rețetă de miel cu ciuperci, mentă, rozmarin și alte alea

Acu’ câteva zile Toshiko a târguit niște carne de miel cu os (secțiuni transversale de pulpă… cum se cheamă?….), că e înnebunită după miel. Sâmbătă m-a pus să-l fac, seara. Nu postim de Postul Paștelui, păcatele mele. A trebuit să oarecum improvizez, dar a ieșit tare bună chestia, zice Toshiko.

Deci așa. 

  • am prăjit câteva fire de rozmarin – doar acele –  în ulei. Am început cu uleiul rece, am adus la sfârâit, când acele de rozmarin s-au îngălbenit am scos câte am putut din ele din ulei. Scopul a fost să aromatizez uleiul
  • în uleiul ultra încins am pus secțiunile de miel (sărate pipărate), câte un minut pe fiecare parte, să se rumenească bine. Am dat apoi focul mai mic și am pus capac
  • într-un castron separat am amestecat mentă verde tocată mărunt cu zeama unei lămâi, trei gâl-gâl-uri de vin roșu și o lingură mare de smântână, crème fraîche carevasăzică 
  • am tăiat felii groase de ciuperci, cam la un deget grosime așa, și le-am pus între bucățile de care în tigaie. Folosesc tigaie de fonta emailată, Le Creuset, o sofisticărie scumpă dar care face banii. 
  • acum alt secret: fripturile de miel erau groscioare, așa că după ce se prăjiseră binișor (pusesem deja ciupercile), le-am strivit pe fiecare parte cu spatula, să intre zeama și fierbințeala în ele și să se frăgezească
  • la sfârșit am turnat amestecul de mentă-vin-lămâie-smântână în tigaie și am mai așteptat vreo cinci minute, tot la foc mic și la capac

Cre’ ca n-am uitat nimic. Încerc de Paște la Ploștina

expresii

..de la Ploștina, că-mi zice sor’mea să le scriu.

“vine de parcă se duce” – asta când chemai copilul să-l pui la ceva treabă, și venea așa cam în dorul lelii. Cred că la Tătăițu am auzit asta.

Tot Tătăițu zicea “te-ai supărat ca văcarul pe sat”, cum s-ar spune “te superi degeaba”, am încercat odată să-mi explice de unde vine, a tot râs dar nu a reușit să-mi explice pe placul meu. Tot el cred zicea și “ai plecat bou și te-ai întors vacă” (sau invers), adică nu te-ai luminat deloc, n-ai învățat nimic. Când voia să folosească un referențial general, cum mai zicem noi “mai știu eu cine”, Tătăițu zicea “Stan, Bran”  

“ce umblam să spun…” – așa zicea Maicamare când voia să zică “ce voiam să spun”

“prafu’le’n cur” (sau “prafu’ți’n cur”) – adică treaba lor, treaba ta – cu conotația ‘dă-i în mă-sa, nu mă mai interesează’. Tot Maicamare zicea așa. Nu pot decât ghici etimologia, probabil de la “lasă-i să se ducă și praful stârnit să le intre în cur”

“du-te’o mie de ani!” – așa se răstea Maicamare la orătănii prin curte când nu o ascultau sau îi stăteau în picioare. Eu pufneam în râs imaginându-mi curca tot mergând așa, și după o mie de ani tot nedumerită (curcile sunt genetic nedumerite).

Tătăițu încheia discuțiile în contradictoriu cu Maicamare, când nu o mai scotea la capăt, cu un definitiv “fă, nu știi tu ce știu eu”. Maicamare în schimb zicea “mi s-a’mplinit cu tine”. 

“stai pe cur acasă” – Maicamare, când voia să spună că nu-i vreme de plecat (la discotecă, la unde mai voiai să pleci), că e mai bine acasă, uite plouă/ninge/e urât

posesiv

La Ploștina toate cele sunt ale lui cuiva.

