dacă îmi amintesc bine, Bercuş a venit imediat după Cosmos, câinele centenar al bunicilor de la Ploştina. Cum a ajuns Cosmos să poarte numele Cosmos (pe el îl chema de fapt, nume uitat, Florică) e altă poveste… Eram mic-mic, să fi avut vreo cinci ani dar nu mai mulţi, când Tătăiţu mi-a spus, râzându-se de mine, că Florică, câinele lor deja trecut prin ani (matematica nu îmi iese foarte bine, dar dacă Cosmos avea, când a murit, 23 de ani, şi a murit cand aveam eu vreo 10, înseamnă că avea deja 18 ani omeneşti trăiţi la vremea poveştii numelui…) a zburat şi el în cosmos (că eu mă lăudasem că știu de cățelușa Laika). “A zburat in cosmos?” – zic eu – “cu cine, cu nea Gheorghe?”, completez, stârnind râsul adulţilor (nea Gheorghe este altă poveste şi el). Şi aşa i-a rămas numele. Cosmos. Sau Cos-mOs, cum îi zicea Maicamare, cu accent pe al doilea o, adicătelea.

Cosmos a murit de bătrâneţe şi de – cum am aflat ulterior – mila bunicilor mei care l-au vazut că s-a prăpădit de tot după o iarnă grea în care abia mai putea să iasă la mâncare, o dată la câteva zile, de sub coteţul porcilor unde îşi făcuse bârlog, şi l-au rugat pe veterinar să îi dea o “bomboană”. Nu eram la Ploştina când a murit.

Cum nu se poate o gospodărie fără câine în curte, în primăvara aia şi-a făcut apariţia Bercuş, o potaie scheunătoare de culoarea nisipului, fără coadă – de unde şi numele dealminteri – dar, plin de energie fiind, compensând cu prisos dând din întregul fund la bucurie. Bercuş trebuia să fie un câine dacă nu pe măsura lui Cosmos, care fusese unul dintre cei mai vrednici câini pe care i-a avut Tătăiţu, nefricos de lup şi nici de urs, păzea până şi puii de curcă de uliu, măcar pe aproape. Sorţii au făcut însă din Bercuş un câine zărghit şi agitat, o potaie lătrătoare şi rea la lume şi la orice mişca, de altfel.

Multe amintiri am cu Bercuş… Una din cele mai vechi implică un miel, o claie de fân, şi un Bercuş legat, cu lanţul prins cu inel pe o sârmă lunga, ce trecea de-a latul ogrăzii, să poată el umbla de colo colo. Era iarnă, ţin minte, zăpadă mare, claia in mijlocul ogrăzii cu mielul mâncând din ea… Uite nu mai ştiu de ce mielul era miel în toiul iernii, dar parcă îmi amintesc că fusese un miel târziu, fătat prin Mai, chiar înainte să plece oile la stână… Da, aşa a fost, fătat pe o ploaie rece, pe poiană, şi rămas mic de mamă-sa plecata la stână… L-a crescut Maicamare cu lapte de vacă, dar rămăsese otânjit şi mic.

Aşa. Eram eu deci prin curte – aveam 11 ani cred – cine mai ştie ce făceam, ciopleam ceva probabil, sau împodobeam sania cu pioneze… Tătăiţu sus pe claie, tăia fân pentru vite, mielul mânca fân din claie direct (numai el avea voie, oile nu), iar Bercuş agitat, agitat, lătra să se înăbuşe, că nu mai ştiu ce trecea pe drum, îmi pare că un cârd de oi mutat de la odaia de pe fâneaţă acasa la gospodar, pasemite terminase fânul la odaie…. Un cârd de oi, da, că’mi-amintesc că nu se mai termina din trecut, iar Bercuş înebunise de tot, alerga ca fulgerul de la un cap al sârmei la celalalt (să tot fi avut vreo 20 de metri de sârmă cel puţin) de săreau scântei, că nu mai ştia la ce oi să latre, alea din capul cârdului sau alea din coadă (şi mai erau şi câini cu cârdul de oi). Eu râdeam să mă spintec (cred că îl mai şi aţâram un pic, “şo pe ele!”), Tătăiţu îl bombănea din vârful căpiţei (“da’ mai taci Doamne iarta-ma odată că-s nişte oi numa’, n-a venit ursu’…’tu’ţi aia şi’ailaltă a mă-tii de câine”), numai mielul mânca liniştit din fân. Situaţia ajunge la paroxism, lui Bercuş îi pierise glasul la propriu, de atâta lătrat, nu mai ieşea nici un sunet pe bot, doar un fel de chelăcăială chinuită… Ei bine, când a văzut Bercuş că nu mai are glas, de nervi s-a repezit cu dinţii fix în coada bietului miel, mormăind înăbuşit. A sărit mielul în sus, cu capul în claie, cu’n behăit ştrangulat, l-a înjurat Tătăiţu pe Bercuş copios, iar eu mă tăvăleam la propriu pe jos, Îmi pierise şi mie glasul ca lui Bercuş, de atâta râs….

