întrebări pentru indignados

domnilor, așa este, politicienii și conducătorii sunt de vină. ei nu ne propășesc material și spiritual cum au promis, ei nu ne dezăpezesc cum au fost plătiți să o facă. ei sunt sistemul care ne încurajează să fim necinsiți și bețivi.

sunt de acord, fără ironii. politicienilor li se aplică, prin definiție (în democrația modernă de oriunde), prezumția de vinovăție. din simplul motiv (briciul lui occam) că pentru el a fi politician este, în sine, mai important decât a face lucruri bune. lucrurile bune le face, politicianul, numai dacă este forțat să le facă. prin urmare este vulnerabil minciunei, demagogiei, oportunismului, orice îl pune sau îl ține în meseria asta de politician, de conducător. o concluzie este că politicianul nu o să se schimbe, de la sine.

prima întrebare, deci, este: date fiind cele de mai sus, care e următorul pas? ce facem, noi, nevinovații?

și urmează alte întrebări. indicat a se răspune fără google.

  1. cine este reprezentantul tău în parlament? dar local? cum îi cheamă?
  2. din ce partid sunt reprezentații tăi în parlament și locali?
  3. este cel pe care l-ai ales tu? de ce l-ai ales? de ce nu l-ai ales?
  4. care e platforma economică și socială a partidului respectiv?
  5. care e platforma personală a reprezentantului tău?
  6. ce a promis, concret, că va face?
  7. ce a făcut din ce a promis? cum? când?
  8. ce ai făcut tu când nu a făcut ce a promis?
    • câte petiții i-ai scris?
    • câte semnături ai strâns pe o petiție, dintre vecini, concitadini, etc?
    • unde se pot depune aceste petiții?
    • care este ora lui de audiență cu alegătorii?
    • la câte audiențe te-ai dus?
  9. ce idei mai bune decât ale lui ai avut, și cum le-ai comunicat reprezentantului tău?
  10. câti oameni cinstiți și muncitori, ca tine, cunoști să fi făcut astea? cât reprezintă ei, procentual, din masa totală de alegători?
  11. lista poate continua

domnilor, politicianul, conducătorul, nu este în poziția unui părinte, față de tine. este în poziția unui copil: tu, care l-ai ales (făcut), tu, față de care el are o responsabilitate (și nu invers) trebuie să știe ce a promis că va face (vine acasă înainte de 10? nu se apucă de fumat? își face lecțiile înainte de a se juca pe calculator?), tu trebuie să fii ăla care îl trage de urechi (sau încearcă), nu odată la patru ani, ci zi de zi și săptămână de săptămână. nu văietându-te la vecini că ce copil nemernic am, nu dând vina pe copil că e scăpat din mână.

aici e o mică parte din vină, domnilor.

 

de ce uiti, darie?

“dictatorul de basescu” (sau boc, sau ponta sau care o mai fi venind)

la cei tineri, nascuti dupa ’80 incoace, ferm instalati in capitalismul consumerist, e hilar doar, la fel cum hilara este defilarea cu tricouri cu che guevara sau secera si ciocanul (era un banc cu tricoul ce proclama “capitalismul e mort!”, iar inventatorul tricoului primeste un telefon “mai trimite 5000 de bucati, se vand ca painea calda”), declamatia ca karl marx a emis niste adevaruri care au fost prost aplicate, doar. este “vrem si noi falitii nostri”, vrem si noi un dictator, alminteri viata e cam stearpa, intre smartphone, facebook si starbucks. e “cool” sa ai un dictator, ain’t it?

la cei mai putin tineri nici hilar nu mai este. la cei ce au trait pe stalin, pe gheorghiu dej, pe ceausescu, gherla, jilava, fenomenul pitesti, colectivizarea fortata, canalul, beciurile securitatii, frica respirata cu fiecare suflare, la ei nu mai e hilar. e doar de prost gust.  este uitare. este “hai sa avem si noi dictatorul nostru”, chiar daca l-ai avut pe al tau.

