Yearly Archives: 2010

home improvement

by

wish me luck
az mă apuc să vopsesc bucătăria. vernil – o merge cu gresia maro închis? cabinetele sunt si ele un soi de vernil pal, aşa că poate merge.
mai corect se cheamă “galapagos” culoarea, cică

mi-am luat aşa: bere, pensule, vopsea, trafaleţi, scoci d’ăla bandă de lipit în jurul ferestrelor să nu le atingi cu vopsea. mai am perii de sârmă (asta pentru fereastră, că se cam acumulase mucegai uscat).

eri am început un “project” (ăsta e un termen tembel american, la ei orice treabă e “project”) cu uşa de la balcon din camera de lucru, care trebuie curăţată, vopsită, izolată. sunt uşi duble, de lemn, şi fac condens pe geam între geamuri. plus mucegai. am desfăcut uşile, am şmirgheluit/periat cu sârmă, am data un strat de vopsea pe dinăuntru intre uşi, am chituit la îmbinări (da’ mi s-a terminat chitu’ şi tre’ să mai iau). urmează să spăl geamurile şi să găsesc o metodă de etanşeizare să nu se mai facă condens.

tot eri am astupat o gaură urâtă, făcută de foştii chiriaşi, între dormitor şi sufragerie, ca să tragă cabluri prin ea. în dormitor arăta ok, rotundă aşa la vreo 3 cm, în sufragerie însă picase o bucată mare de tencuială şi arăta, vorba lui petre roman, ca dracu’. toshiko zicea că o cam sperie gaura aia, se tot aşteaptă să apară jerry prin ea. până acum o ţineam acoperită cu o coală de hârtie să o ascund.

treaba amuzantă este că e foarte posibil ca autorităţile (blocul aparţine municipalităţii) să înceapă, prin aprilie, munca de infrumuseţare a faţadei blocului, plus schimbat ferestre cu termopane

aaaaa…. şi mi-am mai luat o sculă de sculă, un îngăuritor de la Bosch, scula “Uneo”. dă găuri (are cap pneumatic), înşurubează/deşurubează, are indicatori de baterie, direcţie, etc. o mi-nu-nă-ţi-e. acu’ caut locuri de dat găuri

la treabă.

continentals!

by

in Leicester, la o cina indiana (Leicester va deveni foarte curand primul oras din Europa cu majoritate ne-alba), cu Prof. Silverman, sotia, si o colaboratoare.
vine timpul cafelei/ceaiului, comand o cafea, sunt intrebat de care lapte vreau in cafea (nu daca vreau lapte in cafea, si aparent tipa avea mai multe feluri de lapte, incluzand probabil si aberatia de “fat free”). zic “no milk, just black”. la care colaboratoarea – o tipa cam de varsta mea – exclama cu un zambet “continentals!”

Post Scriptum: cafeaua britanica nici nu se compara cu aia elvetiana.

pe jos prin berna

by

pe jos, prin berna, sunt foarte multe pietricele. rămase de astă iarnă (“astă” nu în sensul de “trecută”, ca nu a trecut încă, ci mai degrabă “această”) de când oraşul arunca dimineaţa câte un strat proaspăt de pietricele peste zăpada proaspăt căzută peste noapte şi proaspăt bătătorită. ca să nu alunecăm, evident.

adică erau, că de vro doo zile au dat cu aspiratorul prin tot oraşul şi au dispărut toate pietricelele.

şi e plin de ghiocei, plin, dar azi a nins furios peste ei (furios şi ninsul şi eu, din cauza ninsului).

dacă vrei cel mai bun cappuccino din oraş te duci la Adrianos, chiar în umbra ceasului vestit al Bernei. e un loc foarte agitat, în schimb, lumea bea cafele pe scăunel, la măsuţă, la tejghea la bar, în picioare, cum apucă. prăjesc cafeaua lor (au prăjitorul chiar în stânga barului), şi fac un cappuccino tare, nu leşinat şi lăptos ca alţii.

sunt si vro doo starbucks-uri în Berna, ar m-am jurat că nu calc în vrunu.

