acu’ ceva vreme picasem în mania lui “I Can Has Cheezburger?” Am trimis şi eu câteva poze retuşate, da’ nu le-au primit niciodată (sau aşa cred, nu am mai verificat).
So anyway, here they are:
refuzate la export
Yearly Archives: 2009
koseki tohon
de pe site-ul ambasadei japoneze în România:
Despre casatorie
Ce procedura trebuie sa urmeze un cetatean japonez pentru a se casatori in Romania cu un cetatean roman?
Raspuns
1. Cetateanul japonez trebuie sa vina in Romania cu doua copii dupa registrul sau de familie (koseki tohon), pe care trebuie sa fie aplicata “apostila de la Haga” (de la Ministerul Afacerilor Externe din Japonia). (Nota: Daca, dupa casatorie, se intentioneaza si depunerea unei cereri de viza, este bine ca cetateanul japonez sa aduca cu el si actele necesare cu ocazia cererii de viza!)
2. Mai intai cetateanul japonez trebuie sa vina la Sectia Consulara, unde depune o cerere si un koseki tohon, prezentand si pasaportul pentru identificare. Sectia Consulara va elibera asa-numitul certificat de celibatar, prin care se atesta faptul ca respectivul cetatean este necasatorit si indeplineste conditiile necesare pentru a se putea casatori in Romania. Al doilea exemplar din koseki tohon trebuie tradus in limba romana. (Sectia Consulara poate recomanda traducatori autorizati din limba japoneza – mai multe detalii aici).
3. Cele doua acte (certificatul de celibatar si traducerea in limba romana a koseki tohon) sunt necesare la primaria de care apartine cetateanul roman, unde se va oficia casatoria.
4. Trebuie mentionat ca, daca cetateanul japonez a mai fost casatorit, i se va cere sa prezinte si dovada incetarii casatoriei anterioare. In mod normal, aceasta dovada este tot koseki tohon, dar acest lucru trebuie bine explicat la primaria romaneasca: in Japonia, daca divortul se produce de comun acord, atunci el loc la primarie (nu este nevoie de tribunal si nu exista o sentinta de divort); faptul ca cineva a divortat este inscris in koseki tohon si se dovedeste cu koseki tohon.
5. Restul formalitatilor se desfasoara la primaria de care apartine cetateanul roman. Pentru informatii si precizari va rugam sa luati legatura cu primaria.
6. Dupa incheierea casatoriei, in cazul in care cetateanul roman a luat numele de familie al cetateanului japonez, va trebui sa obtina un nou buletin de identitate, precum si un nou pasaport. Abia dupa aceea trebuie sa se prezinte la Sectia Consulara spre a depune cerere de viza pentru intrarea in Japonia. Un cetatean roman care s-a casatorit cu un cetatean japonez poate alege intre viza de “Temporary Visitor” (daca doreste sa plece imediat) si cea de “Spouse or child of Japanese citizen” (daca asteapta pana cand cetateanul japonez inregistreaza casatoria si la primaria din Japonia) si obtine certificatul de eligibilitate de la Immigration Office din Japonia. (Recomandam, desigur, obtinerea vizei de “Spouse or child of Japanese citizen”.
o zi
Madelin mi-a luat-o înainte, şi ea oricum scrie mai frumos ca mine, dar spun şi eu din aceeaşi inimă “La mulţi ani”, mulţi şi frumoşi şi sănătoşi. Iar la anul – şi de acum încolo – să mâncăm tortul în direct. Îl invităm şi pe rege.
Şi de la Toshiko: lamulciani!
isn’t it ironic?
Joi am primit ofertă din Elveţia. Vineri discut amănuntele, şi în principiu accept. Sâmbătă primesc email de la University of Yale, dacă mai sunt încă interesat de postdocul lor….
Iar miercuri mă gândeam extrem de serios ce dracu’ o să fac. Who would have thought…It figures.