“- Al cui ești tu, mă?
– al… sunt nepotu’ lui nea Dimian Dogaru
– Aaa… a lu’ Miană sau a lu’ Mitică?
– A lu’ Miană. Nenea Mitică are doar fete
– Așa, așa… Miană e ăl mic, nu?
– Da, ăl mic”

“- Iete am vorbit ieri cu Maria lui Neculai despre treaba aia
– Care Neculai?
– Al Mariei”

“- Bre, e acasă rumânul ăla al tău?
– Nu-i acasă țață Dumitră, e la deal”

“- Țață Salomie, unde mai ai băieții?
– Unu’ la Minister și ăl’lalt la Ploiești”

Odaia lu’ Simion

Odaia lu’ Nisturuc

Ciuciurul lu’ nea Vasile Oancea

 

cozonac, reloaded

Anul ăsta cică a ieșit cel mai bun. Ultima dată am făcut în Berna – acum mai mult de cinci ani sigur – și am folosit, nu’ș de ce, făină integrală. Aia au ieșit, vorba FSN-ului, ca dracu’.

Bun, deci rețeta până nu o uit, că cred că am improvizat oleacă.

Ingrediente:
– 1 kg făină normală
– 250 grame zahăr
– 500 grame nuci
– 50 grame drojdie
– 500 ml lapte
– 6 ouă
– o mână bună de stafide
– 3 linguri de cacao
– un pachet de unt (250 grame)
– rom (bun, dark)
– o lămâie
– ciocolată albă, vreo șase pătrățele
– ceva ulei
-cred că atât

Bun, acum trecem la treabă.
Se desface drojdia într-o cană de lapte cald, trei linguri de zahăr și trei de făină, să bolborosească și să se bucure de ler.

Se sparg ouăle, se separă gălbenușurile într-un castron măricel, se adaugă cam trei sferturi din zahăr, un praf de sare, și se freacă până tot zahărul s-a dizolvat. Într-o crăticioară separată se pune cam 2/3 de lapte (să zicem 300 ml) și 2/3 din pachetul de unt, să se încălzească și să se topească. Când e gata se amestecă cu ouăle frecate, da’ să nu fie laptele prea cald că nu vrei să faci omletă. Bun, între timp maiaua s-a făcut, acum e momentul să ne apucăm de aluat.

Se pune toată făina într-un vas mare (aproape toată, mai lași două-trei mâini să ai de împrăștiat la frământat), se face o gaură în mijloc, se toarnă maiaua și ouăle frecate și amestecate cu lapte.

A, între timp ai bătut trei albușuri de ou până s-au făcut pufoase ca norii, și se amestecă cu făina și ouăle și maiaua. Cu spatula de lemn împăturești ușor făina cu ouăle, și alea bătute, și alea frecate, până se încorporează, după care treci la frământat cu mâna. Poți să-ți ungi mâinile cu niște ulei să nu se lipească. După ce nu prea se mai lipește pe mâini (să mai pui și ceva praf de făină pe mâini între timp), presări făină pe masă și te iei de treabă la frământat. Da’ frămânți tată, juma’ de oră sau mai mult, să transpiri. Coca trebuie bătută, întinsă, pumnită, să se întind glutenul ăla prin ea. După juma’ de oră și mai bine pui la loc în castronul spălat, untuit și făinat, și lași la crescut, să crească cel puțin încă o dată, ca Făt Frumos. Acoperi cu prosop curat și ud – crește în cam două ore sau așa ceva.

Bun, jumătate de oră, între timp ai făcut și umplutura, așa:
Restul de lapte, și restul de unt (câte un sfert sau ce a mai rămas din fiecare) se încălzesc pe foc mic să se topească untul. Se dau la mixer jumătate de kilogram de nuci, în care adaugi jumătate de pumn de stafide (să se toace) și 4-6 pătrățele de ciocolată albă, și se toarnă în laptele cu unt. Mai adaugi trei linguri de făină, trei de cacao, zahărul ce rămăsese, pe foc mic, și restul stafidelor care zăcuseră într-un păhăruț de rom (restul îl bei). Amesteci cu spatula de lemn, ușor, să nu deranjezi spiritele, și lași să se răcească. A, mai bați două albușuri din alea trei rămase, și le amesteci și pe ele, ușor și delicat. Se mai stoarce zeama de la o lămâie și se rade coaja, tot în amestec acolo, să se parfumeze.

