raspuns sor’mi, care zice (intr-o discutie mai lunga si mai veche, in esenta despre cat de visceral si subiectiv discutam noi politica):

Nu crez, în ceea ce priveşte pontismul, eşti la fel de implicat. Emoţional, visceral, whatever. Hehe, poţi să argumentezi argumentat când eşti subiectiv, că doar eşti profesor universitar doctor şi ai şi antrenamentul a 13 ani de discutat online. Dar argumentul subiectiv e de dragul discuţiei. De ex în articolul lui Buşcu, ce era ATÂT de cretin, per total? Sau invers, dacă-ţi luam la cetit cu pixul roşu articolele contributors, sigur găseam şi pe acolo tâmpenii isolate

Si raspunsul:

Da, stiam ca o sa zici asta, cum ca’s si io la fel de visceral si implicat, dar nu e asa. Io’s mult mai putin implicat, visceral, cu Ponta decat tu cu Basescu. Si, argument mai important, eu (incerc sa demonstrez ca) argumentez cu argumente informate mai mult ca tine – despre asta vorbeam mai sus. “Argumentul subiectiv e de dragul discutiei” – aici te inseli profund. Argument pur obiectiv nu mai exista (adica nu se mai presupune ca exista) nici in stiintele exacte. Cu totii avem o anumita orientare, o anumita ‘paradigma’, anumite convingeri, si agumentam in favoarea alora, suntem selectivi si da, suntem biased in favoarea lor. Bias-ul este un lucru acceptat si acceptabil, atata timp cat iti construiesti argumentul pe date corecte (chiar daca incomplete) si cu o constructie logica corecta. Subiectivismul e o chestie asumata si de autoreflectie, in paradigma stiintifica actuala.

Io, deci, vorbeam de argumentatie argumentata. Uite te intreb (si dau exemplu), da’ sincer daca se poate: de cate ori, in ciondanelile din ultimii ani, ai consultat constitutia Romaniei, ca sa iti sustii un argument? In discutia despre referendum aparent nu, ca mai sus argumentai ca e suficient sa sa semneze nu’s cati alegatori o lista ca sa validezi (inceperea) un(ui) referendum (n-am priceput prea bine care, dar in ambele cazuri constitutia te contrazice). Io am gugaluit constitutia, si nu acum, ci de fiecare data cand se discuta ceva in jurul ei, sau de fiecare data cand citeam pe contributors ceva legat de ea, de exemplu articolele lui Ioan Stanomir. Alt exemplu, ala cu Mariana Campeanu: a fost de ajuns ca Basescu ca combatut-o, nu ai mai citit si nu a mai contat ancheta jurnalistica a alora (mi-ai argumentat asa din varful buzelor ca nu se poate pune un diagnostic pe iutube, atat).

(Paranteza, la Mariana Campeanu sustineai sus si tare ca intai sa se pronunte justitia, legea, cei indreptatiti. Corect, dar la Basescu atunci de ce nu spui asta?)

Alt argument, tot ala cu referendumul. Pari mirata ca ce o fi ilegal, imoral si ingrasa la referendumul ala. Pai daca urmaresti atent (si neimplicat, sau minim implicat) filmul evenimentelor (detaliat aici, daca te vei obosi sa citesti https://www.facebook.com/notes/555699594493641/), nu e nicio mirare. Referendumul a inceput prin niste ordonante de urgenta neconstitutionale, articol de constitutie 115, alineat (6) , citez:

(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.

…

(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.

Intai este destituit Avocatul Poporului, fara justificare (el fiind singurul care poate sesiza ordonantele de urgenta curtii constitutionale), apoi se incearca limitarea atributiunilor curtii constitutionale prin ordonanta 38 din 4 iulie care, astfel, nu ar mai fi putut avea o voce in hotararile parlamentului, inlaturand astfel chestia aia de balances and checks si incalcand articolul 115(6) din constitutie (“(OUG) nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului“). Monitorul Oficial este trecut in subordinea guvernului (pentru un mai bun control a timingului publicarii ordonantelor de urgenta, ca alta justificare nu este), etc etc etc.

Da, a fost o tentativa de lovitura de stat (cu tinta Basescu, intr-adevar, dar asta e prea putin important). Din fericire esuata. Din fericire nu ca-l vreau io pe Basescu la putere, ci pentru ca astfel s-a evitat (desi daunele au fost mari) un precedent – ca tot sustii tu ca aia e vina cea mai mare a lui Basescu, a creeat precedente.

Eu, toate chestiile astea, le-am verificat atunci, pe cat m-a dus mintea, gugaluind constitutia, citind (critic) articolele unor specialisti, etc. Am argumentat INFORMAT. Tu (voi)? – NU. „Haaaa, il dam jos pe Basescu, parlamentul e poporul, ura”
Deci nu, nu e tot aia. Emotional si visceral cu pontismul e Horia, de aia argumentele lui seamana cu ale tale, „Jos Cutare!” si „Ailalti e prosti!” (Duda sau Liiceanu sau uatever – si te rog nu o lua mot à mot aici). La Horia, cel putin, nu-mi amintesc sa fi sustinut ca discuta argumentat, isi asuma visceralitatea.

