Unde eşti tu, femeia mea
acum?
nu te-ai saturat şi tu
asteptandu-ma?
Ce naiba,
hai odata sa ne gasim
unul pe altul,
ca, uite,
iar vine toamna aia urata,
uda, rece şi cenuşie.
Pai nu ştiu cum sa-ti zic,
dar te tot aştept asa,
de milenii.
Te-am vazut
de vreo doua ori
in catecineva,
dar tu te uitai aiurea,
in alta parte.
Drept este ca de câteva ori
şi la mine s-a uitat câtecineva,
şi a zis “tu eşti?”
“Nu ştiu” – zic – “hai sa vedem”.
Da’ nu, nici pe departe,
nu erai tu.
Eeeee, la naiba.
Ma cam duc eu la dracu’
– pe cât vad –
prin naiba ştie ce interioralităţi
interioare.
Aşa ca, draga mea,
nu ca te rog,
ci te implor,
te conjur,
te poruncesc:
Vino,
Vino odata.
*****
Paralela 45
(ce trece prin Ploieştiul meu)
se zbate neputinciosa
intre furie şi disperare.
-“Pai nu-i correct”- zice –
aşa, la mijloc.
Tu, Polule Nord,
tie iti convine.
Stai aşa, maiestuos,
cu urşii si ghetarii tai,
pufaind ceata de viscol
si aşteptând
ca vreo noua expeditie
sa-nfiga vreun steag national
sau multinatinal
pe umerii tai.
Iar tu, Ecuatorule?
Dupa ce ca eşti cel mai lung,
determini emisfere,
şi stabilesti anotimpuri,
mai ai şi de toate,
inclusiv
zapada lui Kilimanjaro.
Eu?
Eu stau cuminte, aşa,
cu nume de restaurant
cu mici, bere şi vreun şprit
şi ma întreb
ce caut eu aici?
Mai bine ma duc pe Marte,
(ce daca e roşie)
Ma duc acolo
şi m’apuc asa, de capul meu,
sa împart emisfere, stratisfere
şi – cum ar fi? – vreo biosfera.
Întâi şi-ntâi
aş face un anotimp cu zâmbete
pe care l-aş plasa aleator
pe chipul tau.
Aş amesteca ploile de vise
cu mireasma parului tau,
şi aş face sa erupa ici-colo
câte un fior.
Pe urma, incet,
aş adormi cu capul in poala ta
visând visele tale,
şi ale mele, la un loc.
****
Iubito, daca m-auzi
fa-mi un semn din stele
(din Ursa mare, cel mai bine,
sau chiar din Steaua Polara)
Poti sari coarda cu Ecuatorul,
cu tot cu Amazomul, Africa aia cu lei
şi nuci de cocos.
Şi, stii,
taifunul Andrew
nu este decat şoapta mea
trimisa ca o telegrama – fulger:
“Te iubesc. Stop”
Şi sa mai ai grija
ca, odata,
cand m-am gandit la tine mai intens,
Pompeiul, saracul …
Daa, draga mea,
ma gândeam mai deunazi
sa dau o fuga pâna la Alpha Centauri,
poate o conving
sa vina la tine pe birou,
atunci când
încerci sa exersezi
zambetul acela al tau,
ca un rasarit de stea, de luna,
sau de altceva.
****
Iubito, imi vine sa intorc Pamântul pe dos,
s-arunc cu comete prin stâlpii de telegraf,
sa curbez spatiul,
şi sa-ncerc, cumva,
sa rup dimensiunile
(cele trei sau cate or fi).
Pentru ca, iubita mea,
telefonul meu se incapatâneaza
sa nu ia forma ta,
iar hârtia asta alba
e doar ecranul gândurilor mele.
Aşa ca , draga mea…
****
Tu, iluzie,
Arunca-te-n apele tale,
Şi du-te, du-te,
Revarsa-te in mare …
****
Am luat-o la pas
pe Calea Lactee.
Ma înclin respectuos
in fata Lunii
şi o intreb de sanatate.
Trec apoi uşor,
in vârful picioarelor,
pe lânga Ursa Mare,
care doarme cu fata întoarsa spre o nebuloasa.
( nu aş vrea sa o trezesc,
ca o sa -ntoarca Steaua Polara
spre alt Nord,
iar jos or sa se amestece
toate corabiile)
Politicos intreb Casiopeea
ce crede, va ninge mâine?
“Da-da”-zice-“asta-mi aduce aminte
de anul în care am nascut Gemenii”
Dau cu piciorul
-aşa, in joaca-
unui quasar
şi zabovesc un pic
lânga o gaura neagra,
sa trag cu ochiul
in alt Univers.
Aşa, uşor,
mai ciugulind niste nebuloase,
ajung lânga fereastra ta.
Sticla ei
-ca o gheata fierbinte-
îmi reflecta chipul
suprapus-firesc-peste imaginea ta.
Te privesc cale de vreo trei eoni
cum asculti respiratia
unei flori mici, albastre,
pe care tocmai ai gândit-o.
Iti ascult zâmbetul
ce aşterne pe chipul tau
o simfonie in dor-major.
Ochii mei
devin doua nebuloase
ce tocmai s-au nascut
din Big-Bang-ul imaginii tale,
şi zâmbesc aşa,
cale de şapte ani-lumina
pâna cand ploaia de petale de trandafir
va umple camera,
şi inima mea
conform sistemului
de vase comunicante.
CD ianuarie 2000
****
Tu, singuratatea mea,
m-am cam saturat de tine.
Nu mai vrei şi tu sa vezi lumea ?
Ia du-te, vezi ce mai face Marele Zid Chinezesc,
Se mai vede de pe Luna ?
Pai da, sigur,
ce te-ai face tu fara mine ?
Eu te hranesc, eu te tin în viata,
eu te mângâi…
Dar gata, te-ai facut mare,
(prea mare, îmi zic uneori)
Aşa ca sterge-o de aici,
caci daca cumva apare iubita mea,
numai e loc şi pentru tine.
****
Luna sta cu mainile la spate
cu fata spre noi,
privindu-ne de vreo câteva ere
cum ne framântam noi aici
printre “supe primordiale”, “Eiffel-uri”
tot felul de hotare
haotice şi mişcatoare,
şi Channel no 5.
A obosit sa se tot încrunte
când încleştam mâna pe ciomag,
(sau pe vreo racheta Scud),
Încercând sa ne vârâm unii altora pe gât
adevaruri absolute şi indubitabile.
Priveşte amuzata
roiul de sateliti
ce încep sa ascunda Pamântul
privirilor.
Are o colectie întreaga
de poezii dedicate ei,
şoapte,
suspine,
declaratii,
toate pastrate
intr-o caseta mica, de argint,
într-unul din craterele
de pe fata-i nevazuta
(Ni le va înapoia cândva,
atunci când printre atomi,
quarci şi miuoni,
vom uita zâmbetul florii de colt,
tresarind umeda
prin roua unei dimineti purpurii.
“Voi, oameni – zice –
“Voi oameni,
gata, terminati cu prostiile,
nu mai sunteti deloc copii
(deşi ce mult va doriti asta!)
Lumea asta a noastra
e satula, satula, va zic,
şi întreaba….
…………
Ianuarie 2000