Eddie Uehara, pe muzica de Yann Tiersen (Comptine D’un Autre Eté)

[flv]http://tapirul.net/Yann_Tiersen.flv[/flv]

.. la care aia de la Apple lucreaza deja, banuiesc…. Mi-au furat indeea inca inainte ca eu sa o am.

Ideea asta geniala e asa: un laptop computer, mai ales unul d’ala usor ca aerul precum MacBook Air ar putea avea o tastatura touch-screen in loc de aia clasica cu butoane. Ca la iPod Touch. Ecranul si tastatura ar avea exact aceleasi dimesiuni, si ar fi interschimbabile (sa poti sa sucesti laptopul cum iti vine, tastatura devine ecran si ecranul tastatura si vişăvercea). Ar arata cam asa. In alte cuvinte, ar fi un laptop cu doua ecrane uriase, pe unul ar fi tasatatura si pe celalalt, evident, elementary my dear Watson, pe cealalalt ar fi monitorul.

Acum, pe rand:

Tastatura ar putea fi modificata dupa placerea utilizatorului:
– enlarged (proportional, toate tastele), sau micsorata, dupa degetele so ochii fiecaruia;
– mutata mai sus sau mai jos; data la o parte cu un gest, ca sa afisezi, sa zicem, tastatura numerica.
– evident, cand schimbi tastatura de pe o limba pe alta, tastele respective ar fi clar marcate (si nu trebuie sa iti mai amintesti, cu greu, de fiecare data, cum fac eu cand trec pe tastatura romaneasca si numai stiu unde e semnule exclamarii).
– pentru cei ce nu pot trai fara click-clack-ul tastaturii, nici o problema, sunetele vor fi produse electronic. Ba chiar poti sa dai sunetul de tastatura la maxim sa iti iriti partenera de viata cand se uita la Tânăr şi neliniştit.
– poti insera pe ecranul tastaturii si un mouse virtual, cam ca touch-pad-ul traditional, dar mai smeker; o chestie in forma de mouse vazut de sus va fi vizibila intr-o parte a ecranului, unde iti vine mai bine (stangaci/dreptatci) si in loc sa folosesti un singur deget sa misti cursorul prin-prejur, folosesti toate degetele, ca si cum ai tine un mouse real in mana. Cu right click si left click si cu rotiţă cu tot. Un mouse virtual, ca si tastatura
– ca sa fie si mai fancy, poti integra si o facilitate de scris de mana; cu un gest al unui deget (copyright iPhone), micsorezi tastatura intr-o margine si deschizi o pagina alba, curata, unde poti sa scrii/desenezi cu un pix subtirel care sa insereaza undeva in corpul laptopului pentur pastrare (ca pen-urile de PDA). Textul poate fi salvat ca atare (pdf), sau, cu un sistem destept de text recognition, salvat ca text in Word sau unde vrei tu.
– pentru că ecranul tastaturii va avea loc suplimentar suficient (ia uitati-va – astia cu laptoape – la tastatura voastra si spuneti-mi cat spatiu nefolosit e in jur), poti integra si alte chestii, pe langa tastatura: controalele music playerului preferat, ca sa nu ocupe loc pe ecran; bara de meniu din windows (sau echivalentul ala fancy din Mac), şcl.  Un ceas mare si luminos, in loc de ala mic si prapadit din taskbar; un calendar; niste sticky notes
– etc

Monitorul – pentru ca si el va fi touch screen – va putea fi accesat si folosit acum si cu mâna direct, nu numai cu mouse-ul si tastatura; deschidere de fisiere, deschidere de meniuri, zoom, etc. Ba mai mult, din moment ce si tastatura si monitorul sunt de fapt doua mari touch-screens, la o adica poti transforma laptopul intr-o carte mare sau intr-un ziar, cu pagini deschise pe amandoua monitoarele (vad ca ceva de genul asta deja s-a imaginat, pe care sa le poti răsfoi cu degetul.

Nu ca e o idee faina?