dacă vrei cafea şi cappuccino bune (deşi un picuţ mai slăbuţe ca alea de la Adrianos, totuşi) în atmosferă plăcută şi relaxant-discutantă, te duci la Monnier, confiserie pă ştrada Spitalgasse 47-51, aproape de bahnhof. de gară, carevasăzică. au şi cremşnit bun (cremeschnitte, na), deşi la brutăria Storchen de pe Schauplatzgasse 29 găseşti cel mai bun cremşnit. da’ nu poţi mânca acolo, că nu au decât tejghea. şi au şi pâine foarte bună, deşi pâinea e bună şi la supermarket aici.

cea mai bună ciocolată caldă – la cafeneaua “Cafe Roma”, unde întâlneşti dealminteri o atmosferă italiana autentică. ciocolata calda e chiar ciocolată topită, cleioasă şi nu-foarte-dulce, nu chestii la plic cum găseşti în alte părţi. în Cafe Roma intri coborând nişte scări abrupte, de la nivelul străzii, într-unul din pitoreştile re-amenajate spaţii ale underground-ului oraşului vechi. dacă cappuccino-ul lor ar bate pe ăla de la Adrianos, Cafe Roma ar fi declarat cel mai bun cafe-bar din Berna. am băut azi un marrocchino la Cafe Roma, l-am luat de curiozitate, că nu ştiam ce e (era la “cafele”, totuşi). este aşa: pe fund un strat de ciocolată topita, urmat de un strat de espresso, şi la suprafaţă lapte spumat cu pudră de cacao peste. superb.

ziceam data trecută că întâlneşti o mulţime de lume cu instrumente cu corzi – cred că violoncelul e cel mai des. am uitat să spun că întâlneşti şi o mulţime de oameni în cârje – tineri in general, în cârje sofisticate din polimer. accidente de schi? – probabil.

alaltă-săptămână am aflat că ursoaica Bijork are doi pui, şi că i-a scos afară deja. ursoaica Bijork şi ursul Finn sunt urşii oraşului, tradiţie de sute de ani.

pe jos prin berna e frumos, chiar dacă primăvara se lasă aşteptată.

expresii

by

pe asta cre’ c’am auzit-o prima data în Stephen King: nervous like a long-tailed cat in a room full with rocking chairs. sau nu? oricum, mi-o imaginez, scena, vivid.

să fiu albastru – gen “pe cuvântul meu” – expresie ce o folosesc cred că din liceu. nici nu mai ştiu de unde o am, probabil am inventat-o tot eu. să fiu albastru dacă te mint.

tangent m-a bântuit o vreme, prin facultate. totul era tangent. cum a fost examenul? – tangent. ţi-a plăcut supa – tangent. proprie invenţie şi asta. tot in facultate m-a bântuit şi sadic, în sensul de “cool”.

fratele meu alb – din ceva romane cu caoboi şi indieni, probabil, nici asta nu mai stiu de unde o am, dar o am demult. în general pentru a sublinia un moment mai aparte: “băi fratele meu alb, să-ţi spun ce-am păţit”.

trăi-ţi-ar calu’ – invenţie proprie, în sensul ăla de “hai dă şi mie o ţigară, trăi-ţi-ar calu’ ”

aranghelu’ pascătului mă-tii – înjurătura preferată a lui marian-farmacistul-colegul-de-cameră. mă amuză la nesfârşit şi acum. tătăiţu avea altă expresie, “‘tu-ţi aia şi’alaltă a mă-tii”

mi-e lene să – expresie care a început să mă enerveze din ce în ce mai mult. pe internet cel mai adesea, gen “mi-e lene să mai caut linkul acum”, de obicei înlocuitor al lui “nu mai ştiu unde să caut”, sau “nu’l mai găsesc acum”. sau “habar n-am dacă (mai) există”

kilu’ – expresie veche; dacă e “al meu”, e din seria tuturor expresiilor cu ceva “al meu” sau “a mea”. ca’n bancul cu bulă care o ajuta pe o bătrânică şi, la laudele acesteia că ce bine crescut este bulă, acesta răspunde mândru “păi ce pula mea doamnă…” (echivalentul politicos al pulii e puii – “ce puii mei”). altminteri exprimă scepticismul, “ete kilu'”

ogre (şi varianta ogre ogreson) e apelativul cu care ne apelăm între noi eu, coiotu’ şi gogu (mai ales). colectiv, “băi ogresonienilor“. alt apelativ la modă a fost şi boar – “băi boare” – cu varianta prescurtata boa

prafu’le’n cur – expresia lui Maicamare când spunea “treaba lor”. expresie absolut unică.

