Locuiesc intr-un bloc… de fapt apartment building, ca la americani block e altceva, e un patrat cuprins intre patru strazi …pe strada 21 in Corvallis (la numarul 121, de fapt, totul rimeaza). Blocul este vis-a-vis de campus, de fapt poate fi vazut intr-una din camerele de luate vederi ale universitatii, cea indreptata spre strada Monroe, aici… daca va uitati cu atentie, in partea din stanga se vede o cladire cu etaj si acoperis clasic (inclinat) de ţiglă, cu un mesteacan in fata. In poza (si aveti dreptate) nu reiese ca blocul ar avea trei etaje..Are si nu are. Unu, americanii numara etajele incepand cu parterul (de regula) deci etajul unu la noi e etajul doi la ei (ceea ce inseamna ca eu in Ploiesti stau la etajul trei). Blocul e construit pe o panta (mica), ceea ce face ca in spate sa fie mai inalt decat in fata. In spate e parcarea, intri in bloc sub un fel de copertina (care e apartamentul de la etajul urmator de fapt). La etajul unu (noi cred ca l-am numi demisol) este un apartament si camera unde se afla masinile de spalat si uscat (cate trei), 75 centi per load. Si liftul evident. Etajul doi este parterul cum intri din fata (de unde vedeti dumneavoastra pe webcam), la care ajungi urcand un rand de trepte. Asa se face ca “blocul cu doua etaje” are de fapt patru. Eu stau la etajul patru (intotdeauna e dificil sa explic vizitatorilor, asa ca ma multumesc sa le spun “top floor”), apartamentul 24 (sa rimeze, desi as fi vrut sa stau la apartamentul 21). Totul are sens totusi, 24 e scoala generala la care am urmat (iar in Grozavesti am stat la camera 324). In plus, ZIP-codul adresei mele e 97330, adica ‘973 (anul in care m-am nascut) si 30 (ziua in care m-am nascut).
Dar am deviat.
Blcocul, fiind asa aproape de campus, e populat 99% de tinerime, studenti (undergrad si graduate), foarte multi asiatici (asiatice de fapt). Are cumva aspectul de camin, dar nu caminele din Grozavesti unde toata lumea stia pe toata lumea, ci mai dgraba U-urile, unde lumea era mai izolata, fiecare in apartamentul lui, fara sa se cunoasca prea bine. In spate e o parcare intodeauna plina, cum se vede si aici plus un rastel de biciclete care mai de care (una e a mea).
La etajul trei (sau etajul unu dupa numaratoarea mai normala) locuieste domnul meu misterios. Este un domn in vârstă, cel putin 70 ani, slab si inalt. Este total distonant cu restul locatarilor, mai intai prin varsta dar si prin alură. Locuieste singur si nu are amsina (asta stiu sigur). Are o bicicleta de moda veche (fara “viteze,” si cu cos in fata) cu care se duce la cumparaturi. Imi aduce aminte cumva de Stan (din Stan si Bran), dar un Stan la 70 ani, din spatele scenei, serios si seren. Si in acelasi timp imi aminteste de Bau din “Sa ucizi o pasare cantatoare…” Poarta intotdeauna palarie (vara-iarna), pantaloni de stofa si camasa alba. Pantaloni cu bretele. Cand umbla cu bicicleta penseaza pantalonii la glezna sa nu se atinga de lantul bicicletei. E un domn tacut si singur. Ne intalnim cand si cand in lift, unde ii tin usa sa poata intra cu bratul de cumparaturi (puse intr-o punga de hartie maro de la bacanie) – imi multumeste frumos, si cumva, nu din cuvinte ci din aer si ton, am senzatia de inceput de secol, de iesire din timp. Nu stiu cine e domnul misterios, dar ma bucur ca e.