Bun, e timpul să asamblezi cozonacii. Împarți coca în patru (două per cozonac) și începi să le întinzi cu sucitorul pe fiecare în parte. Când ai făcut un pătrat oleacă mai lung (sau lat) ca tăvițele, și întinzi pe fiecare câte un sfert din amestecul de umplutură, până aproape de margini, și rulezi strâns (dar fără să fleșcăi). Ai ajuns, astfel, cu patru cilindri plini de umplutură de nucă și cacao. Împletești doi câte doi, strângând bine capetele, și pui în două tăvițe.

Ultimul albuș îl amesteci cu apă, bine, și dai cu pensula pe cozonaci să prindă luciu. Presări și zahăr tos un strat serios, să se cristalizeze și caramelizeze. Lași să mai crească în tăvițe încă jumătate de oră, apoi la cuptor la 180 grade o oră.

Gata.

după ani și ani

N-am mai scris de peste doi ani. Blogul a murit, trăiască Facebook, uite că și Facebook moare, adică devine middle-age, acum e era Instagram, Snapchat și a chestiilor și mai volatile. Postul (cred că inițial) de acum vreo 10-11 ani, în care deplângeam evoluția web 2.0 de la democraticul și ai-timp-să-gândești-și-să-duci-discuții-adânci, la egocentricul blog (dar totuși nu așa efemer), la Facebook. Acum media socială a devenit și mai efemeră.

amintiri de Paște

..că tot vine Crăciunul.

Acum mulți ani, câți or fi fost, că eram încă student și trăia Maicamare, am făcut (ca de obicei) Paștele la Ploștina.

Nu mai țin minte anume cum am petrecut (frumos, orcium), ci un episod din drumul spre casă.

Am plecat voinicește, printr-o burniță măruntă’ncețoșată, către rata de 10 de Lopătari, cale de vreo 12-15 kilometri cu totul. În spate cu un rucsac d’ăla vechi (pe vremea aia era modern), ‘cu cadru’, plin cu trei sferturi din mielul tăiat de Maicamare, și ce mi-o mai fi dat, că avea între 32 și 37 de kilograme.

Fleașca, fleașca, ajung în Lopătari fix ca să văd țeava de eșapament, în zare, a ratei de 10 pe care o pierdusem. Următoarea era la 12 jumate, așa că mă întorc eu frumușel din drum o bucățică, pe șoseaua principala din Lopătari, și bat la ușă la Unchiul Titu (Dumnezeu să-i ierte), să caut adăpost.
“Îoleu, Cristi, de unde vii tu ud așa? Urci sau cobori”
“Cobor, unchiu’ Titule, făcui Paștele la munte și acum mă duc acasă, da’ am pierdut rata de 10”
“Hai intră, o iei p’aia de 12 jumate. Ce mai e pe la Ploștina? Noroi văz că e.”
Las rucsacul din spate pe priciul de la intrare – priciul acoperit dar doar deasupra, și doar cam jumătate, nu era închis încă  – și intru în casă, după ce mă descalț. Tanti Marioara începe repede să scoată nu-mai-știu-ce-uri pe masă (ca după Paște, cozonac, ouă roșii, bunătăți), un păhărel de ceva. Apare și unchiul Titu, care rămăsese pe afară.
“Măi Cristi, măiculiță, tu din Ploștina vii cu ranița aia în spate?”
“Din Ploștina unchiu’ Titule. Mi-a pus Maicamare un miel în ea, n-am scăpat”
“Ăoileu, păi eu am zis să o mut oleacă, să nu stropească ploaia pe ea… da’ ce, crezi că am putut? am zis măcar s-o hâțân un pic, dar ți-ai găsit. Cum ai venit tu cu greutatea aia în spate, și din Ploștina?”