Like raaaain on your wedding day, Freeeeeee riiiiide that you already paid…
ploo
…
de ziua lui Shakespeare, cont.
…căci acolo nu mai poci comenta (chiar aşa, ce-i cu închisu’ ăsta de comentarii? vorba lu’ Garcea, ma inervează… who’s afraid of the Virginia Woolf?)… vreieam şi io să comentez un comentariu…Sor’mea zice:
Cause we didn’t need dialogue. We have faces.
şi voiam să continui, “yes, and others have feces.” (mi se părea un pun foarte deştept).
Ce nu precep io este iar, who’s afraid of the big bad wolf? Which wolf? Domnul Şerban? Ha. Domnul Şerban a devenit, deja, un fel de patefon obosit al blogosferei, his game getting boringly old. Prăfuit ca un muzeu kitchos sau ca monumentul soldatului necunoscut dintr-o haltă uitată de lume.
Sau aşa ar trebui. Lumea, din păcate, închide comentarii, închide bloguri cu totul. Haidaţi domnilor să fim serioşi.
Or not to be.
bucătării
Îi spuneam lui Toshiko mai demult, când mă întreba despre bucătăria românească, ce cum se numeşte fiecare mâncare de o făceam, şi cum se face şi unde se face, că diferenţa dintre bucătăria japoneză şi aia românească e una muzicală. Bucătăria japoneză e a four-movement symphony, cu reguli şi ingrediente stricte, în care ştim dinainte fiecare părticică, ce este şi cum se cântă. Bucătăria românească este jazz.
istorii alternative – gânduri pascale
una din dilemele bisericilor (câteva) de pe insula Nantucket (aia trimisă înapoi în anul 1250 BC în cartea lui Stirling) era faptul că, istoric, Iisus nu se născuse încă, nu pătimise încă, nu se înălţase încă.
Hmmmm….
ouă roşii
Maicamare mi-a povestit, când eram mic, că Maica Domnului a pus un coş cu ouă, pomană, la piciorul crucii Fiului, şi sângele Mântuitorului a curs peste ouă şi le-a înroşit.
Cristos a Înviat!
jurnal de grădiniţă 3
Discuţie la baie, între doi puşti; unul se află în “compartiment”, făcând pipi, celălalt lângă chiuvetă, ştergându-se pe mâini (io în uşă, ţinând-o deschisă, pentru ca la America nu ie voie să te afli în baie, singur, cu copii. Te bagă la child abuse).
Din compartiment se aude, strigat:
“heeey… my pee is not yellow anymore.. is white..”
“This is good” răspunde – urlat – cel ce se ştergea pe mâini.
“Why is good?” – I ask.
“Because it means he drinks enough water”
jurnal de grădiniţă 2
trimestrul ăsta a început în forţă. Am preluat şi clasa de după-amiază, carevasăzică sunt full-time acum (de la opt la cinci, ca la sindicat).
Toshiko a remarcat deja că “you have children’s hands again” – vin acasă cu dungi de carioca pe mâini, trei culori de regulă, pantaloni cu pete de vopsea, şi pe faţă şi în sprâcene cu urme de sclipici (glitter).
Dooşnouă de copii (cinşpe dimineaţă, paişpe dupămasă), şi opt studenţi (patru-patru). Studenţii au început, saptămâna asta, să preia câte o zi de predat. Azi am primit şi birou nou (ăla vechi era împărţit de vreo opt oameni, printre rafturi de cărţi, jucării, coşuri de proiecte-pentru-mâine, ş.cl.).
