acum…cand a fost oare? …prin iarna lui 2002 …Vorbeam cu Teddy la telefon, se ducea la Plostina sa facă ţuica… Si i-am zis, in gluma asa, că să îmi îngroape si mie o sticlă de ţuică luata chiar de la ţiver, pentru cand oi veni la vara. Imi spune tata după câteva săptămâni ca de fapt chiar a îngropat o sticlă, la loc ştiut numai de el, sticlă verde de un litru, cu dop smolit să nu se trezească ţuica. Trece primăvara, vine vara, eu tot cu gândul la ţuica mea… Vine in sfarşit şi marea zi. Vizită in Romania după doi ani de lipsă. La Ploştina – din lipsa de răbdare – ajung înainte să poată vină şi tata cu noi, care nu ştiu ce trebi mai avea de terminat pe acasă (probabil aşteptat pensia). M-am dus cu surora si cumnatul, si indicaţii clare unde e sticla mea, tata urma să vină şi el în câteva zile. Acum nu că chiar nu mai aveam ce bea, erau damigene pline incă, da’ aia era ţuica mea, îngropată încă de ast’ iarnă. Aşa că mă înarmez io cu o lopată şi, cu harta în minte, mă duc in polată. Polata asta e o magazie ce dă din bucătărie, unde ţinem noi cartofi, damigene, tot felul de ciurciubăte, încă mai găsesc pe rafturile de sus ziare Scânteia îngălbenite de vreme; un fel de coridor lung şi întunecos (şi misterios), fără ferestre, lungit de-alungul peretelui din spate al casei “bune,” în care trebuie să mergi cu grijă că e îngust şi tot dai cu capul de tigăi şi sacoşe şi alte alea agăţate în cuie – sacoşele se agaţă în cui ca să nu ajungă pisica la ele). Tuma’ in capăt de tot se află o ferestruică mică-mică ce dă spre locul de cartofi şi mărul domnesc (la Ploştina bucata de pământ pe care o ari in primăvară şi pe care pui cartofi si sfeclă şi fasole se cheamă, simplu şi frumos, “loc”….parcă o aud pe maicamare “Cârstiniele, du-te tu pe loc şi adună tu un braţ de foi de sfeclă să tocăm la porc”).

Aici în capăt, sub canapeaua cu damigene si scule, e îngropată, zice-se, sticla mea (polata nu are podele, podeaua e de ţărână bătătorită). Uşurel să nu sparg comoara, râcâi primul strat de pământ. Nimic, zic a îngropat-o mai adânc. Rad io aşa strat după strat de pământ (cu grijă de parcă eram din unităţile alea de dezamorsare bombe), sticla ia-o de unde nu-i. Băi frate, zic, da’ adanc a mai îngropat-o. Încerc un pic mai în stânga, un pic mai în dreapta,nimic frate. Bă, zic, daca era să fiu io contele de Monte Cristo şi să gasesc comoara aia pe insulă, şi acum cred că săoam după ea, nuţs bun la d’astea… După vreo 10 minute asudate şi un gropălău de încăpea o damigeană de un deca in el, de era să ies din polată pe partea ailaltă, mă dau bătut. Ies transpirat şi cu ţărână şi’n gură, manevrând cu grijă lopata prin bucătărie şi prispa din faţă (am un talent special la dărâmat chestii, iar casa bunicilor, mai ales bucătăria unde de fapt trăiau ei când trăiau, Dumnezeu să îi odihnească, e micuţă ca o casă de hobbit), spre marele deliciu a’ lu’ surora şi cumnatu’ care râdeau de mine, ce-i Crisule, ce tranşee ai săpat? Eu, cu mândria rănită, îmi torn o ţuică nu-din-sticla-mea. După două-trei zile apar şi Nane cu Li, io prima întrebare unde e sticla aia dom’ne, că sap de trei zile după ea, mai am un pic şi ajung în Terca (ăsta e satul vecin) cu tunelul. Râd ăştia de mine, păi e unde ţi-am zis, în fundul polăţii, sub canapeluţă, în stânga. Păi am săpat, zic, de am făcut altă groapă de cartofi (cine nu ştie, cartofii de iarnă ţin cel mai bine în groapă adâncă sapată în pământ, cu capac de scânduri şi o pală-două de fân puse deasupra). Ne ducem tot alaiul in polată (înghesuiţi), şi misterul se lămureşte repede; io luasem cam literal ce îmi zisese tata, “în polată în fund, în stânga sub canapea;” era de fapt “în polată în fund, sub canapeaua din stânga.” Chestie de ordine a cuvintelor. Cămăruţa din fundul polăţii (că am uitat să zic ca fundul polăţii e separat de restul printr-o uşă) are canapele şi în fund, dar şi pe stânga şi pe dreapta.
La cât de căutată a fost sticla asta, zic, nici nu o mai beau aici, o iau cu mine în Oregon. Nu a avut parte de ea, că mi-au luat-o vameşii în Praga, o aveam în bagajul de mână (să nu se spargă) şi nu avea etichetă cică…

Acum după povestea cu ţuica, prin toamnă îmi zice Dan varul, la telefon (eu înapoi în Oregon fiind), că a ascuns o sticlă de un litru jumate de vin special pentru mine, pe loc la el lângă coacăz. Băi frate, când am ajuns iar la Ploştina (după alţi doi ani…), nici un noroc. A săpat Dan o tranşee mai mare ca a mea în polată, ziceai că îşi face casă. Nimic frate. Sticla o îngropase ce-i drept pe întuneric şi abţiguit fiind. Aia a rămas mister total, nici acum nu a ieşit la iveala, deşi locul a fost arat şi răsarat de atunci. E undeva la un metru sub pământ, o să o găsim când vinul o avea 50 ani, să vezi beţie atunci.

Ei bine, ca să terminăm peripeţia băuturilor ezoterice… Ce mai rămăsese pe listă? Evident ca berea. Vorbesc ieri la telefon cu vărul Iţă (a fost ziua lui) şi ce îmi spune? – că a găsit, în bucătăria lor de vara, după nişte scânduri ca o rearanjează pe bucătărie, două sticle de bere pe care scria “a se consuma înainte de 7 Decembrie 2006.” P’astea cine ştie cine le pitise pentru zile negre şi a uitat de ele…