Monthly Archives: October 2008

don’t worry, be happy

by

Dar in perceptii culturale diferite.

Ne invata Bobby Mcferrin ca nu ar trebui sa ne ingrijoram, nu? “If you worry you’ll make it double”.

Ieri, la un pahar de vin, i-am pus melodia asta lui Toshiko, cu dedicatie (acum inainte de dizertatia ei). Imi zice ca stia melodia dar nu a ascultat niciodata cu atentie ce zice. A ras cand i-am zis sa asculte ce zice Bobby Mcferrin… A zis ca e asaaaaaaa de tipic pentru negri… dar pentru ea, pentru cultura japoneza, este total, 180 grade diferit. Am mai invatat un lucru – pe care il stiam de fapt, dar e exprimat mai concret acum.

Si apropo de negri, joi in Minneapolis in aeroport cel putin doi negri (o negresa de la security check in si unul de unde am cumparat gumă de mestecat) au râs de tricoul meu de la cerbu pe care scrie “I am huge in Japan.” …”o, man, i’m not laughing at you, man, but it’s so funny” – “yes” – zic io – “It’s from a friend, I’ve got a japanese fiancee, and this guy sent me this T-shirt … I still didn’t decide if he wanted to praise me or not. I mean, I am huge in Japan or I am huge only in Japan??”

croaţia

by

În munţii Rodnei, cu Coiotul, Cori şi Attila. În prima zi urma să urcăm până la nu ştiu ce poiană pe un platou sus, unde cică avem apă şi loc de cort frumos. Asta după o hartă d’aia din “Munţii Noştri” de pe vremea lui Pazvante. Sus în poiană, după o zi de urcat pe nişte căduri teribile (prima zi e cea mai naşpa mereu, că tre’ să porneşti de la nivelul câmpiei de la gară, şi mergi prin câmp de behăi), surpriză. Poiană şi atât, nu se vedea fir de apă. Ne dăm noi rucsacii jos lângă un pietroi, zic, bă, staţi aici că ma duc să explorez (poiana era mare, uşor curbată şi în panta, şi cu iarba mare), poate totuşi e pârâul ăla pe undeva, in pizda mă-sii. Vă chem dacă găsesc ceva.

Plec în turneu prin poiană cu rucsacul în spate, şi dă-i, şi dă-i, aşa vreo zece minute. Până la urmă se rezolvă şi misterul, pârâul era mai încolo dar nu se vedea de iarba mare, albia era năpădită până la apă de ierburi (gata să calc în el fără să îl văd). Mai pierd vro cinci minute să găsesc loc drept de cort – a dracu’ poiană avea panta fix cât să nu pui cortu comfortabil. Bon, mă deshămez şi mă întorc spre ăştia să îi chem. Ăştia, departe deja, la vreo 200 metri cel puţin, abia se vedeau. Urlu din toţi bojocii

“Băăăăăăăăăăăă! Veniţi aiiiiiiici!”
La care Cori, sinceră:
“Da’ ce-i acoloooooooo?”
Mi s-au pus dracii instantaneu. La ce puii mei plecasem în explorare?? Urlu, rar:
“O pu..ăăăăăăăăă!”
Îl văd pe Coiotu că se îndoieşte de râs, dându-i ghionturi lui Attila. Dar Cori:
“Ceeeeeee?”
“O PU….Ă MAAAREEEEEEEE!”
Cori, cu un aer mirat, se întoarce spre Coiotu (“ce-a zis?”), Coiotu o bate uşor pe un umăr (“lasă, îţi explic io”, şi se înhamă cu rucsacul)

