rețetă de miel cu ciuperci, mentă, rozmarin și alte alea

Acu’ câteva zile Toshiko a târguit niște carne de miel cu os (secțiuni transversale de pulpă… cum se cheamă?….), că e înnebunită după miel. Sâmbătă m-a pus să-l fac, seara. Nu postim de Postul Paștelui, păcatele mele. A trebuit să oarecum improvizez, dar a ieșit tare bună chestia, zice Toshiko.

Deci așa. 

  • am prăjit câteva fire de rozmarin – doar acele –  în ulei. Am început cu uleiul rece, am adus la sfârâit, când acele de rozmarin s-au îngălbenit am scos câte am putut din ele din ulei. Scopul a fost să aromatizez uleiul
  • în uleiul ultra încins am pus secțiunile de miel (sărate pipărate), câte un minut pe fiecare parte, să se rumenească bine. Am dat apoi focul mai mic și am pus capac
  • într-un castron separat am amestecat mentă verde tocată mărunt cu zeama unei lămâi, trei gâl-gâl-uri de vin roșu și o lingură mare de smântână, crème fraîche carevasăzică 
  • am tăiat felii groase de ciuperci, cam la un deget grosime așa, și le-am pus între bucățile de care în tigaie. Folosesc tigaie de fonta emailată, Le Creuset, o sofisticărie scumpă dar care face banii. 
  • acum alt secret: fripturile de miel erau groscioare, așa că după ce se prăjiseră binișor (pusesem deja ciupercile), le-am strivit pe fiecare parte cu spatula, să intre zeama și fierbințeala în ele și să se frăgezească
  • la sfârșit am turnat amestecul de mentă-vin-lămâie-smântână în tigaie și am mai așteptat vreo cinci minute, tot la foc mic și la capac

Cre’ ca n-am uitat nimic. Încerc de Paște la Ploștina

expresii

..de la Ploștina, că-mi zice sor’mea să le scriu.

“(îl) fac din ochi” – adică îmi amintesc

“vine de parcă se duce” – asta când chemai copilul să-l pui la ceva treabă, și venea așa cam în dorul lelii. Cred că la Tătăițu am auzit asta.

Tot Tătăițu zicea “te-ai supărat ca văcarul pe sat”, cum s-ar spune “te superi degeaba”, am încercat odată să-mi explice de unde vine, a tot râs dar nu a reușit să-mi explice pe placul meu. Tot el cred zicea și “ai plecat bou și te-ai întors vacă” (sau invers), adică nu te-ai luminat deloc, n-ai învățat nimic. Când voia să folosească un referențial general, cum mai zicem noi “mai știu eu cine”, Tătăițu zicea “Stan, Bran”  

“ce umblam să spun…” – așa zicea Maicamare când voia să zică “ce voiam să spun”

“prafu’le’n cur” (sau “prafu’ți’n cur”) – adică treaba lor, treaba ta – cu conotația ‘dă-i în mă-sa, nu mă mai interesează’. Tot Maicamare zicea așa. Nu pot decât ghici etimologia, probabil de la “lasă-i să se ducă și praful stârnit să le intre în cur”

“du-te’o mie de ani!” – așa se răstea Maicamare la orătănii prin curte când nu o ascultau sau îi stăteau în picioare. Eu pufneam în râs imaginându-mi curca tot mergând așa, și după o mie de ani tot nedumerită (curcile sunt genetic nedumerite).

Tătăițu încheia discuțiile în contradictoriu cu Maicamare, când nu o mai scotea la capăt, cu un definitiv “fă, nu știi tu ce știu eu”. Maicamare în schimb zicea “mi s-a’mplinit cu tine”. 

“stai pe cur acasă” – Maicamare, când voia să spună că nu-i vreme de plecat (la discotecă, la unde mai voiai să pleci), că e mai bine acasă, uite plouă/ninge/e urât

“ne găsim” – adică ne  întâlnim. “Ne găsim la biserică, atunci” 

posesiv

La Ploștina toate cele sunt ale lui cuiva.

“- Al cui ești tu, mă?
– al… sunt nepotu’ lui nea Dimian Dogaru
– Aaa… a lu’ Miană sau a lu’ Mitică?
– A lu’ Miană. Nenea Mitică are doar fete
– Așa, așa… Miană e ăl mic, nu?
– Da, ăl mic”

“- Iete am vorbit ieri cu Maria lui Neculai despre treaba aia
– Care Neculai?
– Al Mariei”

“- Bre, e acasă rumânul ăla al tău?
– Nu-i acasă țață Dumitră, e la deal”

“- Țață Salomie, unde mai ai băieții?
– Unu’ la Minister și ăl’lalt la Ploiești”

Odaia lu’ Simion

Odaia lu’ Nisturuc

Ciuciurul lu’ nea Vasile Oancea