninsoarea tace iar prunii dorm. E linişte – o poţi vedea – şi e lună. Plină. Zâmbesc cu paharul în mână către întunecimea dinspre Ivaneţ. Acolo se făceaa zmeură bună vara, odată. Da’ s-a’mpădurărit. Dincolo de gard şi de drum e piscul (n-are nume) de pe care ne dădeam câteodata drumul pe sanie, că mai jos era drumul pe care’l treceam de’a latul şi săream trei metri in aer. Luna este exact deasupra stâlpului de curent de pe pisc. Tot încolo, înspre Ivaneţ, e şi apusul, cu America cu tot. De-acolo o să vin când o să vin, din direcţia aia.

Numai că acum nu a nimeni la Ploştina. Focul nu arde, şi e trist. I-e dor de noi. Lumina lunii cade nestânjenită până în faţa grajdului (transformat în magazie de fapt). Nu e nici o măţăgăraie de cabluri, uşa grajdului (transformat în magazie de fapt) e închisă, iar iPod-ul cântă liniştit în living-room. Deep Forest. Becul e în magazie la Ioana, aşteptând cuminte alte vremuri. Numai de peste drum se aud glasuri. Băieţii lui Ioana sunt toţi veniţi acasă, dar stau în bucătărie şi în camera din faţă – au şi televizor. Beau ţuică şi mă pomenesc. Fetele au făcut pârtie cu sacul pe drum. Pe drum numai, că le e frică să se dea pe fâneaţă deocamdată.

Nuţel a zis că are să mă sune când or veni plugarii, să-mi cânte şi mie Plugul. Or să fie mascaţi de microunde şi sateliţi.

Cor de bărbaţi-gata-să-fie. Dar adânc.
“Mâine a-nuuuuuuuuuuu-UUUUU-uuu-uuuu-ul se’noieeeeee-eee-eşte, pluguşooooo-ooruuuuu-uul se-ee poo-orneşte… Şi înce-peeeeeeee-EEE–eee-a-u-UU-raaa-aaa, pe la case-aaaa-AA colinda…”

…………………………………………

Între timp mi-au colindat. Ăi mici. Cică m-au căutat întâi pe la poartă pe la mine, da’ nu m-au găsit.

Trebuie să mărturisesc, totuşi, că am pus o linguriţă de gelatina granule.

Cozonacul l-am făcut bazat pe câteva reţete, plus improvizaţia proprie. Dar de bază a fost Radu Anton Roman, Dumnezeu să-l odihnească şi să îl fericească cu mesele cele mai mese. Deşi cred eu că de fapt Radu Anton Roman îi invaţă pe îngeri cum să benchetuiască.
Am făcut totul de mână, “from scratch” cum zic americanii. Nu am vrut sa folosesc mixere şi alea.
- jumătate de pahar de lapte căldut in care se desface drojdia (aici nu găsesc decât drojdie uscată, nu de aia ca untul, “ţaic”, cum avea Maicamare). Două linguriţe de zahăr să ajute la fermentare, trei linguri de făină şi la cald.
- şase gălbenuşuri de ou frecate cu 300 grame de zahăr, spumă. Cu lingura de lemn.

- patru albuşuri bătute spumă. Alelalte doo le păstrezi pentru uns cozonacii inainte de cuptor – nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă
- un kilogram de făină în care torni maiaua care a crescut între timp (maia? – cu accent pe al doilea a? – treaba aia de la primul punct), oole, spuma de albuş, lapte călduţ, şi ceva unt topit, puţin câte puţin. Începi să lucrezi coca cu mâinile, uşor-uşor şi delicat ca pe o fecioară în noaptea nunţii; mâinile mereu unse cu unt topit, un praf de făină când e cazu’, după ochi.

- încet-încet treaba se înteţeşte. Nu mai e fecioară în noaptea nunţii, ci dragoste hawaiiană sub luna încinsă. Jumătate de oră de frămânat serios – să nu vă prind cu mixere şi alte năzbâtii.