ban al rahovei

by

Aflu dimineata asta, sorbindu-mi cafeaua la ibric, ca Zaza ma da neceremonios afara de pe blogul dumisale. Primul gand ce-mi trece prin cap – Heaven has no rage like love to hatred turned, /Nor hell a fury like a woman scorned (partea a doua mai ales), dar avand in vedere ca Zaza m-a scorn-it (pun intended) inainte ca eu sa stiu ca domnia sa exista, explicatia este undeva in alta parte. Ce are domnia sa cu mine in particular, nu inteleg (o fi prima parte a citatului din Congreve? 😛 ), dar nici nu mai intereseaza anymore; nu voiesc aici nici sa cer nici sa dau explicatii, voiam doar sa o rog pe Zaza doua lucruri, si cum pe blogul Zazei nu mai am drept la replica, o fac aici. Doua lucruri care tin, zic eu, de bun simt elementar: sa reciprocheze (daca comunicare normala nu se poate face acasa, nu am chef de comunicare anormala in turneu) si, doi, sa stearga orice urma a prezentei mele pe blogul dumisale, in speta bruma de comentarii de le-am avut.
Cu multumiri preaplecate.

Adăugire:
Nu mă deranjează faptul in sine că sunt dat afara de pe blogul Zazei; oricum nu as vrea sa mai vizitez casa cuiva care nu poate vedea dincolo de cateva etichete si stereotipuri banale si unde replicile mele sunt rastalmacite, cu rea vointa, si analizate la nivel de DEX – este insultator. Aşa că, pagubă’n ciuperci. Sunt doar dezamagit pentru ca mi se spulbera inca o iluzie; credeam ca un om educat si stilat precum Zaza (da, o invidiez si eu ca si Madelin pentru cam aceleasi lucruri) poate intr-adevar duce o conversatie de calitate (calitatea nefiind masurata in acuratetea gramaticala sau semantica a vorbelor), dincolo de presupozitii, stereotipuri, si ironii minuscule. M-am inselat, Zaza imi pusese demult o eticheta, deja, si nu a putut vedea dincolo de eticheta asta. Pretinde ca ma cunoaste (cu tot cu sorici) – presupozitiile sunt mai mereu piedici in comunicarea reala si de calitate. Eu am cerut deja scuze Zazei, o mai fac inca o data pentru vorbele mai aprinse de le-am mai spus si pentru faptul ca i-am tulburat, cu persoana mea, wa-ul.
Cam atat.

