nici mai econoamă nu este, un ciclu de spălat consumă litri de apă, plus electricitatea aferentă (care nu e puțină). din nou, dacă speli vase puține pe ciclu, consumi de arde.
dacă știi cum să speli vase la chiuvetă, vorba lui Ben elvețianul, “it’s good for the soul”, consumi mai puțină apă și termini mai repede.

**********
nu cred în lactatele degresate (în america poți cumpăra chestii paradoxale precum smântână fără grăsime). nu sunt mai sănătoase, dimpotrivă (amidonul înăuntru pus ca sa compenseze, și gumele et comp., sunt mai nesănătoase decât grăsimea scosă). teoria că “grăsimile îngrașă” e falsă, un fad comercial (dar care vinde, nu?). te îngrașă lipsa de activitate și consumul de zahăruri rafinate. zahărul rafinat (ălea cu moleculă mică, precum dizaharidele), spre deosebire de polizaharidele ca amidonul, au intrat în alimentația speciei umane de doar trei-patru generații. evolutiv, e mult prea puțin, nu suntem adaptați la asta. te mai îngrașă toată chimicăreala de doctorat în chimie de se găsește în orice produs alimentar. e de neevitat, alminteri nu am putea hrăni eficient șase miliarde de oameni (din care jumate au fițe la alimente).
moda cu degresarea are o explicație economică simplă, dacă aplicăm briciul lui Occam: valoarea adăugată (sper că ăsta e termenul românesc). unui litru de lapte poți să îi adaugi o valoare până la un punct. dar dacă a) scoți grăsimea pe care o transformi jumate în unt jumate în smântnă low-fat (amestecată deci cu amidon care este mult mai ieftin, în criza de supraproducție de porumb și altele) și b) reușești să crești valoarea adăugată a acestor produse noi, profitul crește exponențial. și cum crești valoarea adăugată? – introducând-o în mentalul colectiv drept “importantă”. dacă pe om îl convingi că laptele degresat este “mai sănătos”, el va fi dispus să plătească la fel de mult sau mai mult pe laptele degresat față de prețul laptelui integral, iar tu rămâi cu alte produse pe care să le valorifici folosind aceeași tactică. valoarea adăugată a produselor consumerusmului de secol 21 este pură convenție socială.
ăia din marketing sunt psihologi aplicați mai buni ca ăia teoretici de la harvard

**********
nu cred (și aici cora se va enerva, dacă mai citește blogul ăsta după enervarea precedentă) în uleiul de măsline.
nu cred că e mai bun (sau mai prost) decât alte uleiuri, nu cred că are ceva special. aici se aplică ce spuneam mai sus, valoarea adăugată prin conveție socială. așa că folosirea de “extra virgin olive oil” a devenit o modă, un statement, motivul real fiid că e cel mai produs ulei vegetal și producătorii au intrat în cercul vicios al consumerismului, trebuie să vinzi din ce în ce mai mult ca să păstrezi un profit constant.

**********
în ce nu mai cred?

înainte de a arăta cu degetul. sau degete.
înainte de a vocifera plin de righteous indignation
înainte de’a o da’n bășcălie

întreabă-te, tu însuți, tu însăți:
ai o etică a muncii după care te ghidezi?
ai o etică în general după care te ghidez?
ai un simț adevărat al responsabilității și al responsabilizării?

fără mâini întinse, “să mi se dea!”
fără șmechereală?
fără “lasă că merge și așa”?
fără “i-am păcălit!”
fără victimizare nenecesară?
fără văicăreală?
fără complicitate comodă?

********
la mare, prin anii…hâm, cât să fi fost? anul în care a cunoscut-o Marian P. colegu’ de cameră pe viitoarea nevastă. eram vro anul patru, să zic.
cum am ajuns la mare vara aia e altă poveste
eram la brațetă cu Simona, sora viitoarei neveste a lui Marian P., prin Costinești. mă trage brusc de mânecă și-mi tot șoptea ceva cu colțul gurii, încercâd să (men)țină o față impasabilă. “uite, uite, în față… nu colo, dreapta.. lângă jipul ăla..”
“hă?”
un cot în coaste; îi urmăresc privirea, treceam pe lângă unul mai namilă așa (cam toți sunt namile pe lângă mine, înălțimic vorbind), sucesc gâtul și mă uit în ochii (ochelarii) lui, de aproape. era ăla de la Timpuri Noi, Artan, deja zâmbea că văzuse interplay-ul dintre noi
“aaaaaa”, zic, dumerit.

********
pe holurile spitalui Colentina, pe la început de an 2000, venit în vizită la surora mea (avea o colegă de salon, o puștoaică de vro 16 ani, dată în mă-sa, povestea cu ce tot felul de celebrități se învârte, i-a zis sor’mii după o vizită a mea, “simpatic fratele tău!..” – sore’mea, în gând: “ja de’aici!”, adicătelea mâinile jos)
pe holuri, deci, un Marcel Iureș îngândurat, vizita probabil o rudă/prieten

********
prin cartierul Tei, habar n-am ce an eram, nici ce căutam p’acolo (îl vizitasem pe Chief probabel), per pedes apostolorum fiind, și tocmai trecând pe lângă un set de telefoane publice. oprește un taxi lângă mine, (sau era deja oprit?..), și din el se dă jos Ștefan Hrușcă. nu mi-a cântat un colind, m-a intrebat dacă am o fisă de douăzeci. pe vremea când telefoanele publice mergeau cu fise de doozeci, deci putem oarecum să calculăm și data. cu mare părere de rău nu aveam

