amintiri de la alegeri

Europarlamentare, carevasăzică.

Am reușit cumva să mă autohipnotizez cu ideea că nu o să fie așa de aglomerat la secția de votare, că haidea, sunt europarlamentare, prezența e redusă de obicei, acum trei ani la parlamentarele naționale coada a fost rezonabilă (am fost observator independent acum trei ani).

Primul tren de 9:43 e anulat, că nu’ș ce probleme de semnalizare. Asta apropo de performața căilor ferate din Marea Britanie. Următorul tren – un personal – la 10:15. Partea bună e că cică pot să fiu rerambursat parte din prețul biletului, că mi-a întârziat călătoria mai mult de 15 minute.

Ajung în Stratford pe la 11:40, și mda, codălău de nu-i vedeai capătul. Plus că venea dinspre două laturi, cel din dreapta (cum te uiți 🙂 ) fiind cică ăla de femei gravide și cu copii mici. O iau pe lângă coada din stânga și după vreo juma’ de kilometru găsesc și capătul, unde mă așez cu osârdie și pregătit de așteptare lungă. Mă sună Toshiko să mă întrebe cum e, cât va dura, vreo jumătate de oră? Că poate vine și ea în Londra. Zic, fată, stai liniștită, în șase ore nu scap (eu optimist, tocmai avansasem un val de 5 metri). 

Frumos, lume entuziastă, se scandează lozinci de încurajare și propășire a PSD-ului și iubiților săi conducători.

Între timp apar la coadă și băieții de la publicitate.

 

Primele ore trec ușor se pare că merge repede, zic hai să vezi că tura asta am noroc (tura trecută la prezidențiale în 2014 n-am avut, am stat 10 ore la coadă degeaba). La un moment dat apare un băiat cu o cameră pe băț, înconjurat de un fel de echipă, filmând de-a lungul cozii, vorbind, discutând, întrebând. Agitație mare, oamenii își scot telefonul din dotare și încep să filmeze de zor. Aflu că tipul este Mălin Bot, face live stream pe youtube (cică nu i-a ieșit, calitatea imaginii foarte proastă). Îi remarcă pe băieții cu publicitatea, face pauză să-i întrebe ce și cum, ce mesaj transmit ei PSD-ului, d’astea.

Încep zvonurile – răspândite, se pare, de domnul Bot chiar el – cum că s-au pierdut deja patru ștampile și că sunt numai trei, caz de indignare, da dom’ne, ăștia o fac special nu vezi? Ne fură ștampilele. 

La coadă lume din toate categoriile sociale, lângă mine niște băieți tineri de undeva din Moldova – Pașcani – care nu prea știau precis dacă alegerile astea îl vor da jos pe Dragnea direct, dar jos îl voiau. Lucrau pe undeva pe un șantier, unul spunea că a făcut pectorali ridicând toată ziua țevi d’alea de făcut schelă de construcții. 

Vremea, cu capricii, când ajungem în dreptul unui pub (Queen’s Dead) începe să cam picure, din pub se auzea muzică live faină (reggae și rock an’ roll, începusem să dăm din umeri și în coadă).

 

Eeee, se face aproape patru, mai avem un pic și dăm colțul. Băieții trimit pe doi dintre ei la bere – mi=au oferit și mie una, zic lasă că mă duc să-mi iau singur că vreau să iau și ceva de mâncare, când mă întorc îmi fac cu mâna “gata, am dat colțul, de acum ne apropiem” – colțul fiind undeva în stânga, sub Betfred ălea. 

Entuziasmul încă în floare, e patru și ceva, gata, doo ore maxim intrăm și noi, păi uite cât am făcut până acum și cât mai avem, se vede deja ușa secției dacă ești mai înalt așa.

Și dă-i și luptă și dă-i și așteaptă. Ce are bă de nu ne mai mișcăm? La 30-40 minute se face un val înainte de 3-4 pași numărați. Păi ce să fie, am constata mai târziu, pe lângă ineptitudinea organizatorilor care nu au asigurat suficiente stații de votare, proces mai fluid, etc., românul tot român. Care cum mai venea cu trenul sau autobuzul și vedea aglomerația aia mare în fața secției de votare, se lipea și el acolo la buluceala de pe trotuar, că de, acu’ că am venit să votăm și noi, ne băgăm noi un pic în față dar și așa nu e coadă organizată. Iete cam așa arăta coada.


