blocul meu din Ploiesti este ultimul bloc din oras, cum iesi spre Păuleşti. În spate sunt grădinile locatarilor, ţevile, liziera de copaci, şi apoi câmpul. La vreun kilometru mai încolo se găseşte şoseaua de centură a Ploieştiului, paralelă cu blocul. Mai e şi semi-centura, cum o numeam noi copiii, un drumeag pietruit care tăia câmpul de-a latul, ducând către o clădire mică şi pătrata despre care niciodată nu am ştiut ce este. Uneori chiar ne încumetam până la semicentură, vara prin lanul de grâu culegând maci, sau iarna, când ne duceam să scriem in zăpadă cu paşii.

Când mă mai mărisem un pic, obişnuiam să o iau la pas cu amicul Cătălin pe şoseaua ce duce spre Păuleşti şi intersecta şoseaua de centură, la vreun kilometru de oraş. O luam de regulă prin spatele blocului printre copaci, ieşeam la şosea cam în dreptul Judeţeanului, în staţia IRTA, şi apoi la pas către centură. Şoseaua de ieşire din Ploieşti e însoţită, miraculos, de o alee lată de promenadă, care te merge până la şoseaua de centură. De ce au proiectat edilii oraşului aleea aceea, nu ştiu; adică, de ce e clar, pentru promenadă, dar cum de s-au gândit dumenalor la aşa ceva nu ştiu. E destul de animată aleea respectivă de obicei. E o alee lată, mai lată ca un trotuar obişnuit, cu asfalt crăpat pe alocuri, separată de şosea de un brâu îngust de pământ dezgolit aglomerat de cutii, sticle, pachete de ţigări şi ce mai aruncă lumea de prin maşini, pe care cresc tufe mai mari sau mai mici, după cum le-a fost norocul şi lumina. La intersecţia cu şoseaua de centura se găseşte un piedestal de vre-o juma’ de metru înălţime, rotund cam pe la 4-5 metri diametru, cu nişte capace de canal în mijloc – vre-o gură de acces în măruntaiele extinse ale oraşului. Pe piedestalul ăsta obişnuiam să mă opresc cu Cătălin şi să discutăm de câte’n lună şi în stele.

Domne, multe tâmpenii am mai făcut noi pe şoseaua dinspre şoseaua de centură…Mi-amintesc că odată am găsit un şanţ săpat pe marginea aleii, îngust dar adânc, cred că pentru firele de telefon. Curioşi am coborât în el (eram de vârsta liceului) şi acolo am rămas, la taclale – cred că pentru că era mai umbră ca afară, unde era o arşiţă teribilă. Frumos a fost când s-au apropiat alţi doi plimbăreţi ca noi, fără sa realizeze ca în şanţ e cineva. S-au apropiat vorbind şi, de curiozitate (cred că asta e în genele oamenilor, cel puţin la masculi, nu poţi să treci pe lângă un şanţ fărăr să te uiţi în el) au aruncat o privire trecătoare în şanţ, fără sa-şi întrerupă discuţia. Au sărit cam un metru înapoi când au dat ochi în ochi cu noi.

Ne mai duceam iarna când distracţia mare era să dăm cu bulgări de zăpadă in autobuzee IRTA ce-şi deplasau navetiştii din oraş în comunele mărginaşe şi înapoi. Distracţie mare când îi vedeai cum tresar puternic din amorţeala de după o zi de lucru când bulgărele lovea geamul la un pas de nasul lor moţăit.

Al’dată găsisem io un băţ mai lung aşa, de vre’o doi metri jumate, cu care mă tot jucam (“bă, o să-mi scoţi ochii cu ăla până la urmă” zicea Cătălin ferindu-se – io făceam pe luptătorii ninja la un moment dat). Nemaiavând eu nici o idee, îmi trece până la urmă prin cap sa mă pitesc pe după tufele dintre alee şi şosea, da’ cu grijă să fiu văzut că mă pitesc de şoferii care venau spre oraş. Scoteam capul de după tufă cu un are conspirator către maşinile care veneau, şi apoi mă dădeam după tufă cu un aer repezit. Invariabil şoferii treceau prin dreptul tufei cu gâtul sucit să vadă ce naiba fac eu acolo (cine ştie ce sperau să vadă); şi dădeau ochi în ochi cu mine, cu băţul ridicat deasupra capului ca Jerry când îl aşteapta pe Tom cu tigaia după colţ, cu o expresie exagerată pe figură, şi prefăcându-mă ca o să le ard una pe capotă.