cugetarile unui student doctorand

by

As zice ca nu stiu de unde sa incep, dar problema este ca nu stiu pre precis nici unde se termina. Am avut defense-ul pe patru septembrie, zi mare (aia de va fi consemnata in calendare). Cravata, laptop, pix d’ala smecher cu pointer rosu si conexionat prin unde cu laptopu’ de poti schimba slide-urile de la distanta, comitet, public (publicul cam redus de fapt, Toshiko, amicul român Lică, si inca vreo trei). Prezentarea dureaza vreo 45 de minute, urmeaza intrebari, raspunsuri, dupe care musafirii sunt invitati afara si raman numai io cu comitetul sa ma toace in patru. Special n-am adus mancare (se poarta si aici), ca ma gandeam ca li se face foame si pleaca dracu’ la lunch si ma lasa in pace. A functionat partial, Alan a remarcat, zambind, exact acelasi lucru, ca a fost smart ca n-am adus mancare ca mai stateau juma’ de ora sa ma bata la cap. Intrebari, sugestii, aici trebuia sa fii un pic mai explicit, ce e cu tabelul asta, da’ cum ai operationalizat “disability status”? De ce nu ai operationalizat si altminteri? Pai d’aia ca n-am vrut. Asa vro ora, io ma tin tare, Sharon ma felicita ulterior ca I’ve stood my ground, zic hehe, nu ma stiti voi de pe forumuri ce capsoman incapatanat in idei sunt. Okay, terminam, sunt invitat afara sa delibereze juriu’. Timpul cam trecea, haiti, zic. Ma invita inapoi intr-un final, zambid, si ma felicita ca am trecut si hai sa discutam ce revizii mai trebe la teza inainte sa o trimiti la Graduate School sa oficializezi gradu’. Pai asa, tabelul ala pune-l mai bine la pagina ailalta, figura ics tre sa aiba un titlu mai sugestiv, la discutii mai baga niste gargara sa legi teoria de rezultate, bun, ce ne facem cu finding-ul ala ca scolile cu mai multe resurse implementeaza mai putine practici de parent involvement, daca pun republicanii mana pe asta ne-am ars ca or sa zica ca ce sa mai dam bani la scoli, nu vezi ca se implica mai prost? Io pe sub mustata mormai, ha, mi-am gasit job, ma fac consilier de politician conservator. Ca nu domnule, o sa make clear ca poate fi o problema cu datele, analiza, operationalizarea variabilelor, ne mai uitam si mai cugetam. Booon, se termina, ma duc acasa, Toshiko plangand de emotie ca am terminat anii de chin de doctorat, io, ca in bancul ala, pai nu simt nimic, nu s-a terminat inca, tre sa fac reviziile respective, sa se mai uite sefa (una din ele, ca ailalta e in Taiwan) pe partea revizuita, sa imi dea semnaturile si sa trimit la Graduate School. Reviziile le-am facut io intr-o saptamana, problema e ca toti sunt ocupati nene cu aplicatii pentru granturi si alea, abia lunea asta (pe 13) m-am intalnit cu carolyn (care avea teza revizuita de vreo aproape 3 saptamani – nu apucase sa o citeasca, am trecut prin ea la meeting, vro ora jumate). Gata, a semnat, beton. Ma duc si la sefa departamentului ca trebuie sa semneze si domnia sa, uit de emotie cheile in birou (e d’ala de se incuie singur). Noroc ca lasasem geamul deschis, geam care e la nivelul solului cu o tufa mare in fata, ca birou’ e la demisol. Gata, am semnaturile, dar carolyn mai sugerase un set de schimbari, mutam paragrafele astea impreuna intr-o noua sectiune, uite o virgula, d’astea. Booon, asta a fost al doilea fior “gata am terminat cu adevarat, sunt doctor”. Pai nu, a mai urmat tiparirea pe harite speciala, printerul imi joaca feste (asta a fost azi pe 15 octombre) si risipsc bunatate de hartie cotton-bound de 20-nu-stiu-ce cu watermark, al treilea set iese in sfarsit bine (sunt 180 pagini) aflu ca Graduate School vrea sa mai completezi doo survey-uri sa pui la pachet, plus nu’s ce release form cum ca mi se publica dizertatia ca nu-stiu-cum-realease-type, cu copirait. In final ajung si la Graduate School cu teza, cucoana de acolo fericita, ma felicita, da, avem tot ce ne trebuie, congratulations. Booon, al treilea fior “am termint, gata, sunt doctor, am submis”. Da’ acu tre sa astept sa se uite Graduate School prin teza si sa zica sa editez nu’s ce margine care n-are un inchi sau ca page number nu e fix la un inch de marginile hartiei, in coltul dreapta sus (stau cu rigla, pe cuvant, si masoara). Asa ca acum astept verdictul, Graduate School sa ma certifice oficial si sa anunte pe toata lumea. Atunci al patrulea fior, am terminat ba. Ei, acum daca vreau si dovada palpabila, diploma in mana s’o’nrămez, tre’ sa astept cel putin pana la sfarsitul termului. Fiorul cinci, a venit diploma, bă, acum chiar ca am terminat. Nu, mai e si fiorul sase, ca commencement-ul meu (treaba aia aia oficiala cu toti imbracati in robe defiland in fata intregii gloate – toti absolventii din anul ala, de la undergrad la PhD – te sui pe podium, imbracat in parafernalia de doctors in stiinte, toca, capa cu ciucure, alea, ti se spune numele, prenumele, major profesors – care sunt si ei acolo imbracati in robele in culorile universitatilor unde au luat ei doctoratu’ lor – te imbratiseaza si dau mana cu tine, asta pe o scena cu fotografi, si ti se inmaneaza ceremnios diploma (sau daca ai obtinut deja diploma, un pamplezir tot oficial), de catre insusi the President. Oregon State University are culori oficiale portocali si negru, si mascota un castor rânjit, de’acu incolo, cand oi trimite si io studentii mei sa gradueze, va trebui sa ma imbrac in culorile astea cam tembele, zici ca e Haloin. Numa ca commencement asta se intampla la anu’. la vara, mai am deci de asteptat.