Programul, dimineaţă, este aşa: la opt venim toţi la şcoală. Nu avem timp de pre-conference, pentru că e foială mare: trebuie pregătit breakfast-ul (studenţii au fost instructaţi deja de Amelia, asistenta mea, şi de câtre mine personal, în ale bucătăriei: hair-net, spălat pe mâini, citit meniul zilei şi dibăcit ce-unde-cum se taie, toacă, distribuie şi serveşte, pus pe tăvi şi căruţ – ahhh, îmi aduc aminte cum mă tachina sor’mea când eram la grădiniţă şi nu puteam să zic “r”, ziceam că ne aduce mâncarea cu “căluţul”, şi sor’mea, deşi ştia prea bine cu ce, făcea pe mirata, “cu ce, cu calul??”, până când io urlam “nu cu căluţul, cu CĂLUŢUL!!), trebuie adusă apă la chiuveta portabilă din clasă, pregătite paper-towels pentru şters pe mâini (adicătelea tăiate în două pe lat – sau lung? – că sunt prea late pentru mânuţe de copii, and we save trees), pus micul dejun pe mese (azi am avut cereale Kix cu lapte şi piersici la conservă), ş.cl., ş.cl, ş.cl. La optjumate vin copiii cu părinţii, sign-in, hello, how are you this morning, buenos dias, ¿como stas? , let’s go wash hands, don’t forget you name-tag! (astea sunt cu ac de siguranţă, trebe puse de părinţi sau student-teachers), okay, go and sit there with teacher Nicole!. La optpatruşcinici se face prezeţa, is Adam here? Raise a quiet hand if you are here! There you are!, dupe care ne spălăm pe dinţi (la masă, cu două păhăruţe), şi avem Large Group Activity. Ne adunăm toţi, cu mic-cu-mare pe covor, în cerc, şi whoever is the lead teacher for the day (io am fost săptămâna trecută, gata, de acum preiau studenţii) are cinşpe minute de glorie. O carte, activităţi, câtecele, “who is in the box?”, “If you are happy and you know it, clap your hands, We’re Going On A Bear Hunt; copiii nu se plictisesc de repetiţie, am cântat “Aligator pie” de treizecişiunu de ori deja termul ăsta, goes like this: (clapping your knees, rhythmically): alligator, alligator, alligator pie, (shaking your head, in an exagerated negation movement) I can’t find my alligator pie, (te faci că te uiti în iarbă) I looked in the grass…(te faci că te uiţi în cer) I looked in the sky…. (shaking head again) but I can’t find my aligator pie!. Aste trebuie repetată, with normal voice, whispering, şi, cel mai exciting, with no voice at all, except the last PIE!! care e urlat [apropo, am primit biroul care e lipit de clasa mea, cu fereastră de observaţie cu tot, unde până acum era biroul lui Family Service Coordinator, cred că după atâtea “PIE!!” urlate la geam, a cerut altă locaţie (hehe, special ptr. vlad, să văd dacă pays attention)]. După Large Group vine Outside time, unde începem cu ceva exerciţii de încălzire, şi apoi la joacă. Joaca cea mai favorită e fugăritul de teachers, am dat jos deja două kilograme. După jumate de oră, clopoţel, şi înapoi în clasă. Nu direct, că tre’ sa ne ducem la baie şi să ne spalăm pe mâini. Cum clasa mea e cam fiul ploii, şi a venit in clădire mai târziu (până acum funţiona în diverse alte şcoli), şi este clasă preponderentă Head Start, nu avem sală de clasă cu toate dotările, baie şi alea, de aia tre’ să ne ducem la baie la baia mare de pe coridor, aia de grown-ups. Pe playground ne aliniem frumos, numărăm capete, şi intrăm în clădire traversând observation room, unde de obicei se găsesc mămici şi diverşi studenţi la psihologie sau pedagogie obserând copiii prin geamul unidirecţional şi luând de zor notiţe. Pe coridor ne aliniem la perete (unde povesteam io mai demult că am urlat la nişte puşti), şi intrăm doi câte doi la toaletă. Obligatoriu, făcut pipi. Aliniaţi iarăşi (show me how quiet you can be!.. Wow, that is really quiet, I even didn’t know you are here!) tropăim înapoi în clasă, unde avem o oră de Free-Choice Time. Mese şi centre pregătite cu diverse activităţi, toate plănuite de student-teachers according to the Developmentally Appropriate Practices, şi acoperind cele patru domenii ale dezvoltării (adicătelea Cognitive, Social/Emotional, Language, and Physical). Avem Dramatic Play area, Manips table, Art table, Math and Writing table (mai degrabă Cognitive table), easel, sensory bin, Blocks Area, Library. Săptămâna asta am avut ca temă “Gardening” – în sensory bin am avut potting soil, lopeţele, găletuşe şi insecte de plastic, în Dramatic Play o grădină cu flori de hârtie, iar azi am avut, dimineaţa, pietre şi vopsea la Art Table (did rock painting), i-am pictat şi lui Toshiko două. După Free Choice avem Small Group Activity, fieştecare student-teacher are un grup de copii pe care îi păstoreşte cinşpe minute; apoi lunch (ăsta vine de la School District) şi Good-bye time, foiala de rigoare cu părinţii, don’t forget your name tag (să îl dea jos de data asta), see you tomorrow, hasta mañana, adios, oh, don’t forget your rock!