Am instalat o aplicatie care mi-a downloadat pe calculator tot feisbucul meu, pot sa dau search, se selectez discutii, sa creez rapoarte. O sa-ti fac o analiza pa text apropo de cine argumenteaza mai visceral.

A, cu Buscu, i-am citit cateva articole, si pe toate le-am gasit,  vorba englejilor‚ ‘wanting’ – nici ultimul nu m-a dezamagit. Am aceeasi parare despre el ca despre Alina Mungiu Pippidi. E o diferenta intre a gasi, izolate, tampenii si a gasi, izolate, adevaruri sau perle.

mai demult, într-o discuție care din păcate a degenerat oleacă, am fost întrebat (cam țâfnos) de ce nu mă doare la bască de România, că oricum sunt plecat (demult) și trebile din România nu mă afectează direct.
(să ne înțelegem, “a te durea la bască” înseamnă să nu-ți pese de ceva – sport destul de răspândit la români, într-adevăr. opusul, a NU te doare la bască înseamnă, evident, opusul, adicătelea să-ți pese)
în corolar (și mai ‘în particular’) am fost întrebat de ce am “fixație” pe ponta și guvernul lui, de ce mă deranjează ponta în eul meu interior și personal și stingher.

trei, mai recent, într-o discuție (în familie, merită precizat) mi s-a argumentat că românii din străinătate nu ar trebui să aibă drept de vot, pentru că… mă rog, cam ce am spus mai sus, pe scurt că “nu au nicio treabă cu România”

pi hai să explic
de exemplu: într-o știre din vara asta s-a menționat că românii din străinătate au adus în țară cam de două ori mai mulți bani decât investițiile străine. e vorba aici de indivizi ‘particulari’. io zic că oamenii ăștia, care-și în România investesc banul muncit, merită dreptul de a vota politicienii care vor învârti și mânări banii lui

acum personal și stingher:
trebile din România mă afectează direct și pe mine. dacă – de exemplu (și aici vorbesc și despre fizația ema anti-ponta) – România politică reușește performanța de a ne scoate cu tot cu țară din uniunea europeană, va trebui să-mi fac bagajul din țara asta unde mănânc – nu-i așa –  salamul meu fără soia. ăsta e un exemplu extrem, dar mă influențează direct și în alte moduri, mai plauzibile.  politica externă a României influențează modul în care sunt primit și tratat aici unde mă aflu. mă influențează că nu suntem în spațiul schengen încă, din cauza corupției din țară. mai mărunt, mă influențează (să dau un exemplu mic) că atunci când vin în țară, în concediu, trebuie să petrec ore în șir într-un sistem de transport ineficientizat de corupția cronică din țară, în loc să-mi petrec puținul timp disponibil cu prietenii și fanmilia. că nu am reușit încă să-mi înregistrez căsătoria în România datorită birocrației imense.
etc.
deci mă influențează

de ce nu-i adevărat că ‘nu mai ai nicio treabă cu România’?.. uite de ce:

– vreau, de exemplu, ca pe viitor să investesc în casa și grădina de la Ploștina unde sper să mă retrag la pensie. pentru asta vreau un primar cinstit la Lopătari care să bage banii în modernizarea drumurilor. să văd drum asfaltat până la Gura Teghii, pe Tainiță. care înseamnă că vreau, de exemplu, să văd turism civilizat și modern, ca în occident, dezvoltat (și)  pe valea Buzăului și Slănicului. care înseamnă că vreau să văd, în România, infrastructură care să egaleze pe aia de am văzut-o în Elveția.  asta înseamnă că vreau, în România, un sistem politic necorupt care să permită primarului sa fie și el necorupt și să se lupte pentru comuna lui. îl ajut, dacă acceptă, să scrie proiectele pentru fondurile europene care să-i permită să dezvolte și să modernizeze infrastructura în comună. asta înseamnă că vreau ca România să fie ferm înscrisă în proiectul european. pentru că eu cred, cu putere, că viitorul României este unul european, iar viitorul europei este unul federal. și de aceea vreau o clasă politică, în România, care să sprijine acest proiect, și care să nu lanseze țara mea pe o traiectorie de discurs anti-european naționalist

– vreau, de exemplu, să colaborez cu universități și institute de cercetare din România. acum că am ajuns pe o poziție mai stabilă, ideea asta poate prinde contur realist. pentru asta, însă, îmi trebuie un guvern necorupt, o politici educaționale și de cercetare aliniate standardelor europene, și alte asemenea. trebuie, deci, să mă implic – și să fiu lăsat sa mă implic – în trebi care merg dincolo de scrierea și derularea unui grant; trebuie să pot să mă implic în treburile cetății