du-te o mie de ani! – tot Maicamare, când se certa cu orătăniile de prin curte…Maicamare, venită din vârful muntelui în Bucureşti la operaţie “la ochi”….îmi povestea după aia “cârstinele – că aşa îmi spunea – era un spital mare, cârstinele, pă câteva etaje, şi numai pentru ochi! erau doctori mulţi, cu învăţăceii după ei…m-a dus Mitică şi cu ăla pe sub pământ (metroul, nota mea)…am păţit multe!”
Tătăiţu, când n-o mai dovedea pe Maicamare cu argumentele în câte o dispută, încheia scurt “fă, nu ştii tu ce ştiu eu”.

cursu’ vieţii

by

adicătelea, azi, despre meserii practicate.

omienoosutenoozecişidoi: recensământul româniei
am intrat recenzor pe pile. tata a prins postul de recenzor şef, şi m-a băgat şi pe mine recenzor. ba parcă şi pe sor’mea, deşi ea nu a mai recenzat. am avut doo blocuri (sau trei?-parcă doo), incluzând ăla în care stăteam io, numa’ ale mele. tata era şi recenzor şi recenzor şef (adică propriul şef), el a avut printre altele blocul de ţigani, ar trebui să scrie un post aparte despre asta.

umblam din uşă în uşă, cu ghiozdanul de formulare, şi’ntrebam una-alta. dura vro cinşpe minute-doozeci interviul. lumea fusese avertizată că vin recenzorii, să nu se sperie. he, puteam să fac şi-un pic de sociologie a familiei dacă voiam, că nimeream în diverse situaţii de familie. un cuplu tânăr (da’ tânăr, abia dacă aveau dooj’ de ani) m-au primit în pat sub plapumă. la alţii se vedea că făcuseră curăţenie, că veneau “musafirii” (ştiau deja că tre’ să apar, că în ziua precedentă fusesem deja la scara ailaltă). un tataie cu mamaie cu apartament cu mileuri mă aşteptau cu un teanc de vro 12cm de acte pă masă: cercificatele de naştere (cre’ că şi alea de botez de “dinainte”), buletinele, cercificatul de căsătorie, actele casei (chirie, gaze, lumină, alea), cupoane de pensie. tot. i-am simţit că ar fi cam dezamăgiţi că nu îmi trebuiesc actele (nu îmi trebuiau, totul e pe bază de declaratie voluntară), aşa că le-am răsfoit un pic pretinzând că-s de folos.
în ziua de azi s’or mai fi blazat oamenii, dar în nooşdoi era veselie. veneam seara acasă regulat abţiguit după păhărelele de vin şi vişinată servite pe la diverşi cetăţeni ai româniei bucuroşi de musafiri. nu mai pun fursecuri, cozonac, alea. ba şi ciorbă. într-o seară de fapt am stat la o familie la taclale cred că doo ore, la plecare m-am întâlnit cu tata pe scări care pornise după mine (el era şeful, deh), că nu mă mai arătam acasă. am nimerit şi la un chef odată, mese, tacâmuri, pahare, musafiri, urlete (“bă, ia linişte că nu mă mai înţelege domnul recenzor, virgile ia toarnă mă un pahar de vin la domnu’ aici”). la ăia cred că m-am şi pupat la plecare.
din banii câştigaţi mi-am luat bocanci (d’ăia de piele maro).