Altă dată povestea se întâmplă spre sfârşitul verii, că era spre sfârşitul coasei, aducea lumea fânul acasă…. Bercuş fusese exilat cu tot cu coteţ la gardul de langă veceu, că lângă coşar unde era el de obicei intra acum căruţa de fân la descărcat şi aruncat în pod, şi isteric cum era ar fi muşcat pe cine prindea prin preajmă. Acolo putea să latre cât putea, şi lătra nu se dezicea, că vedea prin gard pe fâneaţa dintre noi şi Silică oameni la strâns fân… Şi latră, şi latră, şi latră… Şi se suie cu picioarele din faţă pe gard… şi apoi se suie pe coteţ să latre ca îmi pare că mai vedea şi un alt câine pe fâneaţă şi acum trebuia să vadă mai bine peste gard… şi latră, şi latră de acolo de pe coteţ cu picioarele din faţă urcate pe gard… şi în final nu mai rezistă şi ţac sare gardul. Uitând că e legat cu lanţ de partea astalantă a gardului, lanţ scurt care dat peste gard cum sărise el ajungea fix cât să atârne Bercuş al meu spânzurat de lanţ şi doar cu un picior din spate atingând pământul. Mă reped eu la Bercuş să-l dezgăţ, printre hohote de râs evident, noroc că mă nimerisem pe afară, şi când ajung la el ce să văd? Lui nu-i era că se spânzurase, el încerca în continuare să latre, sugrumat de nu scotea un sunet, zgâriind cu ghearele pe gard…”da’ tembel mai eşti”, zic….

Altă poveste, mai scurtă, e cu un motan alb şi leneş. De unde se pripăşise motanul ăsta pe la noi eu nu ştiu, dare era un motan mare şi cam stricător, şi leneeeeş, leneş cum nu am mai văzut. El să nu alerge, dormea ore în şir în aceeaşi poziţie, până şi mutra o avea sictirită … Aşa, şi dormea într-o dimineaţă motanul, sub un prun, lângă poarta mătuşii, că era plecat pasemite către curtea noastră, motanul, dar făcea câte trei somnuri până ajungea. Se nimerise atunci că ieşisem cu mămăligă să îl chem pe Bercuş să îl leg, că îl dezlega noaptea, numai ziua îl ţinea legat… Strig după câine, apare Bercuş în fuga mare de pe unde era el… Îl vedeam eu ca înghite nemestecat, “ce-ai mă, zic, ce-i graba asta pe tine, ţi-e degrabă să te leg?” – nu, lui îi era degrabă că vedea motanul cu coada ochiului la doar trei paşi de coada lui, ăla nepăsător parcă era Vodă… nici de mămăligă nu se îndura Bercuş, da’ tare îl ardea sub coadă să se dea la motan… În final sare ca din arc cu ultimul dumicat încă în gură, la motan. Măi frate, şi văd minunea, motanul care nici cu nuiaua nu îl prea iuţeai, un moment era în poartă, cu mutra lui sictirită, şi în urmatorul la trei metri în prun, cu o mutră alertă de nu-l văzusem niciodată..

Şi ar mai fi multe, dar mai spun şi altă dată.