… ei, și după ceva păhărele și ceva felii de cozonac a venit și ora ratei de doișpe jumate, pe care nu am mai pierdut-o. Rucsace ca ăla, ăhă, am cărat eu multe’n sus și’n jos pe noroaiele Ploștinei.

ce mă inevează la sală

– ăia care trântesc, după ultima repetiție, ganterele sau mașina de greutăți (ca să arate cât efort au depus ei)
– ăia care stau la taifas pe banca de exerciții
– ăia de-și încarcă ganterele/halterele peste măsură și apoi zvâcnesc din tot corpul să le ridice
– ăia de ocupă o mașinărie de ceva făcând altceva (de exemplu ăia de ocupă mașina Smith făcând flexări de biceps cu gantera – deși io prefer haltera liberă, mă inervează din principiu)
– ăia de umblă de colo-colo
– ăia care au Vibram FiveFingers (asta pentru că io n-am si vreau și io)

numele și pronumele

primul nume a fost, evident, Cristinel. Băieții de la bloc (Nicu, Dragoș, Bubanu) îmi zic și acum Cristinel, la 90 de kilograme. “Băi, ai primit SMS-ul de la Cristinel? E în țară, zice să ieșim la o bere”.

varianta lui Maicamare a fost și va rămâne Cârstiniel. nu mai există alți Cârstinei, sunt sigur.

pentru familie sunt Cris, sau Crisule și Crisache (asta e sor’mea, only). pentru familie și străini, cum se face (o fi un cerc al destinului?). când am ajuns în America a trebuit să am nume abreviat, că așa e moda la ei. în țară restul lumii îmi spune Cristi, precum tuturor Cristianilor, dar Cristi, în engleză, sună a Christie, adică fată, și e confusing, ain’t it? – așa că m-am recomandat “Cris”, și de 12 ani tot insist că e Cris fără “h” – opusul eroinei filmului Raliul (cu Constantin Diplan), care se recomanda “Theia, cu te-haș”

Cristian, de fapt, nu cred că-mi zice nimeni în afară de IT-istul nostru Raffi, un italian extrem de simpatic, din Napoli (“deep south” zice el), elvețianizat, “Ciao, Cristian, come va? – non c’e male, Raffi”.

Mai avem Cristone, marcă înregistrată Adina Șoaită et comp. Super. Și Cristișor, cum îmi spun Silvana și Mary Filimon

a, da, la liceu mi s-a spus Dogărelul, cred că Răzvan Cioinac îmi spune și acum așa.

poormă vin poreclele.

când eram mic la bloc, s-au cugetat într-o zi frații Dinu, Sandocan și Costi Năescu, pentru o poreclă; parcă îi văd, pe aleea din fața gardului lui doamna Banea, recitând “cristinel…cristinel…chitinel…chitinoț… gata! Chitinoț-Chiloț!”

..Chiț.. cine oare îmi zicea “Chiț-chiț?”… una din verișoarele lui tata, care ne-au fost bone când eram mici.. îmi amintesc vag.. fata lui nea Gheorghe Petrișor?…

cu amicul Gogu și Coiotul ne apelăm reciproc Ogre, sau Ogresson. Coiotul mi-a mai spus Crape într-o vreme (de la Crapu și Menumorut la Vacanța Mare)

înainte să fiu Tapirul (care e brand name deja), am fost – în cămin în Grozăvești, în anul întâi, Rocarul (de la Dogaru), prilej bun pentru Coiotul (care de fapt el a venit cu ideea) să pună afișe prin cămin cu “pe traseul liniei 336 a fost văzut, în ultimele zile, un autobuz Rocar prăfuit.. până când, concetățeni, această rablă pe șosele capitalei?” Amicul Doruleț a continuat tradiția, rârâit cum era, “băi Rocarule”

Tapirul, cum spuneam, e brand name. Sunt mulți oameni care nu mi-au zis niciodată altfel, inclusiv iubite; cu numeroase variante, tapiraș, tapirică, tapirel, taps (cu Bianca Stupu, din păcate, m-am certat, taps era marca ei înregistrată).

necredințele mele – trei

uite că de câteva săptămâni am fost convins să folosesc mașina de spălat vase cu care este dotat apartamentul. un model Siemens cu luminițe albastre, setări eco și care mai de care.