va mai urma.
istorii paralele, istorii alternative
Despre S. M. Stirling (Stephen Michael, dar cărţile le semnează “S.M.”) am mai scris io pe undeva pe blogul ăsta (povestea lu’ cum l-am descoperit io pe Stirling…hehe, şi atunci tot “istorii alternative” i-am spus).
Autorul s-a născut în Metz, Franţa (unde este amicul R. la care am stat în periplul meu european), şi a scris (printre altele) o serie de romane centrate în Oregon, şi chiar în Corvallis de fapt, unde stau io acum în periplul meu american. E canadiano-englez, totuşi (în Metz era cu tata cu armata, or so).
Îi place să scrie romane (sunt ele se-fe? – aici ne răspunde împricinatul) de istorie alternativă, istorie paralelă, istorie post-apocaliptică, cum-ar-fi-dacă. Şi, cred eu, scrie bine şi convingător, şi, mai ales, plauzibil. A scrie literatura se-fe plauzibilă, asta mi se pare mie ceva dificil.
Am povestit în altă-partea aia despre seria “Dies the fire” – numită, nu’ş de ce, “The Emberverse Series” – în care un “eveniment” (“the Change” or “the Event”), petrecut undeva in marite 1998, schimbă subtil legile fizicii, astfel încât (a) electricitatea practic dispare (ca şi cum toate materialele ar deveni izolante, recte nu mai poţi produce, stoca, şi transporta electricitate), şi (b) arderea explozivă nu se mai produce (recte praful de puşcă şi derivatele, plus motoarele pe bază de combustie internă, nu mai pot funcţiona). La o primă impresie e dificil de imaginat impactul major pe care aceste schimbari îl pot avea asupra civilizaţiei umane, dar Stirling este foarte convingător (şi, din nou spun, plauzibil). Civilizaţia, aşa cum o ştim, nu mai poate exista (cât de mult depindem de electricitate şi arderea internă?); societatea umană se vede nevoită să se întoarcă brusc la o societate de tip feudal. Numai o fracţiune a omenirii supravieţuieşte, mulţi supravieţuiesc reîntorcăndu-se la canibalism şi sălbăticie, alţii creează nuclee de societăţi feudale minuscule… toată povestea merită citită (autorul a publicat cinci romane în serie, alte patru urmând). Wikipedia are articole întregi despre Stirling şi cărţile lui, pentru cine nu se teme de spoilers
Acum am început să citesc o altă serie, legată de seria “Emberverse” prin faptul că acelaşi “event” care a schimbat legile fizicii în Emberverse propulsează insula Nantucket (o insulă de lângă statul Maine, în Atlantic) înapoi în trecut, undeva în anul 1250 BC, în plină epocă de bronz (europeană). Întreaga insulă, cu tot ce era pe ea (tehnologie, etc), plus o bucată de ocean împrejur, şi nava “Eagle“, o