– când oi acumula ceva capital (că acum n-am), vreau de exemplu să investesc nu în vacanțe în Malaga sau case de vacanță în Scoția, ci în România. o microfermă, de exemplu (tot la Ploștina, na), sau o grădiniță modernă. sau, dacă nu, măcar vacanțele o să le petrec în România. vreau să refac circuitele pe munte de le-am făcut în studenție, să mă duc la mare la Portița, nu la Nisipurile de Aur, să văd castelele din Ardeal, nu pe alea din Germania, să fac agroturism în munții Vrancei, nu în Burgundia. adicătelea, pe scurt. să contribui la economia României

vise deocamdată, dar ca să le pot realiza trebuie să mă lași să mă implic. nu să-mi spui “de ce nu te doare la bască” sau “tu nu ai nicio treabă cu România”

io zic așa, dragi oameni: nu vă revărsați frustrările politice pe românii din afară, că nu ei sunt de vină de mersul prost din România. nu ei l-au adus pe Băsescu la putere, și nu or să fie ei cei ce-l vor aduce pe Ponta la putere. asumați-vă, vă rog, basca proprie

Stimată redacţie,

(un termen cam generic pentru gustul meu, cam ca anglo-saxonul „to whom it may concern”; ar fi mai bine să adresez misiva directorului fondator? redactorului şef? )

Sunt un fost cititor al Dilemei, de pe vremea în care nu era încă „veche” – şi zic „fost” doar pentru motivul (tehnic) că de când nu am mai putut citi revista tipărită pe hârtie (adică de dinainte de a pleca în pribegii străine, anul de graţie 2001), nu am mai citit-o de loc: nu ştiu de ce dar formatul electronic nu mi s-a potrivit. Ceea ce e curios, pentru că la scurt timp după plecarea mea (sau după sosirea mea în Oregon, dacă schimbăm perspectiva) m-am lansat într-o activitate „online” (nu cred că avem un corespondent în limba română) febrilă, care a continuat fără întrerupere până în ziua de azi. A fost metoda mea – descoperită aproape întâmplător – de a menţine o legătură cu ţara, cu oamenii ei, cu problemele ei. Am început activând activ (ca să zic aşa) pe forumul de discuţii online al mediciniştilor (eu însumi fiind un fost medicinist), am continuat cu un forum personal, apărut în urma unor răzmeriţe de pe forumul-mamă (sau tată?), apoi cu o pagină de web personală. Şi aici încep să ajung, un pic întortocheat, la subiectul acestei misive.

Dar încă nu m-am prezentat: Cristian Mihai Dogaru, cu un număr de litere agăţate de nume, cunoscut între prieteni şi mai ales în mediul internautic (oare chiar există cuvântul ăsta?) cu porecla de „tapirul” (cum am ajuns să port porecla asta e altă poveste). Pagina de web de care vorbeam o deţin cu toate actele în regulă şi se cheamă, predictibil, http://tapirul.net (.net pentru  că se vrea o reţea socială, şi nu .com, că nu e pagină comercială, şi nici .org, că nu e organizaţie). Dacă intraţi, veţi fi direcţionat automat către blogul personal (şi stingher); pe domeniul respectiv mai găzduiesc, însă, şi alte bloguri independente, bloguri scrise şi menţinute de nişte, îmi permit sa spun (deşi termenul e cam vag în România pre-post-ante-decembristă) intelectuali. Unul dintre ele este blogul doctorului Florin Chirculescu (sub pseudonimul Sebastian A. Corn), devenit oarecum celebru printr-o scrisoare deschisă adresată ministrului sănătăţii; sunt convins că dacă veţi căuta cu Google, veţi găsi foarte repede scrisoarea cu pricina. Alt blog este Dulce Mahalaua prietenului meu Vlad Stroescu, care nu este (încă) o celebritate, dar care scrie absolut delicios (ca să cad uşor într-un clişeu). Un exemplu al scrierii lui Vlad Stroescu este un articol denumit „Simbolul covrigului la Mircea Eliade.” Sunt convins că ştiţi despre ce articol e vorba.  De ce? – păi un pasaj din articolul cu pricina este citat într-un articol al revistei dumneavoastră, un articol pe aceeaşi temă, a covrigilor. Nu mai pun aici numărul şi data apariţiei articolului cu pricina din Dilema Veche, pentru că dumneavoastră, fiind redacţia, ştiţi de fapt mai bine ca oricine ce apare în revistă, când şi cum.

Sau …ştiti într-adevăr?

Şi iarăşi ajung la subiectul misivei; ştiu, am tendinţa să scriu mult, mi s-a mai spus, dar toată poliloghia de până acum nu e întâmplătoare. Sau mai ales termenii presăraţi ici şi colo, precum „intelectuali”, „scrisoare deschisă”, „căutare cu Google” nu sunt întâmplători.