și necredința mea în mașinile de spălat vase s-a adâncit – acum am și bază mai informată de discuție.
las la o parte că din start era înfundată, deși era nouă și nefolosită. initial am crezut că e pompa de evacuare, că se oprea la jumatea programului ca nu putea evacua apa. după o săptămână și mai bine de discuții în paralel cu nenea de la maintenance service, căruia îi spuneam când NU suntem acasă, și el invariabil trimitea email că a venit la 12:30 și nu era nimeni acasă (duh!), a venit în sfârșit nenea de la Siemens care a rezolvat problema în 15 minute, arătându-mi că țeava de scurgere era înfundată. cum și de ce Dumnezeu știe, că mașina era absolut nefolosită (de fapt Toshiko îmi spune că imediat după ce ne-am mutat a venit un nene să verifice chestiile și a moșmondit la mașina de spălat vase vro oră, semn că ceva era în neregulă).

dar sărim. sau nu – tehnologiile moderne cu programe, cipuri compouterizate și alea au șanse mai mari de a se strica decât buretele și detergentul și chiuveta. un argument în favoarea necredinței mele.

pe urmă am mai învățat niște chestii care-mi alimentează necredința:
– una peste alta muncesc la fel de mult: scurge mâncarea de pe vase, pune-le în mașină, chinuie-te și schimă-le poziția de cinșpe ori că am oale, boluri, castroane și chestii de diferite mărimi și forme, și nu se potrivesc, e ca un puzzle mereu
– mașina – deși e mare – se umple relativ repede. așa că argumentul că ce folositoare e după ce ai avut musafiri cam cade – trebuie să faci trei-patru tranșe de spălat. iar fiecare tranșă…
– durează 2-3 ore. o fi consumând apă mai puțină (deși mai puțină ca io la robinet nu consumă, că io mai mult de 10 litri nu consum, la un volum de vase de umplut mașina o dată), dar electricitate consumă. io cu buretele în chiuvetă nu conusm corent electric.

deci dragilor, nu, nu m-ați convins. mașina de spălat vase e un pamplezir comod (asta recunosc, după ce ai umplut mașina apeși pe un buton și ai senzația că ești the king of the world), dar nu unul util. adică, argumentele în favoarea mașinii de spălat vase sunt hedoniste, nu utilitare.

sfârșit de poveste

io, dacă aș fi scris harry potter, aș sfârși așa (ciornă):

– în duelul final cu voldemort, harry potter folosește incantația “remorsato!” – o incantație care îi vine pe buze spontan, fără să știe de unde, dar care se dovedește a fi extrem de puternică; îl forțează pe cel atacat să retrăiască toate relele făcute în trecut și să simtă o căință adâncă și sinceră pentru ele. în funcție de trecutul fiecăruia, efectul diferă. voldemort cade în genunchi, într-o liniștie mormântală, ridică ochii către harry potter și ceilalți adunați în jurul intrării în castel; o lacrimă i se prelinge pe obraz, sfârâind ca o picătură de acid și lăsând în ormă o dâră însângerată… apoi ridică încet bagheta, o îndreaptă spre tâmplă și șoptește “avada kedavra” (harry potter va fi cunoscut și ca înventatorul acestei încantații magice – la fel cum dumbledore era cunoscut pentru descrierea celor 12 folosințe are sângelui de dragon. este o incantație extrem de dificilă, pe care doar foarte puțini aurori o pot folosi)

– în nebunia petrecerii de după, când toată lumea sare în sus și în jos și se pupă, harry potter se oprește în fața celor trei malfoy, ce stau într-un colț, ignorați de toți; se duce la narcissa malfoy, îi pune o mână pe umăr și spune “mulțumesc.” apoi se întoarce către draco malfoy, care privise scena împietrit, și îi întinde bagheta pe care o capturase de la draco când au scăpat de la ei din beci, spunând “asta îți aparține”. draco îl privește în ochi câteva secunde și zice “nu, ai câștigat-o corect”. harry îi pune bagheta în palmă și răspunde “da. dar ți-o înapoiez de bună voie” și se întoarce să plece. draco îl privește câteva secunde și strigă “harry!”; harry se întoarce, draco îl privește în ochi și îi întinde mâna. harry, dupa o secundă de nemișcare, îi strânge mâna și spune, cu o urmă de zămbet în colțul gurii: “dar încă îți datorez una pentru ce mi-ai făcut ultima dată în tren”