Deci io cand o sa am fiorul final, ba sunt doctor??

mai urmeaza in ordine invers cronologica si acronologica

domnului Pleşu

by

într-o marţi Madelin se mira – printre altele – de un articol al domnului Pleşu dintr-un număr recent al Dilemei Vechi, intitulat Despre scris. Discuţia de la Madelin a deviat, însă, odată cu manevra -dealminteri reuşită – a domnului Alex. Leo Şerban de a împinge discuţia către subiectul dumisale preferat din ultimul timp, şi anume presupusul conflict blogher-creator pe hartie, într-un repertoriu “noi şi ei” banal prin universalitatea sa, în timp şi spaţiu. Discuţia a luat proporţii catastrofice şi a eşuat banal în adjective.

Reiau aici nedumerirea lui Madelinei, adăogând-o şi pe a mea: totuşi, de ce îl dereanjeaza pe domnul Pleşu că se scrie mult? Şi, de unde ştie domnia sa că se scrie prost? Dacă a folosit, pentru alegera eşantionui reprezentativ, ratingul atunci zic şi eu ca Madelin, poate că domnul Pleşu e ageamiu în ale internetului. Dar nu cred, totuşi, că domnul Pleşu ar fi ageamiu, cred că pur şi simplu domnia sa asociază direct, în ecuaţie, mult cu prost. Sau poate că nu? – domnia sa zice, citez, “se scrie prost, dar se scrie mult.” Verdictul pare că e dat deja, se scrie prost şi, colac peste pupăză, se mai scrie şi mult. Se scrie prost, domnia sa uită să precizeze, cum? Ca medie statistică? – mă întreb cum se calculează asta; cei puţini care scriu bine scriu de fapt prost? Ce anume înseamnă “prost”? Întreb nu pentru că nu aş avea eu vreo definiţie, dar aş fi fost curios să aflu definiţia domnului Pleşu. Care, am constatat spicuind prin articolele domniei sale în Dilema Veche, pare a fi nemulţumit de absolut orice. Se scrie mult şi prost, se citeşte puţin şi prost, se face gălăgie pe stradă multă şi proastă. Etc. Toate acestea fiind, în analizele dumnealui, cacteristici româneşti şi, mai ales, caracteristici ale timpurilor de acum.

Domnule Pleşu, aş întreba, dumneavoastră de ce scrieţi săptămânal la revistă ? Am-n’am ceva de spus, până miercuri trecute fix eu trebuie să scriu. Nu mă refer la operele cele mari (deşi chiar şi aici unii au dubii şi întreabă întrebări pertinente), ci la articolăreala asta săptămânală de dat cu biciul în români. Întreb, pentru că poate acolo se află şi unul din răspunsuri. Se scrie mult, şi ce dacă? Pleşu scrie săptămânal banalităţi (proaste. Şi multe.), şi ce dacă? Foarte bine că se scrie. Cineva ar putea argumenta ca domnul Pleşu nu critică, doar constată – aşi. Domnia sa critică, superior, şi ne dă şi o lecţie la sfârşit. Care apropo de lecţie, domnia sa spune

În realitate, scrisul nu e niciodată o operaţiune de „execuţie“ tehnică a unui proiect prealabil. Oricine a practicat, intensiv, exerciţiul scrisului, ştie că el nu e punerea (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi….etc

Asta se aplică şi articolelii dumnealui de duminică? Hm.

Şi de fapt aş mai întreba ceva. La Păltiniş, când vă adunaţi şi scriaţi, de ce o făceaţi? S-a scris atunci numai bine? Şi a fost rău că s-a scris, fie şi prost? Şi întrebarea mea cea mai mare este, dacă pe vremea Păltinişului venea cineva, zâna bună să zicem, ar fi transplantat în România, brusc, Internetul, nu s-ar fi întâmplat acelaşi fenomen, de luare cu asalt a internetului de către grafomanii pitiţi pe la Păltiniş? – ba io cred că da, şi ar fi fost mai bine pentru cultura românească de azi.