********
pe tipul de la grupul Vouă, Radu Gabriel, l-am întâlnit în timpul stagiului de la Giulești, făceam neonatologie acolo, cu doctorul Dâmbeanu et comp. (mi-a scris recomandare pentru America), ehe, acolo a născut și sor’mea pe fina, doctorița nu-mai-știu-cum-o-cheamă aflase că naște sor’mea și întreabă dimineața “unde e sor..ah, iote-o, ce mai întreb, uite-te la ochi”
îi născuse nevasta și, conoscut fiind, l-a băgat doctorița de gardă la Terapie Intensivă să-și vadă copilul (prematur parcă, d’aia era acolo). io și io în halat p’acolo

(apropo, am mutat puii de mușcate în ghivecele mici; sper să se prindă toți)

uite tocmai ce primii un mesaj sub forma de intrebare: “do you know Cristian Dogaru?”

now, that’s a tough one. and deep. do I know myself? really know myself?

am acumulat suficienta experienta. nu acasa (nici nu ar fi semnificativ statistic). la camin in E in Grozavesti, de exemplu (sa spuna amicii cerbul si coiotul cum s-a modificat igiena la dusuri si toalete dupa ce caminul a devenit mixt); la departament in Oregon de exemplu; la institut aici, de exemplu.
ba frate, suntem doi barbati pe palier, si dooj de femei. avem o bucatarioara ingusta, cu chiuveta, frigider, etc. ce e frate (de fapt soro) asa greu sa-ti speli cana dupa ce bei cafea, sa o stergi si sa o pui la loc? de ce tre’ sa o lasi in chiuveta nespalata? sau pe chiuveta, spalata, dar nepusa in dulap? mai ales ca s-au trimis emailuri, s-au pus afise, s-au alea. de catre colega frantuzoaica. nu mai zic de farfuria in care ai mancat paste. nu mai zic lasate peste weekend.
colega frantuzoaica pleaca in ianuarie si o sa preiau io postul de “kitchen nazi”. sa vezi atunci.

eu zic ca acest argument se bazează pe doua premise incorecte.

prima are de a face cu filozofia din spatele taxelor. cetățeanul plătește taxe către stat pentru a primi ceva în schimb (niște produse, să le zicem), ceva-uri pe care el singur, în societatea complexă de azi, nu le mai poate creeă/asigura pe cont propriu; simplificând: infrastructura (drumuri, poduri), servicii (poliție, armată, funcționărime), etc etc etc. un sistem de taxare egal (procent constant) pleacă de la premisa că toate clasese sociale beneficiază în mod egal de aceste produse, de aceste ceva-uri. asta este incorect: cei ce câștiga mai mult beneficiază (sau au nevoie) mai mult de (și de mai multe) ceva-uri. prin urmare contribuția lor ar trebui să fie, proporțional, mai mare.

a doua premisă are de a face cu venitul in sine. cei din zonele superioare ale venitului, cei ce se plâng că li s-ar lua pe nedrept bani mai mai mulți cu impozitul progresiv, pleacă de la convingerea absolută că venitul lor, sau mai degrabă diferența dintre venitul lor și al celora din clasele de mijloc sau de jos este absolut justificată. ceea ce este iarăși fals. diferența asta nu e bazată pe o diferență de valoare a muncii, de importanță a muncii (și a produselor ei) sau diferență de efort depus. diferența dintre venitul unui director de bancă și al funcționarului mediu din aceeași bancă, de exemplu, nu se justifică numai prin diferența de importantă, de efort sau de calitate. există o mare componență de convenție socială, de valoarea atribuită, în mod tacit de societate (sau o parte a ei). un impozit progresiv, deci, adresează această nejustificare.
asta vorbind foarte pe larg.

Chapter 28
Snape’s worst memory

“You will not tell anybody what you saw!” Snape bellowed
“No,”, said Harry, getting to his feet as far from Snape as he could. “No, of course I w-”
“Get out, get out, I don’t want to see you in this office ever again!”
And as Harry hurtled toward the door, a jar of dead cockroaches exploded over his head. He wrenched the door open and flew away up the corridor, stopping only when he had put three floors between himself and Snape.

[ALTERNATE]
….
“Get out, get out, I don’t want to see you in this office ever again”
Harry hurtled toward the door, and almost tripped over his robe. He managed to catch himself on the doorknob and swung the door wide open. He made it to run out but stopped and turned around at Snape, with an odd expression on his face. His hand left the doorknob and fleetingly flew to his scar. Quietly, almost dreamily, he said: “Professor Snape… my father… he said he bullied you because… because of the fact that you simply existed”. Snape gripped the edge of the table to steady himself. He forced an icy, calm, sarcastic voice, although he felt like boiling.  “Yes, you got the facts correctly, didn’t you? Almost as smart as you father, aren’t you, Potter? Get. Out. Now!”. Harry was fixing a point somewhere behind Snape’s right shoulder. “And that’s why you bully me, professor Snape, is it not? It’s more the fact that I exist.”
In the sudden silence that fell like a autumn fog, Harry suddenly snapped his eyes into Snape’s. He gasped, turned around, and fled the room.
The seconds passed by, uncounted. After what must have been more than twenty of them, a jar of dead cockroaches exploded in the door left ajar by Harry’s hurried departure, showering the corridor and the office’s entrance with glass shards and brownish dusty dead insects.