– harry se duce sus în biroul lui dumbledore, toți foștii rectori aplaudă frenetic, harry are discuția cu tabloul lui dumbledore; la sfârșit dumbledore îi arată din ochi ceva într-o parte; harry întoarce capul și vede că deasupra biroului, către fereastră, a mai apăurt un tablou, deocamdată gol. harry se uită la el neințelegând. după câteva momente apare severus snapes, cu o figură gravă și obosită. harry face ochii mari și trage brusc aer în piept, apoi își recapătă controlul și se înclină către tablou. snapes se înclină la rândul lui, grav, fără să-și ia ochii de la harry, și apoi remarcă, cu tonul lui vechi “potter, aud că încă nu ai învățat suficient oclumanția”; harry zâmbește și spune “e adevărat, profesore. dar am făcut un pic de progres”

– în curtea castelului, în tumnultul celebrării, minerva mcgongall se îndreaptă către hagrid, care stătea așezat pe o statuie căzută, învârtind absent, între degete, umbrela lui roz, zâmbind larg. “hagrid” zice porfesor mcgomgall, “pot să împrumut un pic umbrela ta?” “ăă.. umbrela? la naiba… adică scuze, profesor, da, sigur… ăăă. da, uite…”. profesor mcgongall ia umbrela, îndreaptă bagheta spre ea, murmură o incantație; umbrela pufnește într-un norișor roz, și în locul ei rămâne o baghetă de 17 inci, din lemn de salcâm. o înpaoiază unui hagrid stupefiat și mut de uimire, și îi zice “sper ca până la anul să fii pregătit să dai examenele OWL și să treci cel puțin șapte dintre ele… și nu, nu voi permite să dai examen la “îngrijirea animalelor magice”

– scena finală, după 19 ani, pe peron. james, fiul lui harry, aleargă către scorpius, fiul lui draco malfoy, care tocmai scăpase de îmbrățișarea mamei și strânsese mâna cu tatăl. “hei, scorpius, ghici de surpriză am găsit într-o broască de ciocolată? hai ce faci, mergem? bună ziua, domnul malfoy”. harry și draco se privesc în ochi: “draco”; “harry”. “felicitări, draco. am auzit că scorpius va juca chaser pentru gryffindor” “mulțumesc. i-ar fi plăcut să fie seeker, dar james e mult mai bun”; “ce mia face lucius? s-a împăcat cu ideea că nepotul lui e un gryffindor?” “hm. nu, nu încă, tot murmura că s-a întâmplat ceva cu pălaria”

necredințele mele – doi

***
masina cu transmisie manuală

tot aud legitimizări tehnice (pe alea de preferință personală nu le pot comenta, evident, de gustibus). că:
– aia manuală e mai economicoasă la benzină. zău? pă ce te bazezi, și de ce ar fi mai economicoasă? dimpotrivă, cu o mașină cu transimise manuală sunt șanse mai mari (statistic) să fie condusă ineficient (în trepte de viteză aiurea, sau schimbat trepte de viteză aiurea), rcte consumând mai mult.
– aia manuală poate fi folosită mai eficient la urcat pante, aia automată nu. fals. aia automată poate fi folosită la fel de eficient la urcat pante; o mașină automată are toate treptele de viteză pe care le are și aia manuală (le are pe băț, vreau să zic), și dacă vrei poți trece mașina într-o treaptă inferioară (și ținută acolo). când pui bătul în pozitia “drive”, mașina își schimbă vitezele automat în funcție de rotație și alți parametri. dar dacă muti bățul în viteza trei, în viteza trei mergi.
– aia manuală e mai bărbătească. e na, de ce? că ai șanse mai multe să pleci cu spatele în pantă?