ambarcaţiune de antrenament a lui U.S. Coast Guard, una dintre cele două simgure corăbii cu pânze încă în funcţiune în America. Mâna de locuitori ai insulei (prima carte se numeşte, sugestiv, “Island in the sea of time”) trebuie să înveţe să supravieţuiască în noile condiţii, cu ce tehnologie şi maşinării şi cunoştinţe au venit cu ei în mileniul doi înainte de Christos, în mijlocul civilizaţiilor de la vremea respectivă (Olmeci în Mezoamerica, Micenieni în Grecia, hitiţu, egipteni, etc), cu care fie se războiesc, fie fac comerţ dar în mod evident le influenţează major
Cum spuneam, îmi place cum scrie Stirling, poveştile sunt plauzibile şi au miez (şi sunt curajoase), personajele au viaţă, citirea e captivantă. Are însă nişte chestii oarecum iritante, totuşi. Unul, faptul că în toate evenimentele astea prea se întâmplă să se găsească oameni potriviţi în locul potrivit, cam dincolo de simplă coincidenţă. În “Dies the fire”, de exemplu, unul din personajele principale, Mike Havel the Bearkiller, pe lângă faptul că începe călătoria în compania, printre altele, a unei fete obsedate de “The lord of the rings”, până la punctul că avea un arc adevărat pe care îl folosea cu măiestrie, întâlneşte, în călătoria sa spre Oregon, tot felul de oameni pricepuţi in tot felul de arte foarte folositoare într-o societate fără electricitate şi combustie internă, dar care în secolul 20 “normal” nu sunt aşa de des întâlnite, de exemplu o tipă care avea ca hobby ken-do (nu doar aşa, scrimă, ci chestii serioase avansate), un tip care se pricepea la făcut arcuri în mod tradiţional (şi nu din prefabricate şi materiale speciale cum sunt arcurile pentru entuziaştii din ziua de azi), şi tot aşa. In seria ailaltă, cu insula transportată înapoi în timp (într-un univers care se bifurcă, evident, ca să se rezolve paradoxul călătoriei temporale care schimbă trecutul), la fel, pe insulă se întâmplă să fie un profesor de istorie antică, o bibliotecară pasionată de arheologie, căpitanul vasului Eagle (o negresă lesbiană de fapt) era antrenat în arte marţiale japoneze, o studentă la astronomie era în practică (ea e cea care calculeaza data, bazat pe configuratia stelelor), şi tot aşa, un fierar amator care avea o fierărie în garaj, tot felul de cultivatori amatori care se pricepeau fix la de toate, etc.
Mai are nişte fixuri autorul, unul fiind că e cam obsedat de lesbiene (în toate cărţile de le-am citi până acum unul sau mai multe personaje principale sunt lesbiene – ciudat ca gay nu apar.
Lectură plăcută şi captivantă.
do you remember the time?
