bad timing

  • Am venit în America la începutul mandatelor Bush, şi plec exact când a ieşit Obama.
  • Am ajuns în America cu două săptămâni înainte de septembăr ilevăn, moment care marchează începutul paranoiei americane în ceea ce priveşte străinii.
  • Am terminat şcoala şi am început să caut de lucru în anul marii crize financiare.
  • Am prins perioada de maximă ferocitate a companiilor de credit, şi plec exact când, în sfârşit, este aprobată o lege care pune capăt practicilor şacalice ale băncilor şi companiilor de credit.
  • akismet

    …ăia care cică au grijă să nu fii spamuit pe blog. Orice instalaţie wordpress vine cu pluginul default (că e acelaşi autor).
    Ce am observat io, însă: dacă îmi fac API de akismet şi activez pluginul pe oricare din blogurile de le găzduiesc, găsesc, zilnic, câteva zeci de comentarii în aşa numitul akismet spam queue (în rubricuţa “comments” apare un tabel separat care îţi arată câte comentarii a oprit akismet ăsta, şi răsufli extrem de uşurat când afli).
    Ei bine, am îndrăznit să deactivez akismet pe toate blogurile de le găzduiesc şi să vezi comedie: nici un spam, nika, nada. Adică, toate comentariile de care cică mă păzeşte akismet sunt la hoha.
    Pentru cine nu ştie, akismet funcţioează aşa: de fiecare dată când cineva încearcă să comenteze la ‘mneata pe blog, comentariul trece întâi prin serverul lu’ akismet, care decide că e spam sau nu. Pe lângă faptul ca procesul e anevoios şi supus erorilor (false negative şi pozitive), şi pe lângă faptul că io am mâncărimi când e vorba sa trimit tot ce mişcă prin terţe entităţi, iote că de fapt e gargară. Akismet îşi face popularitate singur (toţi blogherii sunt în limbă după el, este un “must have plugin”) şi probabil culege şi pune la păstrare toată crema de pe net, aipiuri, adrese de email, etc.
    Io bănuiesc o mare schemă în spatele lui akismet.
    Părerea mea.

    Uite mai pun akismet la mine pe blog numa’ aşa de’al dracu. Până acum nu am avut nici un spam comment, de când e blogul ăsta (vlad tot mai are o dată pe lună, unii cu viagra se tot chinuie să comenteze la mama Omida).
    Şi să vezi cum brusc in queue or să fie patrujdemii de spame.
    Americani paranoici. Akismet şi nivelul portocaliu.

    un an zbuciumat

    Anul ăsta am petrecut revelionul ca pe oricare altă noapte, adică am ciocnit un pahar de şampanie pe la ora 10 seara (de obicei ciocnim unul de vin, e adevărat), şi pe la 11 şi ceva m-am dus la culcare, după vreo oră de lectură sefe.
    Anul începea sub auspicii nu foarte favorabile. Jobless, penniless, with a sizable credit on my credit cards and preparing to go bankrupt, and considering – seriously – to move in with a friend, şi anume amicul din West Virginia de la care provine micuţa Kiku-san. Râdeam la telefon cu el, spunând că o să aplice pentru working visa pentru mine, că nu a găsit un baby-sitter american care să întrunească condiţiile (MD, specialist în pediatrie plus PhD în child development).

    Pe 7 ianuarie m-am prezentat la Bankruptcy Court in Eugene, Oregon, să file for. Să avem şi noi faliţii noştri, carevasăzică. Chapter 7, mai precis. Un proces destul de obositor şi migălos.

    Întorcându-mă un pic în urmă, pe 5 septembrie 2008 susţinusem teza de doctorat, în ciuda îndoielii şefilor mei de comitet – am avut doi, păcatele mele – care îmi tot spuseseră în primăvară şi vară că nu e foarte realist ce vreau io să fac, recte să termin dracu’ doctoratul fără să mai intru într-un nou an universitar. Povestea din spatele tezei mele de doctorat e şi aia lungă (şi cu amintiri nu prea plăcute), pe care probabil o să o spun altă dată. Aveam o promisiune că în trimestrul de toamnă o să primesc o clasă de predat, dar pe urmă s-au tot coit şi învârtit că e mai bine să predau ca GTA (graduate teaching assistant, adicătelea să ma înscriu ca student termul respectiv) decât ca instructor. Unul din motive a fost într-adevăr viabil, ca GTA primeam asigurare medicală (graţie muncii sindicatului lu’ graduate students employees), pe când ca instructor nu aş fi primit benefits, pentru că poziţia era sub necesarul 0.5 FTE (which stands for Full Time Equivalent). O, aş fi putut plăti asigurarea din buzunar, dar era prohibitiv. Nimic rău în a preda ca student şi nu ca intructor (salariul era fix tot ăla, cred), mai puţine treaba de prestige, că se purtau cu mine ca şi când aş fi fost student, şi nu un professional la acelaşi nivel cu ei (sau chiar mai sus, dacă stăm şi ne gândim).
    Poziţia – şi banii – au fost numai pentru fall term. Începând cu 15 decembrie eram pe cont propriu – asta e partea “jobless”. Pe departament i-a durut fix în cur de situaţia mea.