***dușul zilnic e mai igienic și mai sănătos

nota bene, am zis mai sănătos, nu am zis mai plăcut.
fals. dușul zilnic nu e necesar pentru sănătate și igienă. pielea are o ecologie a ei pe care săpunul ne-necesar o disturbă.
senzația de “nespălat” pe care o au cei ce sar un duș zilnic e una pur psihologică, iar necesitatea de a face duș zilnic vine din constrângere socială și constrângere hedonistică – devine plăcut, la fel ca țigara

***
(mai erau unele da’ am uitat)

nedumeriri

oare de ce pentru unii apariția Universului din nimic, printr-un mare Bang, dintr-un nimic atemporal (că Timpul a apărut odată cu quarcii, zic ei), de ce (zic iarăși) teoria asta e mai plauzibilă ca teoria unui Dumnezeu (however you might choose to name it)? întrebarea încuietoare a ateiștilor este “da’ pe Dumnezeu cine l-a creeat?” – “păi” zic eu “a apărut din nimic și atemporal printr-un mare Bang”. un univers conștient de el însuși.

nu confundați noțiunea – plauzabilitatea – unui Dumnezeu cu ceea ce înțeleg oamenii, în imperfecțiunea lor, despre el. și ce fac ei cu el, in numele lui. nu-l confundați pe Dumnezeul ăla la fel de plauzibil ca Big Bangul cu dumnezeul ăla făcut din vorbe.

how to talk with a girl

compliment her:
“Goodnes, girl! you’re huuge!”
compliment yourself:
“The name’s so nice, you gotta say it twice”

…or take some lessons from king Julien

and den yo’ singin’:

…Chunky! (x4)
I like ’em big, I like ’em chunky
I like ’em big, I like ’em plumpy
I like ’em round, with somethin something
They like my sound, they think I’m funky
My name is Moto-Moto, ya you say it double
Say my name girl (Moto-Moto)
Say it again (Moto-moto)
I’m nice and smooth, so nice and sassy (sassy)

No other hippos don’t wanna get next to me
I like em chunky, chunky, chunky
Plumpy, plumpy, plumpy
chunky, chunky, chunky
Plumpy, plumpy, plumpy
I like em hippos
Thats in the wild
I like they attitude
I like they style
The way they walk, walk
The way they talk, talk
I like em witta appetite
To eat a shark, shark
And when a dog barks, shell eat em too

I love every inch,
Oh yes I do
I like em chunky, chunky, chunky
Plumpy, plumpy, plumpy
chunky, chunky, chunky
Plumpy, plumpy, plumpy

Aint nottin wrong
With lovin chunky
I like em funny
I like em spunky
I like em witty
I like em smart with brains
Girl I Like your big
What you say
Your big ol heart
What
Girl you crazy
She drive me crazy
I love my lady
She nice and shapely
She nice and spacey
Take so much space up
Like a big ol spaceship
Movin so gracious
yes
Its all in the way she moves
Its all in the way she moves
Its all in the way
Its all in the way she moves
When she do, what she do
What she do, what she do, what she do, what she do
Get it girl
Chunky
Plumpy
Chunky
Plumpy
Aint nottin wrong
Ainit nottin wrong
Chunky
plump

să’și pună tapirul perdele?

am o dilemă.
având în vedere sufrageria din poza de mai jos, nu știu dacă să pun perdele la geam au ba.
ghivecele de flori ar cădea în spatele perdelei, între perdea și geam
(perdele d’alea cum-le-zice, nu draperii… sunt puse la uscat în poza doi, că tocma’ ce le-am spălat)
votați rogu-vă
pozele sunt clicăibile


(și perdelele)

(și de probă:
-până în podea

– sau cu perdeaua tăiata scurt

românisme

care’s cele mai frecvente expresii de le auzi de la politicieni, alți factori de decizie în românia și români în general?

o să vedem, ne mai gândim, trebuie să discutăm și mai vedem, mai vedem, vedem cum facem, vom vedea

patognomonic. ăștia suntem.

mergem la referendum

am început să îmi pun întrebări.
prima reacție a fost să spun că mă duc și spun NU
după ce s-au clarificat lucrurile cu cvorumul de prezență, decisesem să nu mă prezint la vot și să particip, astfel, la invalidarea referendumului in absentia

nu pentru că îl susțin pe băsescu, ci pentru că susțin legea, statul de drept și bunul simț. pentru că încerc să înțeleg diferența dintre “legal” și “legitim”, de care vorbea tismăneanu într-un interviu de l-am postat mai deunăzi. legale, stricto sensu, au fost și deciziile lui ceaușescu, până la urmă, obtinute cu majoritate absolută, parlamentară.

dar mă roade ideea răului mai mic.
care este răul mai mic pentru românia? rămânerea la putere a lui băsescu, într-o coabitare imposibilă, pustuloasă, într-un război surd cu useliștii? cine va pierde în urma acestu război? cine pierde de obicei, populația, șimplul cetățean.