Domnilor, dumneavoastră sunteţi (nu?) o revistă culturală. O revistă serioasă, cu pretenţii¸ care ştie ce scrie, care verifică ce scrie, care verifică sursa citatelor, mai ales dacă e vorba de citate din operele unor oameni de cultură (lăsând la o parte semantica pentru moment, ştim la ce ne referim aici, nu ne referim la definiţia antrolpologică neapărat).  Dar, o revistă de cultură nu se bazează numai pe Google pentru a găsi pasaje din opera unui autor mai mare sau mai mic, pasaje care să ofere suport unui articol. O revistă de cultură, carevasăzică, nu zice „a spus nemuritorul Gambeta”. O revistă de cultură citează sursa direct, nu intermediari.

Domnilor, pasajul citat în articolul despre covrigi NU aparţine lui Mircea Eliade. Aparţine lui Vlad Stroescu. Să citezi un autor fără să oferi sursa directă (volumul şi pagina unde se găseşte acest pasaj, la Eliade şi nu pe o pagină de web oarecare) este o greşeală impardonabilă. Să nu realizezi că citatul tău e opera originală a altui autor şi nu a lui Eliade, e la fel de impardonabil.  Titlul articolului lui Vlad Stroescu poate fi înşelător, dar lectura sa elimină destul de repede orice urmă de îndoială.  Vlad Stroescu face un exercitiu literar si filozofic în jurul covrigului, folosindul pe Eliade ca suport indirect, ca fundal. Vlad Stroescu îl aplică pe Eliade, nu îl citează.

Nu în ultimul rând, să citezi dintr-un autor şi să atribui pasajul altui autor nu e numai impardonabil, este şi furt.

Închei aici misiva mea. După cum vedeţi nu este nimic altceva decât un mesaj de informare, pe care îl veţi trata cum veţi găsi de cuviinţă („to whom it may concern”, carevasăzică). Tot ceea ce sper este să nu îl folosiţi pe autorul articolului dumneavoastră (Dan Nicu, student la SNSPA) pe post de ţap ispăşitor. În final responsabilitatea impunerii unei anumite conduite şi stricteţi în scriere si publicare este a dumneavoastră, stimată redacţie.

***************************************
Cristian Dogaru, MD, PhD
Research Fellow
Division of International & Environmental Health
Institute of Social and Preventive Medicine
University of Bern
Finkenhubelweg 11 – 3012 Bern – Switzerland
Tel +41(0)31 631 36 16
Fax +41(0)31 631 3520
www.ispm.ch
****************************************

dintre comentatorii postului precedent, kerbu şi vlad au pus nişte puncte pe nişte i-uri, nişte i-uri pe care aş vrea să le discut aici. înainte să continui, însă, cu nişte alte ideile astea, o să încerc să răspund câtorva dintre comentarii.

kerb:
– ezapt, what we have here is failure to communicate (chiar aşa se poate rezuma postul meu), atunci când oamenii nu mai pot discuta în contradictoriu fără sa argumenteze ad hominem. dar: nu e vorba de atac subtil/indirect versus atac direct, ci de atac “la persoană” versus atac “la idee”; iar chestiile astea două nu sunt chiar aşa de relative. faza cu pumnul în gură nu o înţeleg.

mihnea:
– cum zice şi vlad, ai interpretat greşit motivaţia şi scopul postului meu. nu am postat ca să continui discuţia cu diacritica (iar comentariul de aici al diacriticei + comentariul său ultimul de pe blogul dumisale, comentariu pe care abia acum îl citesc, mă conving încă o dată că bine am făcut că am încetat acel dialog). nu am “dedicat un post special” diacriticii, exemplul diacriticii a fost doar atât, un exemplu (cum corect a sesizat vlad), pentru că îmi era mai proaspăt în minte (şi nu pentru că aş fi continuat să ma inervez). exemple aş mai avea doldora, din activitatea mea internautică (imed, vizuina tapirului, etc). ai dreptate însă când spui că trebuia să pun link către post – pentru ca într-adevăr, este mai corect să dau cititorului şansa să-şi facă o părere proprie (cu celălalt argument, 3b, nu sunt de acord, ăla că fi fair să informez oponentul – în postul meu diacritica nu mai era un oponent, şi postul meu nu se adresa ei şi nici discuţiei mele cu ea). iar faptul că nu am pus link nu invalidează – chiar dacă ai avea dreptate – părerile ce le expun aici. nu e nici o legătură logică. dar asta o spune şi vlad.
– altceva: o discuţie nu este ad hominem numai pentru că sunt menţionate nume. argumentaţia ad hominem are o definiţie clară, chiar daca uneori depistarea unei argumentaţii ad hominem este mai dificilă.
– altceva doi: pentru mine cele două expresii (a mea şi cea citată cu exactitate de tine) sunt echivalente. şi, cum am spus, indiferent de forma exactă a exprimării, faptul că e doar o părere personală pe un blog personal nu face să fie o părere adevărată. faptul că Ptolemeu era de părere că pământul e plat nu face să fie adevărat lucrul ăsta.