    Între timp mai întrebasem în stânga şi în dreapta, dar unde dracu’ să găseşti ceva temporar, în mijlocul anului, şi în limitele faimosului Optional Practical Training, care spune că poţi lucra, da, da’ numai în domeniul pentru care ai fost pregătit, şi numai în poziţii care necesită calificarea pe care ai obţinut-o (PhD-ul, în cazul meu).

    Pot pentru ca să spun că pe 1 ianuarie 2009 situaţia era oarecum albastră. Banii se cam terminaseră (pe decembrie am luat juma’ de salar), prospecte de angajare nu prea existau la momentul respectiv. Îmi şi alesesem cel mai bun an pentru aplicat pentru joburi, cum am mai scris şi în altă parte.
    Urma să mă mut la amicul cerbu cu căţel şi purcel, şi să aştept acolo desfăşurarea evenimentelor.

    Pe 5 ianuarie începe şcoala. Îmi verific emailurile dimineaţă şi găsesc unul de la Joanne, directoarea de la Child Development Center, unde mai lucrasem ca GTA în trecut, întrebându-mă dacă sunt disponibil şi prin preajmă (prin noiembrie-decembrie aruncasem o vorbă si către ea, cum că dacă are nevoie de instructor, assistant, ceva, orice, sunt tare dispus). Ce se întâmplase, unul dintre Head Teachers anunţase, în dimineaţa respectivă, că îşi dă demisia.
    Şi aşa am început eu serviciul pe 6 ianuarie. Doar clasa de dimineaţă (pentru clasa de după amiază Joanne a târât-o, înapoi din retirement, pe Rosie).
    Pe 7, cum ziceam, am depus actele la faliment.
    Prin a doua jumătate a lui ianuarie mă anunţă nemţii din Freiburg că sunt interesaţi, hai să vii la interviu. Contactez imediat şi pe elveţienii din Berna, să le spun că vin în Germania, mai sunt interesaţi în mine? (cu ei discutasem deja la telefon, erau tare interesaţi dar nu putea pune un zbor transatlantic în buget, cică, şi rămăsese cam în coadă de peşte). Elveţienii se mobilizează urgent şi stabilim o dată (ei plătind tren şi hotel). Acum, deplasarea la interviuri nu era aşa simplă. Viza mea de USA expirase deja în septembrie, recte trebuia să aplic la alta. Cel mai eficient – să aplic în Frankfurt. Da, da’ în Germania cică îţi tin paşaportul 5 zile (plus poşta, că nu ridici paşaportul în persoană, tre’ să le dai un plic timbrat cu o adresă unde să trimită ei). Boon, zic, facem aşa, vin în Germania pe 16 februarie, pe 17 e interviul în Freiburg, seara mă întorc în Frankfurt la hotel, pe 18 programez interviul la viză, pe 18 seara mă duc la Berna, interviu pe 19 la Berna şi după aia… După aia mai vedem, noroc că Cori e în Heidelberg, pot să dau adresa lor şi poate mă ţine ea la ea până vine şi paşaportul. Şi îmi pică fisa, Elveţia are regim special cu românii, trebe paşaport ca să intri, prin urmare şi aşa deci planul nu merge. Damn. Email la Berna, putem să reprogramăm?, că am nevoie de cel puţin cinci zile să aştept paşaportul? – sigur că da, putem pe 27. Acum planul se încurca, cum fac, cum socotesc, unde stau? Amicul R. din Metz se oferise deja să mă găzduiască, dar complicăţenia era că ar fi trebuit să mă întorc în Heidelberg să ridic paşaportul, că îmi era teamă că dacă pun adresa din Metz, o să vină prea târziu.

    Metz a rămas. Cred că am mai povestit pe undeva – a, da, jurnal de interviuri – episodul unu.

    Partea nostimă a fost că pe 9 februarie elveţienii au avut un referendum cum că dacă să le acorde şi românilor şi bulgarilor acelaşi tratament ca lu’ restul UE, printre altele fiind şi călătoria fără paşaport. La amicul R. fiind am aflat că referendumul a aprobat pozitiv şi că, teoretic, nu aş avea nevoie de paşaport să intru în Elveţia. Partea ŞI mai nostimă a fost că nemţii la ambasadă s-au mişcat extrem de repede, vineri (la două zile după interviul de la ambasadă, de miercuri) Cori îmi spunea că a venit plicul cu paşaportul…Aici am luat decizia să îmi bag picioarele şi să ma duc direct la Berna din Metz, aşa fără paşaport (puteam să o rog pe Cori să trimită paşaportul la Metz, da’ am zis că ce e în mână nu e minciună, lasă să stea paşaportul safe în Heidelberg şi să nu se piardă prin cine ştie ce dezastru poştal).

    În Basel am schimbat trenul şi frontiera, cu ceva emoţii. Nu m-a întrebat nimeni nimic.