omienoosute-cât-o-fi-fost, că eram anu’ cinci la facultate
agent de vânzări eram, la Montero. tot pe pile, m-a băgat marian colegul de cameră farmacistul care lucra acolo mai demult. îl băgase inaintea mea pe dragoş. ia să socotim: prin nooşapte carevasăzică. sau nooşase – anu’ când a ieşit constantinescu că ţin minte că am băut şampanie la firmă şi ne zicea doamna tudorache patroana că noi tinerii l-am votat. da, am început în toamnă în nooşase până în aprilie in nooşapte, fix cât a ţinut vremea urâtă şi noroiu’.
agent de vânzări, deci, adică aveam în primire o bucată de bucureşti (sectorul doi parcă, zona obor-ştefan-cel-mare-colentina, p’acolo-şa), cu o listă de farmacii. umblam per pedes apostolorum (ni se deconta abonamentu’ pe toate traseele, totuşi) pe la farmacii, cu lista de produse să îi momim să comande, şi după aia cu lista de datorii să îi momim să plătească. şi iete aşa umblam cu milioanele după mine (bani mulţi pe vremea aia), pe câte trei tramvaie (ca firma era undeva pe linia lui 12, schimbam trei tramvaie să ajung la sediu). şef IT era dom’ tudorache junior, ştudinte la cibernetică. pusese warcraft pe server şi stăteam cu dragoş până pe la zece seara după ce predam casieria, să jucăm. ajunsesem de vorbeam robotizat: move…here. atack…here. pe mine mă durea la bască că eram solo sotto voce, da’ pe dragoş îl aştepta nevasta cam furibundă. nu mai pui că mai mergeam şi în cecenia după aia.

am mai lucrat anul ăla după montero vro lună la altă companie, tot de farmaceticale, da’ nu am stat nici o lună.

ei, lunile alea la montero au fost fructuoase. atunci mi-am luat io bocanci gore-tex cu talpă vibram si sac de dormit de puf de stat la -20 grade. pe de altă parte am pierdut bursa de anul următor că am cam fasolit-o pe la examene, nu mi-a mai ieşit medie de bursă.

va mai urma.

hang

by

din fericire oamenii zilei de azi nu numai că nu s-au oprit din a crea muzică, dar nu s-au oprit nici din a crea noi instrumente muzicale.
azi vară am avut o revelaţie; am descoperit un nou instrument muzical. un instrument muzical care părea că vine dintr-un trecut imemorial şi de undeva de departe. are un iz uşor tibetan, cu un sunet ca o ploaie într-un templu budist.
ascultaţi (click pe chestia de mai jos):
http://tapirul.net/media/Well Hang.mp3
prima dată m-am întâlnit cu instrumentul în viena, pe stradă. era în poala unui muzicant ambulant, absorbit de muzica sa şi indiferent la lumea care nu se oprea să il asculte. a doua oară s-a intâmplat în berna, pe terasa clădirii guvernului, terasa care dă spre râu. alt muzicant ambulant, care însă performa pentru publicul său, în câteva limbi la rând (germană, franceză, apoi a dat-o şi pe engleză auzind şuşotelile mele cu toshiko). un trubadur care ne spunea poveşti, poveşti nu ştiu cu ce, şi nici nu contează
instrumentul arată cumva ca un ceaun pus cu fundul în sus. la el se cântă bătând uşor cu mâinile şi degetele. este uimitor câte note poţi obţine doar variind poziţia şi forma degetelor, forţa de lovire, dacă loveşti cu vârful degetelor sau cu toată palma

zilele trecute am avut adevărata revelaţie; după o căutare decisă pe internet (am inceput cu “musial instruments” pe wikipedia), am aflat: instrumentul (numit “hang”, hang însemnând “mână” în elveţiana berneză) a fost inventat chiar aici în berna, nu mulţi ani in urmă – în 2001 mai precis.

nu se construieşte decât în berna, şi doare de către cei doi care l-au imaginat, proiectat, şi construit. este extrem de greu de obţinut.
dar există deja virtuozi ai instrumentului: manu delago de exemplu, dante bucci , davide swarup…

pe jos prin berna

by

prin berna se merge pe jos, cu bicicleta (la greu), cu autobuzultramvaiultrolebuzul şi, mai rar, cu maşina. un traffic jam de ora cinci dupămasa în berna arată cam ca traficul din corvallis la ora şase şi un sfert dimineaţa.