Eu cred că de fapt wandering elf are dreptate (şi madelin), nu e vorba că se scrie mult, ci e problemă că se scrie necontroloat de domniile lor (teoria lui wandering elf); se scrie mult pentru că nu se scrie pentru bani (teoria lui madelin), la fel cum pe vremea Păltinişului acei entuziaşti scriau din entuziasm, şi nu pe bani. Se pare că domnul Pleşu a cam uitat entuziasmul ăsta juvenil/adolescentin, ancorat fiind în sinergismul faptelor unei gazete care trebuie să producă şi să se reproducă înainte de deadline. Şi mai e şi teoria mea, că se simt ameninţaţi. Asta transpare şi din articolul domnului Pleşu, într-o expresie mică pitită pe undeva printre paragrafe, dar esenţială pentru diagnostic,

poţi fi sigur că vei fi citit (o certitudine care îi lipsea grafomanului „tradiţional“), poţi să te baţi pe burtă cu oricine şi eşti liber de orice răspundere, de vreme ce nu semnezi.

.
Problemă mare, la fel cum mă bat eu pe burtă chiar acum. Dar cine sunt eu? Un grafoman pitit în spatele unei porecle. Ei şi?

PS şi apropo de răspunderea din spatele semnăturii (văd de unde şi-a cules domnul Şerban argumentul), în presa scrisă, de jurnal sau de cultură, CE răspundere aveţi domniile voastre???

PS2

Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întîmpinat de un sens diferit sau cu totul nou faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decît propriul tău gînd. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decît tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atît e mai puţin al tău, cu cît e mai izbutit.

La dumneavoastră, domnule Pleşu, se mai întâmplă? În articolele de le citesc la Dilema nu prea văd că s-ar întâmpla. La capătul niciuneia dintre fraze.

semnături

by

bă, gata, azi s-a semnat protocolul de la sion. Am căpătat ultimele semnături pe teza de doctorat, ie oficial de’acu, sunt doctor.

am uitat sa spun ca atunci cand m-am dus la sefa departamentului pentru ultima semnatura, mi-am incuiat cheile in birou si a trebuit sa reintru pe geam.

împricinatule de corn, pă partea dvs care e situaţia?

razboiul bicicletelor

by

mai, o fi criza petrolului, criza financiara globala, criza din Golf, dar constat ca la mine la bloc a inceput razboiul bicicletelor. Pana anul asta eram regele de necontestat. Blocul are in spate, in parcare, un rack special pentru priponit biciclete dar, cum mi s-a furat deja o bicicleta de acolo (azi am vazut un cablu taiat, semn ca s-a furat alta bicicleta), am inceput, inca de acum doi ani, sa imi priponesc bicicleta in fata blocului, de balustrada, pe platforma inaltata de la intrare (pe care te urci folosind cele sase trepte, daca vii dinsre cutia postala, sau pe planul lung inclinat pentru wheelchair, daca vii dinspre campus). Aveam locul meu, tehnica mea, nu ma perturba nimeni. Anul asta, stupoare, au aparut, pe langa bicicleta mea, inca sase biciclete care revendica locrui la balustrade. E o vanatoare continua, care unde sa isi lege bicicleta cum. Deocamdata a mea e exilata jos langa cutia postala, la picioarele celor sase trepte.

Nu se mai poate asa, tovarasi.

amintiri pe centură

by

blocul meu din Ploiesti este ultimul bloc din oras, cum iesi spre Păuleşti. În spate sunt grădinile locatarilor, ţevile, liziera de copaci, şi apoi câmpul. La vreun kilometru mai încolo se găseşte şoseaua de centură a Ploieştiului, paralelă cu blocul. Mai e şi semi-centura, cum o numeam noi copiii, un drumeag pietruit care tăia câmpul de-a latul, ducând către o clădire mică şi pătrata despre care niciodată nu am ştiut ce este. Uneori chiar ne încumetam până la semicentură, vara prin lanul de grâu culegând maci, sau iarna, când ne duceam să scriem in zăpadă cu paşii.

