adicătelea, azi, despre meserii practicate.

omienoosutenoozecişidoi: recensământul româniei
am intrat recenzor pe pile. tata a prins postul de recenzor şef, şi m-a băgat şi pe mine recenzor. ba parcă şi pe sor’mea, deşi ea nu a mai recenzat. am avut doo blocuri (sau trei?-parcă doo), incluzând ăla în care stăteam io, numa’ ale mele. tata era şi recenzor şi recenzor şef (adică propriul şef), el a avut printre altele blocul de ţigani, ar trebui să scrie un post aparte despre asta.

umblam din uşă în uşă, cu ghiozdanul de formulare, şi’ntrebam una-alta. dura vro cinşpe minute-doozeci interviul. lumea fusese avertizată că vin recenzorii, să nu se sperie. he, puteam să fac şi-un pic de sociologie a familiei dacă voiam, că nimeream în diverse situaţii de familie. un cuplu tânăr (da’ tânăr, abia dacă aveau dooj’ de ani) m-au primit în pat sub plapumă. la alţii se vedea că făcuseră curăţenie, că veneau “musafirii” (ştiau deja că tre’ să apar, că în ziua precedentă fusesem deja la scara ailaltă). un tataie cu mamaie cu apartament cu mileuri mă aşteptau cu un teanc de vro 12cm de acte pă masă: cercificatele de naştere (cre’ că şi alea de botez de “dinainte”), buletinele, cercificatul de căsătorie, actele casei (chirie, gaze, lumină, alea), cupoane de pensie. tot. i-am simţit că ar fi cam dezamăgiţi că nu îmi trebuiesc actele (nu îmi trebuiau, totul e pe bază de declaratie voluntară), aşa că le-am răsfoit un pic pretinzând că-s de folos.
în ziua de azi s’or mai fi blazat oamenii, dar în nooşdoi era veselie. veneam seara acasă regulat abţiguit după păhărelele de vin şi vişinată servite pe la diverşi cetăţeni ai româniei bucuroşi de musafiri. nu mai pun fursecuri, cozonac, alea. ba şi ciorbă. într-o seară de fapt am stat la o familie la taclale cred că doo ore, la plecare m-am întâlnit cu tata pe scări care pornise după mine (el era şeful, deh), că nu mă mai arătam acasă. am nimerit şi la un chef odată, mese, tacâmuri, pahare, musafiri, urlete (“bă, ia linişte că nu mă mai înţelege domnul recenzor, virgile ia toarnă mă un pahar de vin la domnu’ aici”). la ăia cred că m-am şi pupat la plecare.
din banii câştigaţi mi-am luat bocanci (d’ăia de piele maro).

omienoosute-cât-o-fi-fost, că eram anu’ cinci la facultate
agent de vânzări eram, la Montero. tot pe pile, m-a băgat marian colegul de cameră farmacistul care lucra acolo mai demult. îl băgase inaintea mea pe dragoş. ia să socotim: prin nooşapte carevasăzică. sau nooşase – anu’ când a ieşit constantinescu că ţin minte că am băut şampanie la firmă şi ne zicea doamna tudorache patroana că noi tinerii l-am votat. da, am început în toamnă în nooşase până în aprilie in nooşapte, fix cât a ţinut vremea urâtă şi noroiu’.
agent de vânzări, deci, adică aveam în primire o bucată de bucureşti (sectorul doi parcă, zona obor-ştefan-cel-mare-colentina, p’acolo-şa), cu o listă de farmacii. umblam per pedes apostolorum (ni se deconta abonamentu’ pe toate traseele, totuşi) pe la farmacii, cu lista de produse să îi momim să comande, şi după aia cu lista de datorii să îi momim să plătească. şi iete aşa umblam cu milioanele după mine (bani mulţi pe vremea aia), pe câte trei tramvaie (ca firma era undeva pe linia lui 12, schimbam trei tramvaie să ajung la sediu). şef IT era dom’ tudorache junior, ştudinte la cibernetică. pusese warcraft pe server şi stăteam cu dragoş până pe la zece seara după ce predam casieria, să jucăm. ajunsesem de vorbeam robotizat: move…here. atack…here. pe mine mă durea la bască că eram solo sotto voce, da’ pe dragoş îl aştepta nevasta cam furibundă. nu mai pui că mai mergeam şi în cecenia după aia.

am mai lucrat anul ăla după montero vro lună la altă companie, tot de farmaceticale, da’ nu am stat nici o lună.

ei, lunile alea la montero au fost fructuoase. atunci mi-am luat io bocanci gore-tex cu talpă vibram si sac de dormit de puf de stat la -20 grade. pe de altă parte am pierdut bursa de anul următor că am cam fasolit-o pe la examene, nu mi-a mai ieşit medie de bursă.

va mai urma.