a, se mai circulă în căricioare de copii. aici descopăr cele mai elaborate cărucioare de copii, cu funcţionalităţi multiple pe care nu mi le pot imagina pe toate încă. mă întreb dacă nu cumva trebuie permis de conducere pentru ele.  în general au trei roţi – all terrain gen -, o grămadă de accesorii, şi un aspect futurist solid ca de Hummer. sunt dotate cu semi-saci de dormit să poţi scoate copilul la -20 grade, acoperitoare transparentă de ploaie, frâne câteva, cre’ că au şi giroscoape pe undeva. în staţie autobuzele se lasă – pfffffff – pe o parte, să se poată urca mămicile cu căriuciorul (în spaţiul special proiectat). am văzut un părinte cu un cărucior d’ăsta lângă muntele Eiger, în drum spre gheţarul din zonă. părintii purtau snowshoes si împingeau la cărucior. nu vă mint, uite-i aici.

berna e un oraş liniştit, cu un aspect medieval calm, dar animat în acelaşi timp. în oraşul vechi lumea împarte în mod democratic strada cu tramvaiele, bicicletele, autobuzele, mămicile şi tăticii cu cărucioare

 

 

 

 

(foto via)

 

întâlneşti o grămadă de lucruri, pe jos prin berna:

– în primul rând biciclişti stoici care urcă, cu viteză de melc (dar dând din picioare ca nebunii) panta dinspre podul peste liniile ferate, pe şoseaua pe care o traversez io dimineaţa la 7:50 în drum spre birou. pe ninsoare, lapoviţă, vânt, întunericul somnoros de şapte dimineaţa. aliniaţi, cu glugi şi mănusi şi fulare.

– apoi, cele mai multe gravide pe metrul pătrat. maximul a fost azi vară când vedeam cel puţin cinci la fiecare ieşire. acum văd si acum, dar mai greu de observat înhăimurate cum sunt. şi probabil că stau şi pe’acasă mai mult.

– o grămadă de violoncele, chitări şi, mai rar, câte un contrabas. toate ambalate în huse moderne cu buzunăraşe, din gore-tex sau alte chestii outdoor. nu ştiu care e misterul (deşi ştiu că berna este un oraş tare orientat spre jazz). cărate în spinare, pe bicicletă, în tramvai, de domni cu palton şi pălărie si tineri hippie cu păr şi cercel şi domnişoare cu toc şi fete de gimnaziu

– homleşii (dacă or fi homleşi) au fiecare câte un câine maidanez, cuminte si răbdător. un căţel d’ăsta îşi aştepta liniştit stăpânul în faţa scărilor rulante de la gară, indiferent la lumea care se împiedica de el. tipul a apărut în final, cu un bratwurst cu pâine intr-o hârtie – un tip tânăr, neîngrijit, hipiot şi blond – şi s-a aşezat jos în faţa câinelui (acum lumea grăbită se împiedica şi de el) şi au împărţit frăţeşte bratwurstul

– oameni la vârsta a doua (cinzeci şi’n sus) ţinându-se de mână şi împărţind gesturi tandre.

– fete frumoase, multe.

– terase cu mese cu faţă de masă albă, pe trotuar unde servesc chelneri eleganţi vinuri solemne. acum iarna scaunele au blăniţă de miel şi cuvertură caldă

– în faţa clădirii guvernului – în bundensplatz – s-a organizat un patinuar în aer liber. vara, în schimb, dau drumul la artezienele de ţâşnesc direct din caldarâm, şi e nebunie de copii.

 

în drum spre birou strada e liniştită. marţea şi vinerea găseşti, aliniate frumos, pungile de gunoi albastre, la porţi, în aşteptarea gunoierilor. de trei ori pe lună se scoate şi maculatura la poartă, pentru recuperarerecondiţionarerefolosire.

în drum spre staţia lui unşpe trec prin faţa unui bloc unde de obicei mă întâmpină trei patru pisici ale locatarilor. miaună cochet (nu ştiu să zic “pisi-pisi” în elveţiană), mă lasă să le mângâi un pic şi se retrag maiestuase.