diacritica:
– nu am zis că mie nu îmi place de diacritica, chiar dacă am decis “să-mi iau jucăriile şi să plec”. este, vorba ta, altă mâncare de peşte.
– eu nu pretind (în postul meu de aici sau în discuţia cu tine de la tine) eleganţă, cu nici un fel de oca. a, de pretins aş pretinde-o, şi cât de mult m-aş bucura să o regăsesc pe bloguri, în virtual…
– despre “bârfă” şi “noi şi-ai noştri”, ţi-a răspuns vlad. un artificiu retoric (ca să îl citez) pe care am vrut să îl evit dincolo, în discuţia de pe blogul domniei tale. când tipul ăsta de artificiu retoric nu merge corolar cu “e blogul meu cu părerile mele”, constituie o categorie de sine stătătoare. mai sunt câteva categorii, pe care nu le-am menţionat, printre care ironia uşor patronizing este doar un exemplu. mai este atacul indirect, nu de genul “eşti prost”, ci de genul “ai nişte idei puerile, plicticoase, banale” etc (mi s-a întâmplat recent şi nu mai pomenesc unde şi când şi cu cine).

punctele de pe i, acum:

s-a întâmplat să discut discuţia asta cu amicul R., în weekend. eram în vizita la ei. m-a frapat faptul că el a zis o chestie tare similară cu kerb; iar când i-am zis “păi uite şi kerbu ce zice, că tonul aparent binevoitor şi open minded, alea…enervează”, a zis “exact!! tu ai un stil care irită pentru că nu ştie de unde să te ia omul. discuţi şi te contrazici şi de fapt omului nu îi este clar ce idee susţii….you don’t take sides“
păi, da. m-a pus pe gânduri şi am cugetat şi am mai discutat. aşa e, dom’ne, de multe ori eu nu take sides şi se întâmplă chiar, la sfârşitul unei discuţii în contradicotriu, să spun că de fapt mie nici nu îmi pasă de ideea aia, ca io nu susţin nici aşa nici aşa.

pentru că.
domnilor.

a “ataca” certitudinile unor oameni nu înseamă, în mod necesar, a susţine opusul acelor certitudini. eu dacă îl contrazic pe cerbu cu republicanii lui, nu înseamă ca sunt democrat. nu înseamnă că I give a damn shit on any of them – I don’t. pe mine mă incită la contrazicere mai degrabă construcţia logică a argumentului interlocutorului, nu ideea în sine. nu ideea, ci cum ajunge la ea, sau cum o susţine interlocutorul. ceea ce, cred eu, denumeşte vlad “dialog socratic”. eu discut premisele (alea taken for granted), construcţia logică, argumentele în sine.

a, asta nu inseamnă că nu am şi eu ideile mele puternice şi fixe – le am, dar nu înseamnă că le opun pe astea, in mod automat, când discut. în general mi-e teamă de certitudini absolute – poate la asta se refera kerb când zice ca sunt open-minded aşa şi binevoitor (aparent)

şi interlocutorul nu ştie “de unde să mă ia”, şi se simte frustrat după două pagini de conversaţie (“dar tu până la urmă cu cine ţii??”), şi asta enervează. şi cred că înţeleg de ce, dar deplâng. şi de aia am scris postul precedent. dacă stilul meu, stilul ăsta, e un obstacol, there’s indeed a failure to communicate. şi reacţia cea mai la îndemână în cazul frustrării ăsteia este argumentul ad hominem.

dom’le, am constatat, în ultimul timp (un termen cam vag, recunosc) că lumea (alt termen vag) nu mai poate discuta în contradictor, dom’le. Adicătelea, cu un interlocutor care nu e de acord cu ideile lumii, şi care le opune (aceste idei) cu propriile idei. discuţie în contradictoriu; polemică; cum s-o mai numi.
şi lumea, vorba lui Garcea, se inervează