După care o pui la crescut. Şi creşte…timp de 4 ore…(sicret: am încălzit cuptorul oleacă şi am pus coca la crecut în cuptor, acoperită cu tifon umed. Şi creşte ca Făt-Frumos, într-o oră cât alţii’ntr-un an:

- aşaaaaa.. cât creşte prepar umplutura dulce. Ei, aici las imaginaţia să zboare: nuci sparte de Toshiko (că îi place la nebunie), tocate, se amestecă cu stafide, cu untul topit rămas, cu zahăr, cu lapte, cu o lingură de făină, cu rom (nu esenţă, ci rom-rom, de la mama lui din Jamaica), vanilie, coajă de lămâie rasă, şi zeamă de lămâie, un pic. Şi cacao, evident. Cam aşa:

La crescut cozonacii au stat patru (4) ore, cum ziceam. Am Impărţit coca în doo, am întins-o in foi late cât tava de lungă şi lungi cât se poate, şi i-am rulat cu umplutura în mijloc. Pus în tăviţe şi lăsat încă juma’ de oră. Apoi, se ung cu albuşul de ou, şi se presară cu zahăr tos (nu pudră). Se dau la cuptor o oră, după care se verifică:

…şi se scot şi se mănâncă.

Se face că mulţi, mulţi ani în urmă fecioara Maria, Maica Domnului, a văzut o mare lumină şi Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus că e binecuvântată şi sorocită să îl poarte şi să îl nască pe Fiul Său. Dar că mare primejdie o să se arate la naşterea Fiului, şi că va trebui să fugă şi să Îl nască pe Fiu pe ascuns ca să Îi cruţe viaţa. Şi Maica Domnului, ascultând porunca lui Dumnezeu, când a simţit că i se împlineşte sorocul, a plecat de acasă, doar cu omul ei Iosif şi un măgăruş, înspre Betleem. Şi într-adevăr, mare primejdie s-a arătat, pentru ca regele Herod, auzind prorocirea că un mare împărat are să se nască, mai mare ca el, şi care îi va lua împăraţia, a dat poruncă mare la soldaţii lui să fie ucişi toţi pruncii de leagăn, chiar şi cei nenăscuţi încă, din toată împăraţia, unde vor fi găsiţi. Şi mare ucidere de prunci nevinovaţi s-a înfăptuit, dar Maica Domnului a scăpat pentru că ştiind vorba lui Dumnezeu, a plecat de acasă înainte sa ajungă soldaţii. Şi au ajuns Maica Domnului şi Iosif în Betleem, şi a venit timpul să nască. La multe porţi a bătut Maica Domnului, să fie primită să poată să îl nască pe Cristos, dar nimeni nu a vrut să o primească, de frică de soldaţii lui Heord care, aflând că au ajutat naşterea unui prunc, i-ar ucide şi pe ei, nu numai pe prunc. Abia târziu de tot a bătut la uşa unei femei căreia i s-a făcut milă de Maica Domnului, şi i-a spus că o să o primească, dar că nu o poate primi în casă, că bărbatul ei ar fi tare mânios dacă ar afla, şi i-ar izgoni degrabă. Şi a dus-o femeia pe Maica Domnului in grajd, şi acolo a născut Maica Domnului pe pruncul Iisus, şi l-a pus în ieslea de fân să îi fie cald, şi animalele din grajd, oile şi vacile, ştiind că pruncul e Fiul lui Dumnezeu, s-au strâns în jurul ieslei şi au suflat aer cald să-l încălzească pe Fiu. Dar se face că bărbatul femeii a venit acasă şi a aflat de Maica Domnului şi tare mânios a fost. Şi de mânie a tăiat mâinile nevestei sale, să o pedepsească. Şi Maica Domnului, auzind-o pe femeie plângând, a întrebat-o ce s-a întâmplat. Şi femeia i-a arătat mâinile şi i-a spus. Şi Maica Domnului i-a spus să îi aducă mâinile tăiate. Şi femeia a dus mâinile, cum a putut ea, şi Maica Domnului le-a luat şi le-a pus la locul lor şi le-a binecuvântat, şi mare minune s-a întâmplat, că mâinile s-au lipit la loc ca şi când nu fuseseră tăiate. Şi femeia atunci a recunoscut-o pe Maica Domnului şi tare s-a bucurat. Dar apoi bărbatul ei a venit în grajd şi când a vazut minunea, mâinile netăiate, tare s-a minunat şi l-a cunoscut pe Fiul Domnului şi a plâns şi s-a căit. Şi Maica Domnului l-a întrebat cum îl cheamă, şi el a răspuns că îl cheamă Crăciun. Şi i-a zis Maica Domnului aşa, “căinţa ta este primită, dar pentru ca nu ai vrut să laşi să se nască copil în casa ta, Dumnezeu îţi dă poruncă ca de acum încolo, în ziua naşterii Fiului, să umbli din casă în casă cu daruri pentru copii”.
Şi de atunci încoace Crăciun, bătrân de acum şi cu barbă albă, umblă din casă, in noaptea naşterii Mântuitorului, şi împarte daruri copiilor.