In Oregon umbla o vorba, cica ce poti sa faci cand vremea de afara incepe sa te plictiseasca este sa astepti cinci minute. Nimic mai adevarat, desi nu e valabil tot anul. De vreo cateva saptamani vremea nu reuseste sa se hotărască. Ploua in averse cinci minute, apoi iese soarele, pana apuci sa verifici cutia postala este iar intunecat si mohorat de parca soare nu exista, repede o mazariche cazuta in timp ce soarele iese din nori, inca o ţârâialaă mocănească de o ora urmata de un soare cu cer senin sticla de 11 minute dupa care ploua in averse.. Fascinant intr-un fel, dar si frustrant. Din fericire proverbul se aplica numai cateva saptamani din primavara. In ceea ce priveste clima, de fapt, Oregonul a fost, pentru mine, un stat plin de surprize. Fiind la exact aceeasi latitudine cu Romania (paralela 45 a Ploiestiului meu trece undeva intre Corvallis si Salem), ma asteptam ca clima sa fie similara (cu tot respectul acordat Pacificului din vecinatate): ierni cu zapada, veri calde, litoralul Pacificului un fel de Eforie Nord mai extins…. Nu e deloc asa. Pe valea Willamette (care, nota bene, se pronunta cu accent pe primul “a,” ui-lA-mit, cam ca in “damn it”) climatul este un fel de climat subtropical, cu practic doua anotimpuri: ploios si secetos. Din Octombrie pana prin Aprilie- Mai (in functie de noroc), vremea este atre constanta: cer acoperit continuu, burniţă continuă, temperatura foarte rar coboara sub zero. In sapte ani am vazut ninsoare cam de sapte ori (scurte). Urmeaza perioada asta de trecere tembela, dupa care se instaleaza vara, cu ser senin sticla cateva luni, fara ploi (daca vezi doua ploi pe vara), si calduri caniculare vreo 2-3 saptamani.

Voiam sa povestesc cum am petrecut trecerea in noul an acum o saptamana (cu poze and stuff) si tot aman.

Imi plac filmele. Nu am un gen preferat (mai ales, nu am un gen snob-preferat). Imi plac filmele bine facute, indiferent de gen, gloante, dragoste, suspans, etc. Nu trebuie ca toate elementele unui film sa fie “bine facute” ca sa imi placa filmul – sau sa il agreez. Unele elemente sunt mai usor de vazut (jocul unui actor, scenariul), altele necesita un pic de gandire (regia de exemplu), altele sunt mai subtile si necesita ceva antrenament (jocul de lumini, plasarea camerelor de luat vederi). Uite, de ceva vreme am inceput sa platesc atentie (haha) jocului actorilor secundari. Sau nu, nu numai actorii secundari (“supporting actors” cum iau ei Oscarul) ci mai degraba…cum sa le zic… actorilor tertiari, actorilor meteorici, cei ce apar putin si fara mare impact asupra liniei pricipale. Astia sunt actorii care sunt in umbra actorilor principali si de multe ori trec neobservati. SI de multe ori jocul lor e mai bun decat jocul actorilor principali. Uite am revazut aseara Matrix 1 la TV; asta e un film care imi place moderat. Imi plac efectele speciale, imi place ideea plotului (desi nu toate amanuntele plotului). Jocul actorilor, insa, mi se pare slab (sau probabil este regia de vina aici). Personajele pricipale (Neo, Morpheus, Trinity, Agent Smith) au niste roluri tare artificiale si afectate (ma scoate din pepeni Morpheus cu posturile lui grave, cu mainile la spate, incercand sa para profund filozofic); Keanu Rives si Carrie-Anne Moss joaca corect, fara sa straluceasca. In schimb. Matt Doran (“Mouse,” pustiul ala care a creeat-o pe lady in red)? – o placere sa il vezi jucand, cele cateva minute in care apare. Sau de exemplu computer-nerd-ul din The Score … Film care de alminteri mi-a placut de la a la z. Jamie Harrold aflu, de pe www.imdb.com, ca il cheama.