necredințele mele – unu

**********
nu cred în mașina de spălat vase
argumentele aduse sunt doo, de regulă: “e mai comod” (sigur, îndeși vasele acolo și gata) și – ăia de se simt mai economi – “e mai economicoasă” cu varianta environmentaliștilor “e mai bună pentru mediu”
pah
mai comodă nu este, că vasele trebuiesc în general răzuite și, de cele mai multe ori, limpezite înainte de a le pune în mașină. adicătelea faci juma’ de treabă oricum. apoi, în genere tot acumulezi vase murdare în mașină, că nu îi dai drumul pentru două farfurii, și se întâmplă doo lucruri, resturile de mâncare se usucă și ies mai greu (cu extrema că se împut), și doi te poți trei fără vase suficiente fix când ai nevoie

nici mai econoamă nu este, un ciclu de spălat consumă litri de apă, plus electricitatea aferentă (care nu e puțină). din nou, dacă speli vase puține pe ciclu, consumi de arde.
dacă știi cum să speli vase la chiuvetă, vorba lui Ben elvețianul, “it’s good for the soul”, consumi mai puțină apă și termini mai repede.

**********
nu cred în lactatele degresate (în america poți cumpăra chestii paradoxale precum smântână fără grăsime). nu sunt mai sănătoase, dimpotrivă (amidonul înăuntru pus ca sa compenseze, și gumele et comp., sunt mai nesănătoase decât grăsimea scosă). teoria că “grăsimile îngrașă” e falsă, un fad comercial (dar care vinde, nu?). te îngrașă lipsa de activitate și consumul de zahăruri rafinate. zahărul rafinat (ălea cu moleculă mică, precum dizaharidele), spre deosebire de polizaharidele ca amidonul, au intrat în alimentația speciei umane de doar trei-patru generații. evolutiv, e mult prea puțin, nu suntem adaptați la asta. te mai îngrașă toată chimicăreala de doctorat în chimie de se găsește în orice produs alimentar. e de neevitat, alminteri nu am putea hrăni eficient șase miliarde de oameni (din care jumate au fițe la alimente).
moda cu degresarea are o explicație economică simplă, dacă aplicăm briciul lui Occam: valoarea adăugată (sper că ăsta e termenul românesc). unui litru de lapte poți să îi adaugi o valoare până la un punct. dar dacă a) scoți grăsimea pe care o transformi jumate în unt jumate în smântnă low-fat (amestecată deci cu amidon care este mult mai ieftin, în criza de supraproducție de porumb și altele) și b) reușești să crești valoarea adăugată a acestor produse noi, profitul crește exponențial. și cum crești valoarea adăugată? – introducând-o în mentalul colectiv drept “importantă”. dacă pe om îl convingi că laptele degresat este “mai sănătos”, el va fi dispus să plătească la fel de mult sau mai mult pe laptele degresat față de prețul laptelui integral, iar tu rămâi cu alte produse pe care să le valorifici folosind aceeași tactică. valoarea adăugată a produselor consumerusmului de secol 21 este pură convenție socială.
ăia din marketing sunt psihologi aplicați mai buni ca ăia teoretici de la harvard

**********
nu cred (și aici cora se va enerva, dacă mai citește blogul ăsta după enervarea precedentă) în uleiul de măsline.
nu cred că e mai bun (sau mai prost) decât alte uleiuri, nu cred că are ceva special. aici se aplică ce spuneam mai sus, valoarea adăugată prin conveție socială. așa că folosirea de “extra virgin olive oil” a devenit o modă, un statement, motivul real fiid că e cel mai produs ulei vegetal și producătorii au intrat în cercul vicios al consumerismului, trebuie să vinzi din ce în ce mai mult ca să păstrezi un profit constant.

**********
în ce nu mai cred?

frați români

de dincolo și de dincoace

înainte de a arăta cu degetul. sau degete.
înainte de a vocifera plin de righteous indignation
înainte de’a o da’n bășcălie

întreabă-te, tu însuți, tu însăți:
ai o etică a muncii după care te ghidezi?
ai o etică în general după care te ghidezi?
ai un simț adevărat al responsabilității și al responsabilizării?

fără mâini întinse, “să mi se dea!”
fără șmechereală?
fără “lasă că merge și așa”?
fără “i-am păcălit!”
fără victimizare nenecesară?
fără văicăreală?
fără complicitate comodă?

