hang

din fericire oamenii zilei de azi nu numai că nu s-au oprit din a crea muzică, dar nu s-au oprit nici din a crea noi instrumente muzicale.
azi vară am avut o revelaţie; am descoperit un nou instrument muzical. un instrument muzical care părea că vine dintr-un trecut imemorial şi de undeva de departe. are un iz uşor tibetan, cu un sunet ca o ploaie într-un templu budist.
ascultaţi (click pe chestia de mai jos):
http://tapirul.net/media/Well Hang.mp3
prima dată m-am întâlnit cu instrumentul în viena, pe stradă. era în poala unui muzicant ambulant, absorbit de muzica sa şi indiferent la lumea care nu se oprea să il asculte. a doua oară s-a intâmplat în berna, pe terasa clădirii guvernului, terasa care dă spre râu. alt muzicant ambulant, care însă performa pentru publicul său, în câteva limbi la rând (germană, franceză, apoi a dat-o şi pe engleză auzind şuşotelile mele cu toshiko). un trubadur care ne spunea poveşti, poveşti nu ştiu cu ce, şi nici nu contează
instrumentul arată cumva ca un ceaun pus cu fundul în sus. la el se cântă bătând uşor cu mâinile şi degetele. este uimitor câte note poţi obţine doar variind poziţia şi forma degetelor, forţa de lovire, dacă loveşti cu vârful degetelor sau cu toată palma

zilele trecute am avut adevărata revelaţie; după o căutare decisă pe internet (am inceput cu “musial instruments” pe wikipedia), am aflat: instrumentul (numit “hang”, hang însemnând “mână” în elveţiana berneză) a fost inventat chiar aici în berna, nu mulţi ani in urmă – în 2001 mai precis.

nu se construieşte decât în berna, şi doare de către cei doi care l-au imaginat, proiectat, şi construit. este extrem de greu de obţinut.
dar există deja virtuozi ai instrumentului: manu delago de exemplu, dante bucci , davide swarup…

pe jos prin berna

prin berna se merge pe jos, cu bicicleta (la greu), cu autobuzultramvaiultrolebuzul şi, mai rar, cu maşina. un traffic jam de ora cinci dupămasa în berna arată cam ca traficul din corvallis la ora şase şi un sfert dimineaţa.

a, se mai circulă în căricioare de copii. aici descopăr cele mai elaborate cărucioare de copii, cu funcţionalităţi multiple pe care nu mi le pot imagina pe toate încă. mă întreb dacă nu cumva trebuie permis de conducere pentru ele.  în general au trei roţi – all terrain gen -, o grămadă de accesorii, şi un aspect futurist solid ca de Hummer. sunt dotate cu semi-saci de dormit să poţi scoate copilul la -20 grade, acoperitoare transparentă de ploaie, frâne câteva, cre’ că au şi giroscoape pe undeva. în staţie autobuzele se lasă – pfffffff – pe o parte, să se poată urca mămicile cu căriuciorul (în spaţiul special proiectat). am văzut un părinte cu un cărucior d’ăsta lângă muntele Eiger, în drum spre gheţarul din zonă. părintii purtau snowshoes si împingeau la cărucior. nu vă mint, uite-i aici.

berna e un oraş liniştit, cu un aspect medieval calm, dar animat în acelaşi timp. în oraşul vechi lumea împarte în mod democratic strada cu tramvaiele, bicicletele, autobuzele, mămicile şi tăticii cu cărucioare

 

 

 

 

(foto via)

 

întâlneşti o grămadă de lucruri, pe jos prin berna:

– în primul rând biciclişti stoici care urcă, cu viteză de melc (dar dând din picioare ca nebunii) panta dinspre podul peste liniile ferate, pe şoseaua pe care o traversez io dimineaţa la 7:50 în drum spre birou. pe ninsoare, lapoviţă, vânt, întunericul somnoros de şapte dimineaţa. aliniaţi, cu glugi şi mănusi şi fulare.

– apoi, cele mai multe gravide pe metrul pătrat. maximul a fost azi vară când vedeam cel puţin cinci la fiecare ieşire. acum văd si acum, dar mai greu de observat înhăimurate cum sunt. şi probabil că stau şi pe’acasă mai mult.

– o grămadă de violoncele, chitări şi, mai rar, câte un contrabas. toate ambalate în huse moderne cu buzunăraşe, din gore-tex sau alte chestii outdoor. nu ştiu care e misterul (deşi ştiu că berna este un oraş tare orientat spre jazz). cărate în spinare, pe bicicletă, în tramvai, de domni cu palton şi pălărie si tineri hippie cu păr şi cercel şi domnişoare cu toc şi fete de gimnaziu

– homleşii (dacă or fi homleşi) au fiecare câte un câine maidanez, cuminte si răbdător. un căţel d’ăsta îşi aştepta liniştit stăpânul în faţa scărilor rulante de la gară, indiferent la lumea care se împiedica de el. tipul a apărut în final, cu un bratwurst cu pâine intr-o hârtie – un tip tânăr, neîngrijit, hipiot şi blond – şi s-a aşezat jos în faţa câinelui (acum lumea grăbită se împiedica şi de el) şi au împărţit frăţeşte bratwurstul

– oameni la vârsta a doua (cinzeci şi’n sus) ţinându-se de mână şi împărţind gesturi tandre.

– fete frumoase, multe.

– terase cu mese cu faţă de masă albă, pe trotuar unde servesc chelneri eleganţi vinuri solemne. acum iarna scaunele au blăniţă de miel şi cuvertură caldă

– în faţa clădirii guvernului – în bundensplatz – s-a organizat un patinuar în aer liber. vara, în schimb, dau drumul la artezienele de ţâşnesc direct din caldarâm, şi e nebunie de copii.

 

în drum spre birou strada e liniştită. marţea şi vinerea găseşti, aliniate frumos, pungile de gunoi albastre, la porţi, în aşteptarea gunoierilor. de trei ori pe lună se scoate şi maculatura la poartă, pentru recuperarerecondiţionarerefolosire.

în drum spre staţia lui unşpe trec prin faţa unui bloc unde de obicei mă întâmpină trei patru pisici ale locatarilor. miaună cochet (nu ştiu să zic “pisi-pisi” în elveţiană), mă lasă să le mângâi un pic şi se retrag maiestuase.