 
Și începe zvonistica și conspirația: că în comisie sunt numai pesedei și împiedică votul; că e o doamnă de la pesede în comisie care face propagandă pesede înăuntru; că nu mai sunt buletine de vot; că se prelungește votul, că nu se prelungește, ba da se prelungește. Că ștampilele – zvonul mai vechi – că alea, că alelalte, în față unul cu portavoce ne tot spunea cum ne abuzează pesedeul. Am explicat că nu e vina celor din comisie de degringolada asta, cel mai probabil sunt reprezentanți de la toate partidele și muncesc de le sar capacele, și că nu prea au cum să blocheze ei votul. Balamucul e dat de organizarea proastă generală, nu de munca lor. O tipă gata să sară la mine. 

Amuzamente mici, spre sfârșit se adunaseră nori de ploaie, nu toți aveau umbrele dar aveau suficienți cât să acopere pe mai mulți. Un băiat din spate tot anunța “nu mai plouă!” – pac, închideam toți umbrelele, apoi “plouă!” – le deschideam sincron. Băiatul era cam invidios că în jurul lui nu erau umbrele.

Din când în când mai ieșeau unii din coadă să stea jos pe trotuar, printre ei un nene care se cam abțiguise tot omenindu-se în cinstea alegerilor, vine la un moment dat către coadă, clătinat, să-și găsească rândul, îi întreabă pe băieții cu șantierele că ei cu cine votează? “cu PSD-ul tataie!”. Ăla dă din mână scârbit și pleacă să-și găsească rândul. “I-ați stricat ziua măi băieți” strigă unul. Adevărul e că în total, din 2083 câți au votat la Stratford, cu PSD-ul au votat în total 10 alegători. 

Tot felul de lume în coadă, familii, copii, bătrâni. Un cuplu cu o fetiță de vreo doi ani, bucurie mare să fie la lume multă, s-a jucat pe păturică, s-a cocoțat sus deasupra lumii, total e bine

După ce am dat colțul și am dat de buluceala din fața clădirii coada se restructurase deja – m-am trezit, încet încet, lângă persoane pe care nu le mai văzusem, băieții cu șantierul erau undeva î stânga mai în față. Am  nimerit lângă o fată singură ce mai tot timpul a citit o carte – Ursula Le Guin, Rocannon’s World. Uite, zic, dacă eram student era moment perfect de agățat, am comentat că e o serie foarte bună, mi-a zis că i-a recomandat-o cineva să o ia la coadă. Eu eram și eu cu Kindle-ul în  brațe, mai erau și alții de făceau lectură, dar în general erau pe telefoane sau la taifas.

Pe la opt apare și poliția cu mașini și se răsfiră în dispozitiv la marginea bulucelii. Alte zvonuri, iote PSD-ul ce face, ne face ca-n România să ne bată jandarmii, nu bre, zic, este procedură standard a poliției locale, este o crowd situation care are și șansa să degenereze (era deja clar că nu o să mai apucăm să votăm, lumea era din ce în ce mai nervoasă), așa se face pretutindeni, nu i-a trimis Dragnea. 

Pe la 8:30 zic “gata, bag buletinul la loc” (îl aveam în buzunar că completasem un formular d’ăla că nu am mai votat în alta parte, formular donat de o doamnă distinsă, încă de pe la prânz, care a spus că le-a tipărit pe banii ei) – “gata, îl bagi la loc?” zice unul cu o mutră mucalită, cam moldovean părea, “gata”, zic, “azi nu mai am ce face cu el.

Încă câteva poze de despărțire și hai la tren, ca s-a făcut 9 deja.

Și asta este povestea lui “n-apucai nici de data asta să votez”

 

rețetă de miel cu ciuperci, mentă, rozmarin și alte alea

Acu’ câteva zile Toshiko a târguit niște carne de miel cu os (secțiuni transversale de pulpă… cum se cheamă?….), că e înnebunită după miel. Sâmbătă m-a pus să-l fac, seara. Nu postim de Postul Paștelui, păcatele mele. A trebuit să oarecum improvizez, dar a ieșit tare bună chestia, zice Toshiko.

Deci așa. 