Bancuri de dinainte, primite de la Bodu:
– Un tip trecea pe stradă ţinând în mână, cu mare grijă, un sul de hârtie
igienică. Trecătorii îl priveau invidioşi, iar unul chiar l-a întrebat:
„Nu vă supăraţi, de unde l-aţi luat?”, „Acum câteva minute l-am scos de la
Nufărul…”
– Când a plecat de-acasă, Prunariu i-a lăsat maică-sii un bi let pe masă:
„Am plecat în Cosmos. Vin peste o săptămână”. Când vine, găseşte pe masă
un bilet de la maică-sa: „Am plecat după brânză. Nu ştiu când vin”. (26
mai 1981)
– La uşa unui apartament sună un puşti: „Tanti, ai făcut supă?”, „Da,
puişor, vrei să guşti şi tu?”, „Nu, mulţumesc”, „Atunci, de ce-ai venit?”,
„Te roagă mama să ne împrumuţi şi nouă osul”. (6 decembrie 1982)
– Din dispoziţia lui Ceauşescu s-au făcut experimentări şi încrucişări de
meri, pentru a se crea un soi de măr pitic, de numai 50 de cm, pe care
să-l poată culege şi şoimii patriei. (28 septembrie 1983)
– Un miliţian prinde o pereche într-un boschet. Îi duce la
secţie şi, de aici, în faţa tribunalului. La proces, fata e felicitată
pentru patriotism şi băiatul pentru iniţiativă. Miliţianul e arestat
pentru întrerupere ilegală de sarcină… (17 martie 1984)
– Ce-i mai rece şi mai rece decât apa rece? Apa caldă. (17 ianuarie 1985)< br>
– De ce a luat comuna Scorniceşti titlul de „Erou al noii revoluţii
agrare”? Pentru că a crescut cel mai mare bou. De ce n-a luat şi comuna
Petreşti titlul de „Erou al noii revoluţii agrare”? Pentru că anul acesta
nu s-a acordat titlul şi pentru cea mai mare vacă. (3 ianuarie 1987)
– Ultima dorinţă a românilor: să moară Ceauşescu Nicolae şi Elena să ajungă să
trăiască din meditaţii la chimie. (28 decembrie 1988)
– Ce-a fost înainte: oul sau găina? Mai înainte au fost de toate. (cules
pe 12 noiembrie 1979)
curci
Ieri am ieşit la o tură cu maşina cu Toshiko, prin cartierele din dealurile împădurite ale Corvallisului (locuri superbe de locuit, eşti practic în mijlocul pădurii). Mă cam rătăcisem la un moment dat, între un “Dead End” şi altul, şi mă tot învârteam în cerc (mai şi ploua) – am văzut casa şi microbuzu’ lu’ unu’ de vreo trei ori (undeva pe Skyline Drive. Sau Windsor Pl.).
Hartă mai mare aciulea, daca pofteşti
Ee, numai bine se opreşte ploaia şi pe ce îmi pică ochii, după o curbă? – un stol de vreo 24 curcani sălbatici păscând liniştiţi în curtea unui concitadin (unii) şi traversând strada (alţii, de era să dau peste ei, noroc că pe străzile alea se cam merge cu 15km la oră). Iniţial am văzut numai vreo zece, dar apoi au tot început să apară tacticoşi (şi cu aerul ăla uşor tembel, specific curcilor, uitându-se cu un ochi la mine) de printre copaci şi tufe.
Nu aveam aparatul de pozat la mine (isn’t it ironic? vorba lui Morissette), aşa că fur şi io o poză de pe Google, săracu’
Ca ăştia erau, numa’ că mai mulţi.
PS Ăla din dreapta parcă se duce cu o treabă undeva.
nea Negulescu
se thelo
ian ascultaţi:
[kml_flashembed movie="http://www.youtube.com/v/66r8iRcU5E8" width="425" height="344" allowfullscreen="true" fvars="fs=1" /]
Despre ce vă aduce aminte?
Mie de LA…
varză călită
la cererea publicului
Nu ie mare filozofie.
Se iau doo verzi medii – am găsit unele mai desfoiate un pic (verzele americane sunt în general foarte compacte, probabil crescute forţat). Se toacă tăiţei. Aşa. Poormă am luat nişte Smoked Pork Jowl (singura chestie pe care am găsit-o aici care seamăna cu şunculiţa noastră – “American bacon” nici nu se apropie), am găsit un sortiment făcut la o fermă în Idaho, pe care am tăiat-o în felii mai groase.
Într-o cratiţă adâncă am pus un deget de ulei, feliile astea de şuncă, şi bucăţi de carne de porc tăiate potrivit de mari, la foc potrivit, cu capac.
