plouând în ploştina

..un set nou de versuri (?), inspirate de un post al lui Vlad; zicea el așa:

“După cum ştim cu toţii, suntem mai ales apă. 60%, adică, în cazul meu, cam 42 de litri. O parte se află în celule şi se numeşte lichid intracelular (vreo 23 de litri), restul în afara celulelor (în plasma sanguină, lichidul intestiţial în care plutesc celulele, apa din articulaţii, pleură, peritoneu, meninge, etc, apa din oase şi cola pe care tocmai am băut-o).

Când o să mor, majoritatea mea se va evapora. Va ajunge mai întâi în Dâmboviţa, de unde sângele strămoşilor mei a venit în venele mele, şi va mirosi foarte verde primăvara. De acolo, o parte va fi extrasă de cisternele maşinilor care fac curat şi va spăla străzile Bucureştiului. Când vedeţi o băltoacă, ziceţi “bună ziua” că nu se ştie ce unchi de-al dumneavoastră o fi. După ce în acest fel o să mă plimb prin rigole, eventual recuperând nişte sticle de vin sparte, ca să mă cinstesc cu amicii, o să mă evapor din nou şi o să mă înjuraţi niţel când o să plou, fiindcă o să plou vara, exact cînd vroiaţi să vă duceţi la pique nique.

Apoi la loc în Dîmboviţa, şi la vale nene până în Argeş, pe malul căruia am făcut o dată un pique nique şi nu a plouat nimenea. La Olteniţa, unde am şi rude, chiar şi doi nepoţi, mă vărs în Dunăre, cred că o să fie aglomeraţie mare, indiferent de sezon. Dacă nu trebuie să o iau în amonte, aş trece şi pe la Corabia în port, că era un cântec lăutăresc.

Pe scurt, până la urmă ajung la mare, pe care eu o iubesc cu tot cu geamii, ruinuri, gagici, manele, şi să vezi distracţie. Mi-aduc aminte de unul care se ruga să fie îngropat pe plajă, ca umbra crucii lui să mai poposească cînd şi cînd pe câte un sân bronzat. Ha, eu am găsit o soluţie mai bună.

Mă scuzaţi, picură, o fi nenea Mişu, dacă nu cumva e Alifie, care a plecat acasă de 5 luni şi nu s-a mai întors. Poate la anu vine Gil Dobrică.”

Iar eu continui.
Este “work in progress…”
****
Picur
De câteva zile bune.
Ma plictiseam
printre norii nimbocumulus
sau cumulonimbus
şi de fapt
nu ma mai întâlnisem cu nici un cunoscut
de ceva vreme.

…Mi-duca minte când l-am intalnit chiar pe Socrate…
am fost asa de emoţionat
ca nu l-am intrebat decat cateva întrebări neghioabe
gen “Exista Dumnezeu?”
…Nu mi-a răspuns.
A trecut mai departe
cu El Nino
(acum e undeva in Australia, cred)

Acum picur la Ploştina.
Am aşteptat sa treacă vremea coasei
si a strânsului brazdelor
să nu supar pe neamurile mele.
Ma adun încet-încet
în fântâna mică de pe laştină
– aia de la Odaie in Muche
aia de la câşiva paşi de Adam si Eva, bolovanii.
E singura fântână pe nu stiu ce rază
care are apă bună de fiert fasolea
(aici veneam copil fiind
cu găleţuia de 5 litri,
trimis de Maicamare in ajun de vreo pomană).
E o fântână mica,
cam nefolosită,
unde mă pot reflecta liniştit
– printre scândurile capacului
crăpate şi mirosind a vechi –
în cerul cu miros de fagi si de Bolovanul Mortatului.

Uneori ma preling in bâlca de alaturi,
unde se adapă vacile
cu răsuflarea mirosind a iarbă proaspată,
gâdilindu-mă cu paiele ce le-au ramas lipite de botul umed.

Aşa ajung
într-o strachină de laptele fiert cu mamaligă
de unde ma uit in sus
la nişte ochi albaştri si o gură mozolită
de copil de trei ani si doua luni.
(m-am intalnit odată
cu un var de-al doilea
intr-o lingură de ciorba de fasole.
…Ce-am mai râs
cand ne tot încăpăţânam
sa ne prelingem pe bărbie..)

Cel mai tare imi place sa ma fac ţuică
dar e un proces complicat
care nu imi iese mereu:
trebuie sa plou la timp
pe la începutul toamnei
chiar înainte de culesul prunelor.
(daca nu e an bun de prune
trebuie sa aştept un an cel puţin
sau şapte ca in Biblie).
Mă strecor in pulpa dulce a prunelor ţigăneşti
sau grase – astea sunt cele mai bune –
Şi aştept sa vină vremea culesului
Când prunii sunt scuturaţi
iar eu cad cu prunele în tumbe vesele.

Apoi, in tocitorile facute de nea Eugen
picotesc lenevos
cale de câteva săptămâni bune
şi mă transform încet-încet
in terci cu miros înţepător
şi promisiuni de tărie aromată.

Nu vă mai spun de cotlon
şi de cazanul unde fierb de zor
în timp ce băieţii pun cartofi la copt, in foc
şi încearcă tăria
“s-o fi tăiat de la ţevi?”
.. nu încă.
Nea Vasile moţăie pe lângă foc
cu un vătrai în mână
gata să scociorască în foc
şi să-l domolească
dacă arde prea tare
(nici mie nu îmi place să arda prea tare
că de lipeste terciul de fundul cazanului
şi o să capăt miros de fum)

…odată am ajuns intr-o sticlă verde
cu do ceruit,
îngropată în loc tainic
unde am stat câţiva ani buni.
De fapt, şi acum tot acolo sunt
aştept
să vină sa ma gasească
şi să incep un nou ciclu
(de data asta vreau sa călătoresc un pic prin lume,
daca reuşesc sa prind un vânt mai bun)

O să mă îmtorc într-o lacrimă
prelinsă pe un obraz
sub care dorul de Ploştina
suspină adânc.