‘s tot felul de forme în care se manifestă chestia asta, but all boils down to one thing, şi anume argumentul ad hominem.
care poate lua diferite forme;
~~forma forţată, bovarică, a la alex. leo şerban; grobianism (asumat), epitete, injective. Cocoşilă în cea mai clasică formă: mănânci căcat
~~forma “e blogul meu şi scriu cum vreau”; ideile (contradictorii) îţi sunt dismissed nu pe baza unui argument adresat ideii în discuţie, ci be baza unui “ia mai lasă-mă în pace” adresat interlocutorului. recent (nu foarte recent) am avut o astfel de reacţie de la diacritica, o scriitoare de blog pe care începusem să o citesc cu plăcere. am intrat într-un argument despre o idee dintr-un post al dumisale, în care îi sfătuia foarte categoric pe părinti să nu îşi dea copiii la orele de engleză de la grădiniţă (e vorba, evident, de copii mici, preşcolari), pentru că “e tzeapa” şi “nu vor invatza nimic”. postul se referea la un articol dintr-un ziar despre o grădiniţa din Timişoara care oferea astfel de cursuri de engleză. eu nu am argumentat în mod necesar împotriva ideii în sine, ci mai ales împotriva tonului categoric. chiar şi după ce mi-au fost prezentate nişte argumene, am spus în continuare că este o generalizare, şi că tonul categoric este “neavenit” (horribile dictu). în final mi s-a spus ce zic aici, “e blogul meu şi scriu cum vreau” – corect, dar asta nu înseamnă, unu, că ai dreptate şi doi, că nu poţi discuta cu cineva care nu e de acord cu tine.
genul ăsta se cuplează, de multe ori (aici eu generalizez) cu corolarul “da, ştiu, sunt prost/proastă” şi cu un sarcastic “aşa e, tapiru, cum zici tu, ei dreptate”
~~ mai e şi forma elegantă, chiar graţioasă, fiind în forma ei (dar nu neapărat şi in fond) opusă celor de mai sus: forma în care ţi se zâmbeşte (uşor paternal), ţi se spune ceva cute, şi eşti mângâiat pe cap. un dismissal, nonetheless. până acum forma asta i-a aparţinut în exclusivitate lui pinocchio (mă refer la experienţele mele, evident), şi nu mă pot decide dacă să o displac mai mult decât pe forma “alex. leo”

uameni buni. ce facem? nu mai comunicăm? comunicăm numai în acord global? avem nervii in pioneze, da, dar e suficient?
dacă am putea măcar să tăcem, cum zice vlad, pe un blog, un companionable silence, bineînţeles.

abia acuma văz – în treacat – că domnul elf mă ameninţă (nu, nu ma ameninţă, îmi comunică numai) cu avocatul.

but by all means, domnule elf! by all means!

mesjaul citat aici dedesubt (postat de domnia ta in absoluta cunostinta de cauza asupra identitatii mele) este deja tradus si asteapta sa ajunga pe orice listserv posibil. Inclusiv la avocatul domniei tale. Astept in continuare dovezile domniei tale cum ca te-as fi plagiat. Acuzatie serioasa, domne, mai serioasa ca libelula mea.

Adevarul este ca e vina ca te iau in seama.
Vai de capul tau, mi-as face pacat cu tine sa fac o plangere formala universitatii. Evident ca nu as fi facut nimic, am vrut doar sa iti arat ca depasesti limita. Atat de slab esti, incat incepi sa urli imediat ce auzi cuvantul slander. Imi iei bucati din ce scriu eu si invarti ca fiind al tau, rescrii orice, ciupesti paragrafe, scoti din context, doar-doar nu te vede lumea cum te apesi cu capu-n zid da’n proasta.
Ai devenit infect in limbaj in 5 minute – acum iti inteleg apetenta pentru manele.

Traieste in pace, eventual du-te la un specialist pentru niste pastile. Caci cu atitudinea iti vei face singur rau. Good luck in landing that job. And especially in keeping it. Am mai vazut oameni ca tine: sa faca in ciuda, sa se puna contra, sa fie ei ai dracului, ca atat e manlinessul lor. Si in 5 secunde clacheaza in injuraturi. Ori si-au terminat studiile in 10 ani – din mila profilor, ori au ajuns in joburi de 2 lei.

Te-ai umplut singur de respect prietene, te-ai pus singur in nisa in care apartii. Daca pe blogul tau (nu e al lui Vlad, de fapt, dupa URL si cine il si l-a gazduit) esti in stare sa scrii atat de ganghist si dupa-blocuri, mi-e clar ca trebuie sa fii tratat cu delicatete.

Vaya con dios.

Am vrut sa iti interzic accesul pe site-urile tapirul.net, dar ulterior am vazut amenintarea cu avocatul si mi-am imaginat ca o sa zici ca iti interzic accesul de frica. Nu, domnule elf, nu mi-e frica de dumneata. Cel mult mi-e mila.

Cateva precizari, mai ales pentru ca domnului elf pare sa ii placa asa de mult adevarul. Iata:
– intre mine si domnul elf nu a existat NICIODATA vreo intelegere apropo de ce postam si ce scoatem de pe blog. Il provoc sa vina cu dovada. Daca dovada e autentica, imi cer scuze anticipat. Dar nu exista. Chiar daca ar fi existat, bunul simt cere sa te adresezi celui cu care ai avut intelegerea, nu sa abordezi – înțepat – rudele.
– ce fac eu pe paginile alea nu este, prin definiție, defăimare (lăsând la o parte pretențiozitățile anglo-valahe). Am reprodus ce a spus WE despre mine si am incercat sa ofer niste explicatii. Bune, rele, cum or fi. Explicatii. Cine are suficient timp la dispozitie poate citi si vedea.

