28 noiembrie 2007

..un set nou de versuri (?), inspirate de un post al lui Vlad; zicea el așa:

“După cum ştim cu toţii, suntem mai ales apă. 60%, adică, în cazul meu, cam 42 de litri. O parte se află în celule şi se numeşte lichid intracelular (vreo 23 de litri), restul în afara celulelor (în plasma sanguină, lichidul intestiţial în care plutesc celulele, apa din articulaţii, pleură, peritoneu, meninge, etc, apa din oase şi cola pe care tocmai am băut-o).

Când o să mor, majoritatea mea se va evapora. Va ajunge mai întâi în Dâmboviţa, de unde sângele strămoşilor mei a venit în venele mele, şi va mirosi foarte verde primăvara. De acolo, o parte va fi extrasă de cisternele maşinilor care fac curat şi va spăla străzile Bucureştiului. Când vedeţi o băltoacă, ziceţi “bună ziua” că nu se ştie ce unchi de-al dumneavoastră o fi. După ce în acest fel o să mă plimb prin rigole, eventual recuperând nişte sticle de vin sparte, ca să mă cinstesc cu amicii, o să mă evapor din nou şi o să mă înjuraţi niţel când o să plou, fiindcă o să plou vara, exact cînd vroiaţi să vă duceţi la pique nique.

Apoi la loc în Dîmboviţa, şi la vale nene până în Argeş, pe malul căruia am făcut o dată un pique nique şi nu a plouat nimenea. La Olteniţa, unde am şi rude, chiar şi doi nepoţi, mă vărs în Dunăre, cred că o să fie aglomeraţie mare, indiferent de sezon. Dacă nu trebuie să o iau în amonte, aş trece şi pe la Corabia în port, că era un cântec lăutăresc.

Pe scurt, până la urmă ajung la mare, pe care eu o iubesc cu tot cu geamii, ruinuri, gagici, manele, şi să vezi distracţie. Mi-aduc aminte de unul care se ruga să fie îngropat pe plajă, ca umbra crucii lui să mai poposească cînd şi cînd pe câte un sân bronzat. Ha, eu am găsit o soluţie mai bună.

Mă scuzaţi, picură, o fi nenea Mişu, dacă nu cumva e Alifie, care a plecat acasă de 5 luni şi nu s-a mai întors. Poate la anu vine Gil Dobrică.”

Iar eu continui.

****
Picur
De câteva zile bune.
Ma plictiseam
printre norii cumulonimbus
(sau nimbocumulus)
și de fapt
nu mă mai întâlnisem cu nici un cunoscut
de ceva vreme.

…Mi-duc aminte când l-am întâlnit chiar pe Socrate…
am fost asa de emoționat
ca nu l-am întrebat decât câteva întrebări neghioabe
gen “Exista Dumnezeu?”
…Nu mi-a răspuns.
A trecut mai departe
cu El Nino
(s-a dus să plouă undeva în Australia, cred)

Acum picur la Ploștina.
Am așteptat sa treacă vremea coasei
și a strânsului brazdelor
să nu supăr pe neamurile mele.

Mă adun încet-încet
în fântâna mică de pe laştină
– aia de la Odaie in Muche,
aia de la câțiva pași de Adam și Eva (bolovanii).

E singura fântână pe nu știu ce rază
care are apă bună de fiert fasolea
(aici veneam copil fiind
cu găleţuia de 5 litri,
trimis de Maicamare în ajun de vreo pomană).

E o fântână mică,
cam nefolosită,
unde mă pot reflecta liniștit
– printre scândurile capacului
crăpate și mirosind a vechi –
în cerul cu miros de fagi și de Bolovanul Mortatului.

Uneori mă preling în bâlca de alături,
unde se adapă vacile cu răsuflarea mirosind a iarbă proaspătă,
gâdilându-mă cu paiele ce le-au rămas lipite de botul umed.

Așa ajung
într-o strachină de lapte fiert cu mămăligă
de unde mă uit in sus
la niște ochi albaștri și o gură mozolită
de copil de trei ani și două luni.
(m-am întâlnit odată
cu un văr de-al doilea
într-o lingură de ciorbă de fasole.
…Ce-am mai râs
când ne tot încăpățânăm
sa ne prelingem pe bărbie..)

Cel mai tare mi-ar place să ma fac țuică
dar e un proces complicat
care nu îmi iese mereu:
trebuie sa plou la timp
pe la începutul toamnei
chiar înainte de culesul prunelor.
(dacă nu e an bun de prune
trebuie să aștept un an cel puțin
sau șapte ca in Biblie).
Trebuie să mă strecor in pulpa dulce a prunelor țigănești
sau grase – astea sunt cele mai bune –
și să aștept sa vină vremea culesului
când prunii sunt scuturați
iar eu cad cu prunele în tumbe vesele.

Apoi, în tocitorile făcute de nea Eugen (cel care zicea “păi hi sa ploua, da’ să nu ploua pe drum”….
oare el unde o ploua acum?…)
picotesc lenevos
cale de câteva săptămâni bune
și mă transform încet-încet
în terci cu miros înțepător
și promisiuni de tărie aromată.

Nu vă mai spun de cotlon
și de cazanul unde eu fierb de zor
în timp ce băieții pun cartofi la copt, în jar
și încearcă tăria –
“s-o fi tăiat de la țevi?”
.. nu încă.

Nea Vasile moțăie pe lângă foc
cu un vătrai în mână
gata să scociorască în foc
și să-l domolească
dacă arde prea tare
(nici mie nu îmi place să ardă prea tare focul,
că de lipește terciul de fundul cazanului
și o să capăt miros de fum)

…odată am ajuns într-o sticlă verde
cu dop ceruit,
îngropată în loc tainic
unde am stat câțiva ani buni.
De fapt, și acum tot acolo sunt
aștept
să vină să mă găsească cineva
și să încep un nou ciclu
(de data asta vreau sa călătoresc un pic prin lume,
dacă reușesc sa prind un vânt mai bun)

O să mă întorc într-o lacrimă
prelinsă pe un obraz
sub care dorul de Ploștina
suspină adânc.