personaje celebre

de care m-am ciocnit

********
la mare, prin anii…hâm, cât să fi fost? anul în care a cunoscut-o Marian P. colegu’ de cameră pe viitoarea nevastă. eram vro anul patru, să zic.
cum am ajuns la mare vara aia e altă poveste
eram la brațetă cu Simona, sora viitoarei neveste a lui Marian P., prin Costinești. mă trage brusc de mânecă și-mi tot șoptea ceva cu colțul gurii, încercâd să (men)țină o față impasabilă. “uite, uite, în față… nu colo, dreapta.. lângă jipul ăla..”
“hă?”
un cot în coaste; îi urmăresc privirea, treceam pe lângă unul mai namilă așa (cam toți sunt namile pe lângă mine, înălțimic vorbind), sucesc gâtul și mă uit în ochii (ochelarii) lui, de aproape. era ăla de la Timpuri Noi, Artan, deja zâmbea că văzuse interplay-ul dintre noi
“aaaaaa”, zic, dumerit.

********
pe holurile spitalui Colentina, pe la început de an 2000, venit în vizită la surora mea (avea o colegă de salon, o puștoaică de vro 16 ani, dată în mă-sa, povestea cu ce tot felul de celebrități se învârte, i-a zis sor’mii după o vizită a mea, “simpatic fratele tău!..” – sore’mea, în gând: “ja de’aici!”, adicătelea mâinile jos)
pe holuri, deci, un Marcel Iureș îngândurat, vizita probabil o rudă/prieten

********
prin cartierul Tei, habar n-am ce an eram, nici ce căutam p’acolo (îl vizitasem pe Chief probabel), per pedes apostolorum fiind, și tocmai trecând pe lângă un set de telefoane publice. oprește un taxi lângă mine, (sau era deja oprit?..), și din el se dă jos Ștefan Hrușcă. nu mi-a cântat un colind, m-a intrebat dacă am o fisă de douăzeci. pe vremea când telefoanele publice mergeau cu fise de doozeci, deci putem oarecum să calculăm și data. cu mare părere de rău nu aveam

********
pe tipul de la grupul Vouă, Radu Gabriel, l-am întâlnit în timpul stagiului de la Giulești, făceam neonatologie acolo, cu doctorul Dâmbeanu et comp. (mi-a scris recomandare pentru America), ehe, acolo a născut și sor’mea pe fina, doctorița nu-mai-știu-cum-o-cheamă aflase că naște sor’mea și întreabă dimineața “unde e sor..ah, iote-o, ce mai întreb, uite-te la ochi”
îi născuse nevasta și, conoscut fiind, l-a băgat doctorița de gardă la Terapie Intensivă să-și vadă copilul (prematur parcă, d’aia era acolo). io și io în halat p’acolo

cum fac io sarmale (rețetă pentru blegoo)

poze n-am încă, da’ o să povestesc pe scurt cum am făcut io sarmale la Francezia când am vizitat pe amicul R. acu’ o săptămână.

noi am luat cam la un kilogram de carne de porc, tocată. cel mai bine este să o iei halcă, o carne mai grasă, și să îi pui pe măcelari să o toace în fața ta. io n-am încredere în pachetele de carne gata tocate.
mai trebe și o bucată de șuncă afumată, până la juma’ de kil, speck cum spun nemții, sau bacon, ca în poza asta.

care și ea se toacă. nu toată, păstrezi felii să pui în fundul oalei și între straturile de sarmale
dacă ai cuțit bun se recomandă tocatul la cuțit, ca să nu se strivească, și să rămână oleacă mai mare așa. amicul R. nu avea cuțit calumea, un fel de glumiță cu mâner, așa că a durat juma’ de oră numai tocatul șuncii. n-a fost bai, că aveam companie și’un vin lângă mine
de fapt facă vrei să fii purist, toci și carnea tot la cuțit, fâșii-fâșii, șireturi-șireturi și apoi cât poți de măruntă. avantajul e că nu se strivesc fibrele din mușchi, să se facă pastă.

sare-piper-cimbru-mărar (uscate) dupe gust. olecuțică de boia de ardei.

din timp pui o ceașcă de orez într-un castron cu un pahar de apă peste el, la înmuiat. până termini tu tocatul și prăjitul, orezul a supt toată apa și e numai bun.

ceapa (cam una-doo, potrivit de mari), io o călesc înainte; io o pun în uleiul rece (tocată mărunt-mărunt) în tigaie și încet-încet o coc la foc mic, toc o roșie mică la cuțit peste ea, dupe care o dau deoparte să se răcească.