Când mă mai mărisem un pic, obişnuiam să o iau la pas cu amicul Cătălin pe şoseaua ce duce spre Păuleşti şi intersecta şoseaua de centură, la vreun kilometru de oraş. O luam de regulă prin spatele blocului printre copaci, ieşeam la şosea cam în dreptul Judeţeanului, în staţia IRTA, şi apoi la pas către centură. Şoseaua de ieşire din Ploieşti e însoţită, miraculos, de o alee lată de promenadă, care te merge până la şoseaua de centură. De ce au proiectat edilii oraşului aleea aceea, nu ştiu; adică, de ce e clar, pentru promenadă, dar cum de s-au gândit dumenalor la aşa ceva nu ştiu. E destul de animată aleea respectivă de obicei. E o alee lată, mai lată ca un trotuar obişnuit, cu asfalt crăpat pe alocuri, separată de şosea de un brâu îngust de pământ dezgolit aglomerat de cutii, sticle, pachete de ţigări şi ce mai aruncă lumea de prin maşini, pe care cresc tufe mai mari sau mai mici, după cum le-a fost norocul şi lumina. La intersecţia cu şoseaua de centura se găseşte un piedestal de vre-o juma’ de metru înălţime, rotund cam pe la 4-5 metri diametru, cu nişte capace de canal în mijloc – vre-o gură de acces în măruntaiele extinse ale oraşului. Pe piedestalul ăsta obişnuiam să mă opresc cu Cătălin şi să discutăm de câte’n lună şi în stele.

Domne, multe tâmpenii am mai făcut noi pe şoseaua dinspre şoseaua de centură…Mi-amintesc că odată am găsit un şanţ săpat pe marginea aleii, îngust dar adânc, cred că pentru firele de telefon. Curioşi am coborât în el (eram de vârsta liceului) şi acolo am rămas, la taclale – cred că pentru că era mai umbră ca afară, unde era o arşiţă teribilă. Frumos a fost când s-au apropiat alţi doi plimbăreţi ca noi, fără sa realizeze ca în şanţ e cineva. S-au apropiat vorbind şi, de curiozitate (cred că asta e în genele oamenilor, cel puţin la masculi, nu poţi să treci pe lângă un şanţ fărăr să te uiţi în el) au aruncat o privire trecătoare în şanţ, fără sa-şi întrerupă discuţia. Au sărit cam un metru înapoi când au dat ochi în ochi cu noi.

Ne mai duceam iarna când distracţia mare era să dăm cu bulgări de zăpadă in autobuzee IRTA ce-şi deplasau navetiştii din oraş în comunele mărginaşe şi înapoi. Distracţie mare când îi vedeai cum tresar puternic din amorţeala de după o zi de lucru când bulgărele lovea geamul la un pas de nasul lor moţăit.

Al’dată găsisem io un băţ mai lung aşa, de vre’o doi metri jumate, cu care mă tot jucam (“bă, o să-mi scoţi ochii cu ăla până la urmă” zicea Cătălin ferindu-se – io făceam pe luptătorii ninja la un moment dat). Nemaiavând eu nici o idee, îmi trece până la urmă prin cap sa mă pitesc pe după tufele dintre alee şi şosea, da’ cu grijă să fiu văzut că mă pitesc de şoferii care venau spre oraş. Scoteam capul de după tufă cu un are conspirator către maşinile care veneau, şi apoi mă dădeam după tufă cu un aer repezit. Invariabil şoferii treceau prin dreptul tufei cu gâtul sucit să vadă ce naiba fac eu acolo (cine ştie ce sperau să vadă); şi dădeau ochi în ochi cu mine, cu băţul ridicat deasupra capului ca Jerry când îl aşteapta pe Tom cu tigaia după colţ, cu o expresie exagerată pe figură, şi prefăcându-mă ca o să le ard una pe capotă.