Piatra Mortatului, Valea Războiului și memoria veche a locului
În hotarele vechi ale Lopătariului apare consemnat, încă din secolele XVI–XVII, un reper numit Piatra Mortatului, menționat într-un hrisov păstrat într-o copie din secolul al XIX-lea, în descrierea moșiei moșnenilor:
„…ca să le fie lor moșie munți Breazău i Runcurile i Clașina i Măceșiu cu siliștea cu pământuri i proci însă și semnele să se știe după cum urmează: din Bolovanu Greului prin gogâlă (Titila), prin Malu Roșu, prin Coca Ploștinii, prin muchia înaltă, prin piatra Mortatului, plai în sus pe scurgere, prin vârful Neharnii Mici, în jos în izvorul Săcuiului, apoi izvorul în sus prin Piatra Săcuiului, prin râpa Galbenă în jos…”
Această enumerare arată limpede că Piatra Mortatului funcționa ca reper de hotar încă din epoca medievală, fiind un punct bine cunoscut și stabil în peisaj.
Din punct de vedere lingvistic, numele pare să provină din forma arhaică mortat, cu sensul de „omorât” sau „mort”. Prin articulare, mortat → mortatu înseamnă, literal, „al mortului” sau „omorâtul”. Astfel, Piatra Mortatului poate fi interpretată ca „piatra asociată cu un mort / cu omorâții”, adică un loc legat de un eveniment violent sau de pierderi de vieți omenești. Această interpretare este susținută și de faptul că numele s-a extins asupra întregii zone: Fața Mortatului, Submortatu, Bolovanul Mortatului, ceea ce indică existența unui nucleu toponimic cu aceeași semnificație.
Semnificativ este că, în imediata vecinătate, întâlnim alte toponime cu încărcătură similară: Valea Războiului, Golul Războiului, Malu Roșu. Împreună, ele conturează un câmp semantic coerent, asociat luptei, sângelui și morții. În toponimia tradițională românească, astfel de grupări nu apar întâmplător, ci conservă de regulă memoria unor evenimente dramatice care au marcat comunitatea.
Tradiția orală locală vorbește despre lupte purtate în zonă împotriva tătarilor și despre existența unor căpitani care ar fi condus cete de români în apărarea locurilor. O legendă larg răspândită spune că Negru Vodă, împreună cu trei căpitani – Beșliu, Goidea și Lopătărea – ar fi alungat tătarii și ar fi împărțit apoi teritoriile, dând naștere așezărilor ce le poartă astăzi numele: Beșlii, Goidești și Lopătari. Deși această relatare nu poate fi verificată documentar și aparține domeniului legendar, ea exprimă conștiința vechimii așezărilor și ideea unei stăpâniri românești timpurii asupra zonei.
De legenda căpitanului Goidea și a năvălirii tătarilor (de unde ar proveni și numele Valea Războiului) am auzit prima dată de la bunicul meu, „Tătăițu”. El spunea, cred că în aceeași poveste, că pe celălalt căpitan îl chema „Lopată” (și nu Lopătărea). În același registru se înscrie și legenda Malu Roșu, legată de fetele care s-ar fi aruncat de pe mal ca să nu ajungă roabe la tătari.
De la bunica mea, „Maicamare”, știu că pasul prin care se urcă dinspre Ploștina spre Valea Războiului se numea Trecătoarea Lupilor. Urcarea se face pe drumul Biserică – nea Vasile Oancea – „la Francezu”, de unde poți continua fie pe Golul Războiului, fie pe Valea Războiului, fie spre Paltinu, prin „în Muche la Stână”. Bunica îmi povestea că a văzut lupi în acest loc, pe când mergea la fâneața de „Peste Muche” (parte din Valea Războiului), crezând inițial că sunt câini.
Acest amănunt este important deoarece întărește tradițiile despre lupte și se leagă direct de poziția geografică a zonei. Din Valea Slănicului se urcă spre platoul Ploștina, apoi prin Trecătoarea Lupilor și Valea Războiului se coboară pe valea Bâsca Mică spre Vadu Oii, realizându-se un culoar natural de trecere între Valahia și Transilvania. În astfel de puncte de traversare sunt istoricește plauzibile confruntări armate și ambuscade, iar concentrarea toponimelor Valea Războiului și Piatra Mortatului pe acest traseu sugerează conservarea memoriei unor asemenea evenimente.
Un alt indiciu interesant este existența drumului cunoscut local sub numele de Tainiță (astăzi suprapus de DJ203K), care leagă Plaiul Nucului de Gura Teghii, cu ramură prin Ploștina. În graiul vechi, taină înseamnă „secret”, iar tainiță desemnează un loc sau un drum ascuns, cunoscut doar de localnici. În multe regiuni ale țării – dar la Ploștina sigur – există și verbul a taini, (cu accentul pe ultimul ‘i’ de data asta) cu sensul de „a vorbi pe îndelete, a sta de vorbă între cunoscuți”, provenit din ideea de „a vorbi în taină”. Toate acestea sugerează existența unei rețele vechi de căi secundare, folosite discret, paralel cu traseele principale.
Privite împreună, documentele, toponimia și tradițiile orale conturează o imagine coerentă: zona Lopătari – Slănic – Ploștina – Valea Războiului nu a fost doar un spațiu de pășunat și locuire, ci și un teritoriu de trecere, de refugiu și, probabil, de confruntare. Piatra Mortatului rămâne astfel nu doar un reper geografic, ci un simbol al memoriei colective, în care istoria scrisă și legenda se întâlnesc și se completează.