booon, ai îngredientele toate: carne, șuncă, ceapa prăjită, sare-piper-cimbru-mărar, orez înmuiat.

se amestecă ușor, frământat în vas adânc, întorcând carnea de pe margini către centru și apăsând, apoi strângând să-ți iasă carnea printre degete. pe măsură ce amesteci adaugi olecuțică de ulei (ceva bun nemirositor – nu recomand p’ăla de măsline) și vin alb bun. multișor, cel puțin un pahar mare. tre’ amestecat bine să se înglobeze. carnea trebuie să fie umed-lucioasă, și să miroasă bine.
alt secret, poți pune olecuțică de zeamă de varză în carne, doar un pic, să o ia gustul și pe dinăuntru.

acu’ îți trebuie să te ocupi de varză, cât se liniștește carnea și se împacă alea între ele.

am uitat sa precizez ca am folosit varza murata sarbeasca, gasita la Migros, iote:

tre’ să desfaci foile, să fie potrivit de mari. dacă sunt prea mari, le tai în două, pe lung, și scoți parte din vâna aia centrală, dacă e prea groasă. pui foile frumos pe farfurie, una peste alta, resturile (cotoare, margini, foi rupte) le pui deoparte să le toci.

boon, umplutul acum. filozofie mare. se ia carne cam cât în căușul degetelor, se pune pe varză la un cap, se rulează jumate, sa împăturesc marginile peste, se rulează până la cap. io aici fac așa: sarmaua în c ăușul mâinii stângi, strânsă bine în pumn (fără să o storcoșești de tot, bun înțeles), iar cu măna dreaptă apeși cu degetul mare la un cap și restul celorlalte degete la celalalt cap, să se îndese bine sarmaua fără să se desfacă.

în oală ai pus deja ulei, felii de slănină pe fund și un strat de varză tocată. așezi sarmalele una câte una, roată, până se acoperă fundul, apoi un strat de varză tocată (mustind de zeamă), și tot așa.
deasupra termini cu strat de varză tocata, altă lume toarnă și oleacă de suc de roșii mai gros. dacă mai ai zeamă de varză o torni pe toată în oală peste sarmale, dacă nu pui apă cu sare – să fie acoperite sarmalele.

capac și la cuptor la foc potrivit. io le-am pus la 200 grade celsius (asta’i vro 390 F), trei ore. le-am luat capacul și am mai lăsat juma de oră, să se rumenească-usuce un pic deasupra, și să ia culoare.

se servesc cu vin roșu bun. să nu vă prind cu bere.

și na, iete poze de acu un an.

vin roșu (sau alb)

domnilor, cine v-a spus că pentru gătit puteți folosi un vin mai de calitatea a doa-treia așa, v-a păcălit rău.
la fel pentru vin fiert.
turnați în oală ce-i mai bun.

io tocma’ am descoperit un vin roșu franțuzesc icstrem de bun, și anume CUVÉE TRADITION de Château Signac (2007), un amestec (cica) de Grenache, Syrah, Cinsault, Carignan, Mourvèdre si Counoise.

vichendul ăsta cre’ că fac sarmale, o să caut un vin alb pentru turnat în dânsele; lângă o sa pun altă sticlă de Cuvee tradition-ul de mai sus

ticeăr cris

cei mai frumoși ani covallisieni. sau corvallani?
.
.
.
.


în primul rând, am fost mulți-mulți, de-alungul anilor,
*în 2005

*și patru ani mai târziu, alți copii frumoși

ticeăr cris e ticeărul cel mare. ne-a pus în grupuri pe culori, unde avem fiecare ticeărul nostru!
-verde

– galben

– roșu

– și albastru

– ne place să consturim


(facem și coifuri)

– dar și să facem un cerc mare, să jucăm jocuri și să ascultă povești


(de exemplu ne jucăm “jack-in-the-box)

(sau uneori primim musafiri)

– suntem buni pictori


(mai ales cu picioarele!)

– pe scenă suntem cei mai cei

-ne place tare mult să ne jucăm afară în curte


(dar ticeăr cris ne numără înainte de a ieși, iar boi îl ajutăm)

(sau să plecăm în călătorii și vizite


sau chiar într-un safari!

PS ticeăr cris ne plimbă cu bicicleta uneori!

(afară avem și grădină)

– aa, ticeăr cris ne lasă să ne jucăm cu chestii lipicioase – acasă nu prea avem voie!