și încă ceva, ceva ce mă sâcâie teribil. băsescu a reușit să scindeze populația în grupuri de ură care încep să desfidă rațiunea. orice, numai să pice băsescu, orice relativism moral este scuzabil. mă sperie să văd asta la apropiații mei. și mă tem că, dacă băsescu rămâne președinte, obsesia va orbi oamenii în continuare, iar băsescu la putere va face, de fapt, jocul useliștilor care vor avea în continuare țapul pe care să-și arunce vinile.

mai bine o luăm de la început. nu curat, curat nu este. dar de la început.
care e scenariul cel mai negativ, dacă băsescu e demis? în trei luni vor organiza alegeri și, rămași singuri la putere, useliștii își vor fi deteriorat imaginea deja. lumea se va fi trezit, un pic. va fi scăpat, vorba bancului cu măria care credea că ion vrea să o violeze, de obsesie. “fu…-mă odată, să scapi de obsesie”

să fie demis odată, să scape lumea de obsesie. și să poată să vadă mai bine arama de pe fața adevăraților monștri

gimme hope, jo’anna

azi la alimentara, la raionul de legume, în poziția clasică: io împingând căruciorul, toshiko în fața mea la vrun metru jumate, decizând încotro să împing io căruciourul.
la radio în toate difuzoarele cânta un radio
când dau colțul după lăzile de banane, gata să intru într-un cărucior al altui tip, și el în poziția clasică: cu nevasta la vrun metru jumate în fața lui, luând decizii.
și io și el cântam along, plini de osârdie, cu radiolul din difuzoare: gimme hope joanna, gimme-hope!
ne-am uitat o secundă unul în ochii celuilalt și am continuat, oleacă mai jos, “hope! jo’anna gimme…”

am rămas un măr în urmă

răsalaltăieri (adicătelea de fapt pe v’o joi) am uitat să mănânc mărul pus în sarsana de Toshiko. drept pentru care a doua zi, alaltăieri (adicătelea de fapt pe v’o vineri), m-am trezit la birou cu doo mere. era iar să uit să mănânc mărul, dar mi-am adus aminte și l-am mâncat p’ăla de joi, ăla de vineri rămânând să petreacă uichendul singur. ieri, luni carevasăzică, iar două mere la servici! în drum spre sală unde mă duc io la exerciții pe la prânz l-am mâncat p’ăla de vineri, dar poormă am uitat de ăla din ziua aia.
drept pentru care azi m-am dus la birou cu’n măr în sarsana și am găsit la birou altul. ăla de ieri. pe care era să uit să-l mănânc, noroc că mi-am adus aminte la plecare și l-am mâncat pe tren, în birou rămânând mărul de azi.
oare când s-o rupe cercul?

fetițe cu fundițe

azi în molul de la westside așteptam pe toshiko să iasă de la standul de scule de bucătărie de lux. și mie îmi plac sculele de bucătărie, da’ p’astea le mai văzusem și erau cam cu fițe oricum

în același timp cu mine aștepta și o fetiță asiatică de vro cinci ani, pe mama ei. amândoi ne plictiseam și desenam cu vârful umbrelei pe podea.

poormă a trecut altă mamică (tot tailandeză) cu o fetiță dulce ca o acadea, de vreo maxim trei ani. fetița s-a oprit să se uite serioasă la fetița cu umbrelaă după care, la chemarea mamei, s-a întors repede, a dat cu ochii de mine (era la un metru), mi-a zâmbit ca o veveriță și mi-a făcut cu mâna

poormă a mai trecut un tătic tânăăăăăăăăăăr de tot (cre’ că avea 26 de ani) cu doo fetițe către magazinul roz de acadele Lollipop. cre’ că și-a luat și el acadea.