domne, io unu m-am săturat de bolovănisme. Userul si posesorul de blog “wandering elf” mi-a sărit ultima sărită. Este un  individ incredibil de orgolios şi de concret, care ia absolut mot-à-mot orice declaraţie, fără urmă de înţelegere a unei vorbiri (mă rog, scrieri) mai metaforice, şi care nu suportă să îi fie atacate convingerile, recurgând la atacuri ieftine la persoană. Un soi de high functioning autism-like behavior. Cine cunoaşte lunga noastră istorie ştie despre ce e vorba – cine nu, o poate citi în ale mele disclaimers. În ultima discuţie de la vlad sare iarşi calul, cu aceleaşi atacuri ieftine la persoană cu care nu reuşesc să mă obişnuiesc, nedemne de poziţia şi educaţia domniei sale. De unde şi dovada că educaţia şi buna creştere nu se corelează neapărat. Am încercat să nu cad şi eu în derizoriul ironiei şi al witticismului; încerc în continuare. Tot ce vreau este ce am vrut întotdeauna, să (mă) explic.

Scuzele pe care i le-am oferit pe email (în naivitatea mea) acum câteva săptămâni-luni le retrag acum. Am trecut atunci peste faptul că nu a avut bunul simţ să reciprocheze (probabil considerându-se mărinimos că le acceptă şi crezând că domnia sa nu datoreaa scuze), dar nu acum nu mai trec. CRezusem că am ajuns la un truce şi că o să facem eforturi la a nu mai jigni unul pe celălalt, dar la WE văd că nu se poate.  Gata.

Iar paginile pe care a cerut, cu atâta trufie înţepată de fapt, să le scot de pe blogul meu (în urma unei mari neînţelegeri de fapt, eu nu promisesem niciodată că scot paginile, le ţineam private anyway, spusesem doar că vreau să dreg busuiocul, domnia sa a înţeles însă că o să mă cenzurez şi s-a dus cu jalba în proţap nu la mine ci la sora mea când întâmplător a dat peste o pagină cu pricina), paginile alea le pun la loc. Nu am de ce să îmi fie ruşine de ele, nu atac pe nimeni, nu sunt mizerii, cum le-a clasificat domnul elf, convingeţi-vă singuri dacă nu mă credeţi, sunt doar nişte explicaţii – subiective bineînţeles – ale relaţiei mele internautice cu elful. Disclaimers. Că domnia sa îşi dă drumul pe net şi după aia vrea să îşi îngroape rahatul nu e problema mea anymore.

Ce mi se pare mie foarte straniu este ca domnia sa funcţionează, în viaţa de zi cu zi, în mediul academic, unde atacul la persoană pe care domnia sa îl practică pe blog este foarte rău primit. Sau poate că tocmai de aia – pe blog îşi defulează frustările academice political-correct. Nu mă interesează, şi nu mă interesează să fiu paratrăznetul domniei sale.

PS 1: Am uitat să zic, ăsta nu e subiect de discuţie, carevasăzică comentariile sunt închise. Banuiesc că WE o să mă înfiereze pe blogul dumisale cu un alt post lung (cu toată lipsa cronică de timp a dumisale). Enjoy it, lemme know how it goes.

PS2: am revizuit paginile cu pricina şi am şters numele real al lui WE (care apărea într-un copy/paste al unui email pe care i l-am trimis mai demult, citat într-unul din posturi), înlocuidu-le cu iniţiale. Nu este scopul meu să îl desconspir pe WE. Cam atât. în rest, o să încer pe cât posibil să îl evit de acum. Domnia sa pare a nu realiza diferenţa dintre atac polemic la idee şi atac la persoană, iar în condiţiile astea nu pot discuta.