– uneori invităm si familiile noastre


(suntem tare mândri de clasa noastra)

(unde – am uitat să zic – luăm micul dejun și prânzul în fiecare zi)

– ne place să citim

– suntem buni prieteni


.. și, în general, ne simtim bine

dilematice

LinkedIn (un facebook al profesionistilor, cica) reuseste uneori sa fie extrem de filozofic.

uite tocmai ce primii un mesaj sub forma de intrebare: “do you know Cristian Dogaru?”

now, that’s a tough one. and deep. do I know myself? really know myself?

la iernat

mi-am trimis supraviețuitoarele la iernat. le-a tuns, le-am pigulit – am dat jos jumătate de găleată de frunze.

tunse și frumoase, le-am dus în beci, unde au temperatură constantă și un pic de lumină, și unde așteaptă primăvara.
lujerii tunși (vreo 20), i-am pus în apă; dacă se prind îi pun în grădină la primăvară.
care grădină, da, e curățată și ea. cu bulbi de lalele îngropate de-alungul gardului.
văz că turcul nu a venit să-și curețe jumătatea de grădină – dacă nu apare în primăvară, îmi iau jumătatea înapoi

halelalte flori, kalanchoe, le-am băgat în sufragerie, înfrățite cu bananierul (care are trei pui deja, doi mai mari și unul mic-mic care sper că s-a prins – ăilalți doi tot de la câte unul mic-mic așa au pornit).
sper să-i meargă bine lu’ kalanchoe, că s-a cam întristat la frunze.

(sau în altă prezentare, pozele)

sfaturi de grătar

breh, să vă spun ce-am inventat io azi (probabel că am inventat roata, dar n’are contează)
când vreți să faceți porc la grătar (să zicem ceafă), și din varii motive feliile de carne sunt subțiri.. dacă le pui așa subțiri, pe grătar, șansele sunt că o să iasă carnea uscată.

io ce-am făcut: am asezonat carnea cum trebe (adicătelea sare și piper), am bătut-o cu dosul cuțitului să se frăgezească, și pe urmă am îndoit felia în doo. așa ca pe o scrisoare, și așa am pus-o pe grătar. dupe aia am întors-o, și după altă aia am dezdoit-o și îndoit-o iară, am întors-o pe dos cum s-ar zice.

și tot așa.

să vezi ce zemoasă și bună rămâne.

vrăjitoreli favorite

de departe personajul favorit este Luna Lovegood, și în carte și în film. urmează professor Sybill Trelawney, personaj mult mai reușit în film decât în carte, foarte mult datorat și rolului de excepție al Emmei Thompson (apropo de actori care au jucat remarcabil, Imelda Staunton în rolul lui Dolores Umbridge a fost de neegalat, la fel și Maggie Smith in rolul Minervei McGonagall copiii, în schimb, joacă teribil de amator. vorbind tot de actori, Gary Oldman – alias Sirius Black – desi in Harry Potter nu face un rol de exceptie, este un actor de-un talent aparte. rolul din filmul lui Luc Besson, “Leon”, este magistral, de exemplu. la fel si cel din “The Fifth Element”)

așa într-o ordine aleatoare:
– caii ăia de-i văd numai cei ce au văzut moartea, thestralii; cum ies ei timizi din pădure să lingă sângele de pe mantia lui Harry
– nu mai spun de bufnița lui Ron, păcat că nu apare în film, aia de țopăia de bucurie când primea câte o misiune, da’ de mică ce era pica câte trei-patru metri în picaj cu un pachet mai greu înainte să-și redreseze zborul
– toate personajele din tablouri, mai ales cavalerul ăla cum-îl-cheama, donchihotesc așa, de-i provoca pe toți la duel (a fost paznic temporar al ușii Gryffindorilor)
– reacția Minervei McGonagall – în film – când vede mantia de ceremonie a lui Ron (înainte de bal)
– the whomping willow, salcia bușitoare, e absolut mortală, în film. pică poetic o primă frunză, toamna, și apoi brusc – zdrang – pică toate; primăvara se scutura de zăpadă ca pisica de apă (ultima scuturătură fiind o creangă, fix cum își scutură pisicile picioarele când merg prin apă). sau cum articula păsărelele de se aventurau între crengile ei, zbuf într-o explozie de pene albastre