Când a început să sfârâie şi şunca să se topească am adăugat o ceapă mare tocată fin la un loc cu ceva morcov, tocat şi el foarte fin. La capac iarăşi, înăbuşit. Plus ceva sare, piper, şi un praf de boia de ardei iute (cayenne pepper, aici). Când totul sfârâie-fierbe vesel, se adaugă varza tocată care, în prealabil (secret) a fost frecată cu sare grunjoasă într-un castron (să îşi lase zeamă şi să se înmoaie).
Varza se pune peste fierbătura/prăjeala din cratiţă; nu am amestecat din prima, ci am lăsat-o aşa să înceapă să se înăbuşe. Deasupra am aruncat şi o mână de sauerkraut (adicătelea varză murată tocată, la borcan) şi deasupra de tot bulion de roşii (d’ăla cu roşii tocate bucăţele) vro trei-patru linguri sănătoase, şi morcov tăiat rondele de data asta. Capac, foc mic, şi după cinci minute am început să amestec alene cu lingura de lemn, aducând carnea şi jumările la suprafaţă.
Amestecatul ăsta s-a petrecut de câteva ori,la intervale rare, până totul e omogen şi frumos. De’acu’ se lasă la foc mic, la capac, cam o oră, verificând din când în când să nu se lipească. Varza trebuie să scadă binişor, şi să îşi schimbe culoarea (de la sucul de roşii fiert).
Cam atât.
Pofte.
leapşă cu cireşari, alta
asta e mai grea. E mai degrabă un concurs. Şi anume, legat de ce zicea radio33 cu Castelul fetei în alb şi vacanţa ideală…e aşa:
Cine poate să deseneze un blueprint cât mai exact al castelului fetei în alb? M-am chinuit toată copilăria şi nu am ajuns la un rezultat mulţumitor.
(aici găsiţi [download#2#size#nohits] în format zip.
leapşă cu cireşari
asta e o leapşa pe ouate.
unu: dacă ai putea să fii într-unul din cele cinci romane ale lu Constatin Chiriţă, în care ţi-ar place să fii?
Şi doi (corolar), ce cireşar ţi-ar place cel mai mult să fii? Io când eram mic voiam să fiu Tic (cu puseuri de Ursu), acum însă cred că aş vrea să fiu Dan. Haios, bun prieten, inimos, o perfecţiune a imperfecţiunii.
(surora mea cred ca voia să fie Maria……)
Adăugat mai târziu:
Cine doreşte, găseşte volumele, în format, zip aici:
[download_cat#2]
jurnal de interviu – lista de dezastre
când am ajuns în Metz cu amicul R., primul lucru pe care l-am făcut a fost să o sunăm pe Cristina. Care era în România. De fapt nu primul, primul a fost să bem un vin roşu.
– Alo, uite am ajuns, l-am recuperat şi pe tapirul, totul e în ordine, uite ţi-l dau şi pe el.
– Alo, bine aţi ajuns, ce mişto de voi, DAR: aveţi grijă să nu inundaţi! (asta cu referire al un episod de acum câţiva ani când am dormit, eu şi Coiotul, la ei în apartament in Bucureşti şi noaptea aia s-a spart o ţeavă de apă. S-a retezat pur şi simplu robinetul-de-sub-chivetă din baie, şi a curs în voie până se facuse apă până la gleznă în tot apartamentul; la şase dimineaţa găleteam apă şi uscam covoare).
NU am inundat, DAR:
– am reuşit să dau cu capul în colţul raftului pe care e DVD player-ul. Serios, cu sânge şi cicatrice veşnică în frunte.
– am pârlit lingura de lemn (are acum o bandă neagră ce-i dă de fapt un aspect de autenticitate) când am făcut mâncare de mazăre
– am dat (noaptea) peste un ghiveci si am (cam) retezat moţurile plantei. Planta a supravieţuit, dar mai scurtă.
– era să pârlesc masa de călcat (dacă te uiţi atent cred ca se vede o umbră)
– m-am ars în cot cu fierul de călcat – altă cicatrice
– parcă mai era ceva
Dar nu am inundat, parol.