    După Berna lucrurile au început să meargă ceva mai şnur. Berna, interviu, plăcut reciproc, Heidelberg, văzut cu Cori cu care nu mă mai văzusem de opt ani, bere şi şniţel la Schnitzelhaus, Frankfurt la cinci dimineaţa să prind avionul. Două săptămâni de perindări europene, în timp ce studenţii mei studenţeau fără mine.

    Din primăvară – martie – am început serviciu full-time, preluând şi clasa de după amiază, cu un salariu – în sfârşit, după opt ani – mai rezonabil.

    Prin aprilie îmi vine decizia de la judecătorie, datoriile sunt şterse, I’m clean (dar cu redit history la pământ, care oricum era la pământ).

    Între timp aşteptam înfrigurat deciziile europene. Silenţium pe ambele fronturi, trimit un email politicos, nemţii nu răspund (române, fii mai neamţ? – ha, nemţii mi-au plătit ce promiseseră că plătesc, adicătelea cheltuielile de drum, abia acum în mai, după câteva emailuri din ce în ce mai furioase, ultimul – cel după care plata a fost efectuată prompt în două zile – fiind trimis şi la decan, spunând că sunt extrem de dezamăgit, şi că un aşa comportament nu e demn de o universitate cu aşa renume), elveţienii că să le mai dau un bob zăbavă.

    Pe 29 aprilie vine în sfârşit oferta de la elveţieni (nemţii îmi răspunseseră deja, laconic, că au ales pe altcineva). Pe 2 mai aia de la Yale.

    Iar acum vând.

    Cum zicea comandantul Jason Nesmith în Galaxy Quest – “never give up, never surrender”.

    koseki tohon

    de pe site-ul ambasadei japoneze în România:

    Despre casatorie
    Ce procedura trebuie sa urmeze un cetatean japonez pentru a se casatori in Romania cu un cetatean roman?
    Raspuns
    1. Cetateanul japonez trebuie sa vina in Romania cu doua copii dupa registrul sau de familie (koseki tohon), pe care trebuie sa fie aplicata “apostila de la Haga” (de la Ministerul Afacerilor Externe din Japonia). (Nota: Daca, dupa casatorie, se intentioneaza si depunerea unei cereri de viza, este bine ca cetateanul japonez sa aduca cu el si actele necesare cu ocazia cererii de viza!)
    2. Mai intai cetateanul japonez trebuie sa vina la Sectia Consulara, unde depune o cerere si un koseki tohon, prezentand si pasaportul pentru identificare. Sectia Consulara va elibera asa-numitul certificat de celibatar, prin care se atesta faptul ca respectivul cetatean este necasatorit si indeplineste conditiile necesare pentru a se putea casatori in Romania. Al doilea exemplar din koseki tohon trebuie tradus in limba romana. (Sectia Consulara poate recomanda traducatori autorizati din limba japoneza – mai multe detalii aici).
    3. Cele doua acte (certificatul de celibatar si traducerea in limba romana a koseki tohon) sunt necesare la primaria de care apartine cetateanul roman, unde se va oficia casatoria.
    4. Trebuie mentionat ca, daca cetateanul japonez a mai fost casatorit, i se va cere sa prezinte si dovada incetarii casatoriei anterioare. In mod normal, aceasta dovada este tot koseki tohon, dar acest lucru trebuie bine explicat la primaria romaneasca: in Japonia, daca divortul se produce de comun acord, atunci el loc la primarie (nu este nevoie de tribunal si nu exista o sentinta de divort); faptul ca cineva a divortat este inscris in koseki tohon si se dovedeste cu koseki tohon.
    5. Restul formalitatilor se desfasoara la primaria de care apartine cetateanul roman. Pentru informatii si precizari va rugam sa luati legatura cu primaria.
    6. Dupa incheierea casatoriei, in cazul in care cetateanul roman a luat numele de familie al cetateanului japonez, va trebui sa obtina un nou buletin de identitate, precum si un nou pasaport. Abia dupa aceea trebuie sa se prezinte la Sectia Consulara spre a depune cerere de viza pentru intrarea in Japonia. Un cetatean roman care s-a casatorit cu un cetatean japonez poate alege intre viza de “Temporary Visitor” (daca doreste sa plece imediat) si cea de “Spouse or child of Japanese citizen” (daca asteapta pana cand cetateanul japonez inregistreaza casatoria si la primaria din Japonia) si obtine certificatul de eligibilitate de la Immigration Office din Japonia. (Recomandam, desigur, obtinerea vizei de “Spouse or child of Japanese citizen”.

    o zi

    Madelin mi-a luat-o înainte, şi ea oricum scrie mai frumos ca mine, dar spun şi eu din aceeaşi inimă “La mulţi ani”, mulţi şi frumoşi şi sănătoşi. Iar la anul – şi de acum încolo – să mâncăm tortul în direct. Îl invităm şi pe rege.
    Şi de la Toshiko: lamulciani!