  • am prăjit câteva fire de rozmarin – doar acele –  în ulei. Am început cu uleiul rece, am adus la sfârâit, când acele de rozmarin s-au îngălbenit am scos câte am putut din ele din ulei. Scopul a fost să aromatizez uleiul
  • în uleiul ultra încins am pus secțiunile de miel (sărate pipărate), câte un minut pe fiecare parte, să se rumenească bine. Am dat apoi focul mai mic și am pus capac
  • într-un castron separat am amestecat mentă verde tocată mărunt cu zeama unei lămâi, trei gâl-gâl-uri de vin roșu și o lingură mare de smântână, crème fraîche carevasăzică 
  • am tăiat felii groase de ciuperci, cam la un deget grosime așa, și le-am pus între bucățile de care în tigaie. Folosesc tigaie de fonta emailată, Le Creuset, o sofisticărie scumpă dar care face banii. 
  • acum alt secret: fripturile de miel erau groscioare, așa că după ce se prăjiseră binișor (pusesem deja ciupercile), le-am strivit pe fiecare parte cu spatula, să intre zeama și fierbințeala în ele și să se frăgezească
  • la sfârșit am turnat amestecul de mentă-vin-lămâie-smântână în tigaie și am mai așteptat vreo cinci minute, tot la foc mic și la capac

Cre’ ca n-am uitat nimic. Încerc de Paște la Ploștina

expresii

..de la Ploștina, că-mi zice sor’mea să le scriu.

“(îl) fac din ochi” – adică îmi amintesc

“vine de parcă se duce” – asta când chemai copilul să-l pui la ceva treabă, și venea așa cam în dorul lelii. Cred că la Tătăițu am auzit asta.

Tot Tătăițu zicea “te-ai supărat ca văcarul pe sat”, cum s-ar spune “te superi degeaba”, am încercat odată să-mi explice de unde vine, a tot râs dar nu a reușit să-mi explice pe placul meu. Tot el cred zicea și “ai plecat bou și te-ai întors vacă” (sau invers), adică nu te-ai luminat deloc, n-ai învățat nimic. Când voia să folosească un referențial general, cum mai zicem noi “mai știu eu cine”, Tătăițu zicea “Stan, Bran”  

“ce umblam să spun…” – așa zicea Maicamare când voia să zică “ce voiam să spun”

“prafu’le’n cur” (sau “prafu’ți’n cur”) – adică treaba lor, treaba ta – cu conotația ‘dă-i în mă-sa, nu mă mai interesează’. Tot Maicamare zicea așa. Nu pot decât ghici etimologia, probabil de la “lasă-i să se ducă și praful stârnit să le intre în cur”

“du-te’o mie de ani!” – așa se răstea Maicamare la orătănii prin curte când nu o ascultau sau îi stăteau în picioare. Eu pufneam în râs imaginându-mi curca tot mergând așa, și după o mie de ani tot nedumerită (curcile sunt genetic nedumerite).

Tătăițu încheia discuțiile în contradictoriu cu Maicamare, când nu o mai scotea la capăt, cu un definitiv “fă, nu știi tu ce știu eu”. Maicamare în schimb zicea “mi s-a’mplinit cu tine”. 

“stai pe cur acasă” – Maicamare, când voia să spună că nu-i vreme de plecat (la discotecă, la unde mai voiai să pleci), că e mai bine acasă, uite plouă/ninge/e urât

“ne găsim” – adică ne  întâlnim. “Ne găsim la biserică, atunci” 

posesiv

La Ploștina toate cele sunt ale lui cuiva.

“- Al cui ești tu, mă?
– al… sunt nepotu’ lui nea Dimian Dogaru
– Aaa… a lu’ Miană sau a lu’ Mitică?
– A lu’ Miană. Nenea Mitică are doar fete
– Așa, așa… Miană e ăl mic, nu?
– Da, ăl mic”

“- Iete am vorbit ieri cu Maria lui Neculai despre treaba aia
– Care Neculai?
– Al Mariei”

“- Bre, e acasă rumânul ăla al tău?
– Nu-i acasă țață Dumitră, e la deal”

“- Țață Salomie, unde mai ai băieții?
– Unu’ la Minister și ăl’lalt la Ploiești”

Odaia lu’ Simion

Odaia lu’ Nisturuc

Ciuciurul lu’ nea Vasile Oancea