Cine ma stie cat de cat stie ca interesul meu pentru politica si politici este zero. Daca ma intrebi de exemplu in ce partid e Hrebenciuc (si cine e Hrebenciuc, de fapt), habar nu am (nici de Basescu nu sunt prea sigur in ce partid e – in ce partid e?). Acum, asta nu ma opreste de la a avea pareri – pe cine opreste vreodata? Chestia e asa, habar nu am (in mare detaliu, ca in mare asa poate ca mai stiu) ce platforme politice si economice au candidatii de azi d’aci din america; unu ca nu prea ma intereseaza ce zic candidatii ca or sa faca, doi ca nici nu cred ca asta este cel mai important lucru. Pentru mine, evident. Asadar, de ce vreau io ca Obama “sa iasa”? – e oarescum simplu, pentru ca si unul si altul sunt, dincolo de platforme si demagogii, niste simboluri a unor chestii diferite. Si pentru mine asta e mai important, si cred ca e de fapt important si pentru altii. Faptul ca nu m-am ingropat in studiat cifre, promisiuni, planuri economice, strategii, etc, ma face sa am o privire mai generala a candidatilor, neinfluentata de ce zic ei si promit ei (in ziua de azi e asa de facil sa obtii informatia de care ai nevoie ca zau nu vad rostul ideii de a sta informat, flamand, zi de zi, cu ce s-a mai intamplat prin lume). Parerea mea este asa, McCain reprezinta, tipic, America in imaginea ei traditionala: militarista, traditionalista, coonservatoare, we’re the best and fuck the rest, The Strong and The Brave, etc. Problema este, aceasta America nu prea mai exista, ne place au ba. America inca mai pastreaza o iluzie a  Americii asa-cum-a-fost ea, dar America asta e cam pe duca. Ce America o inlocuieste, greu de spus, e clar insa ca va fi o America diversa,  o America care va fi departe de imaginea creeata de The Founding Fathers si perpetuata ulterior. Obama, pe de alta parte, reprezinta exact aceasta emerging America. In ce fel o reprezinta neaparat, nu as putea pune degetul direct; doar pe chestiile evidente: e negru multi-divers, e tanar, e altfel. E prima data in istorie cand America are un candidat altfel, si nu e deloc prea devreme. D’aia zic, Obama e mai potrivit pentru ca e mai adevarat. Simbolizeaza mai bine America reala, asa cum este ea (chiar daca multi inca nu percep asta) si asa cum va fi.

In alte cuvinte (asta e pentru pinocchio 🙂 ) McCain este modern, in timp ce Obama este postmodern.  Realitatea, insa, e una postmoderna.

De aia vreau io ca Obama sa iasa. Nu ca mi-ar pasa prea mult, de fapt.

Aflu dimineata asta, sorbindu-mi cafeaua la ibric, ca Zaza ma da neceremonios afara de pe blogul dumisale. Primul gand ce-mi trece prin cap – Heaven has no rage like love to hatred turned, /Nor hell a fury like a woman scorned (partea a doua mai ales), dar avand in vedere ca Zaza m-a scorn-it (pun intended) inainte ca eu sa stiu ca domnia sa exista, explicatia este undeva in alta parte. Ce are domnia sa cu mine in particular, nu inteleg (o fi prima parte a citatului din Congreve? 😛 ), dar nici nu mai intereseaza anymore; nu voiesc aici nici sa cer nici sa dau explicatii, voiam doar sa o rog pe Zaza doua lucruri, si cum pe blogul Zazei nu mai am drept la replica, o fac aici. Doua lucruri care tin, zic eu, de bun simt elementar: sa reciprocheze (daca comunicare normala nu se poate face acasa, nu am chef de comunicare anormala in turneu) si, doi, sa stearga orice urma a prezentei mele pe blogul dumisale, in speta bruma de comentarii de le-am avut.
Cu multumiri preaplecate.

Adăugire:
Nu mă deranjează faptul in sine că sunt dat afara de pe blogul Zazei; oricum nu as vrea sa mai vizitez casa cuiva care nu poate vedea dincolo de cateva etichete si stereotipuri banale si unde replicile mele sunt rastalmacite, cu rea vointa, si analizate la nivel de DEX – este insultator. Aşa că, pagubă’n ciuperci. Sunt doar dezamagit pentru ca mi se spulbera inca o iluzie; credeam ca un om educat si stilat precum Zaza (da, o invidiez si eu ca si Madelin pentru cam aceleasi lucruri) poate intr-adevar duce o conversatie de calitate (calitatea nefiind masurata in acuratetea gramaticala sau semantica a vorbelor), dincolo de presupozitii, stereotipuri, si ironii minuscule. M-am inselat, Zaza imi pusese demult o eticheta, deja, si nu a putut vedea dincolo de eticheta asta. Pretinde ca ma cunoaste (cu tot cu sorici) – presupozitiile sunt mai mereu piedici in comunicarea reala si de calitate. Eu am cerut deja scuze Zazei, o mai fac inca o data pentru vorbele mai aprinse de le-am mai spus si pentru faptul ca i-am tulburat, cu persoana mea, wa-ul.
Cam atat.

într-o marţi Madelin se mira – printre altele – de un articol al domnului Pleşu dintr-un număr recent al Dilemei Vechi, intitulat Despre scris. Discuţia de la Madelin a deviat, însă, odată cu manevra -dealminteri reuşită – a domnului Alex. Leo Şerban de a împinge discuţia către subiectul dumisale preferat din ultimul timp, şi anume presupusul conflict blogher-creator pe hartie, într-un repertoriu “noi şi ei” banal prin universalitatea sa, în timp şi spaţiu. Discuţia a luat proporţii catastrofice şi a eşuat banal în adjective.

Reiau aici nedumerirea lui Madelinei, adăogând-o şi pe a mea: totuşi, de ce îl dereanjeaza pe domnul Pleşu că se scrie mult? Şi, de unde ştie domnia sa că se scrie prost? Dacă a folosit, pentru alegera eşantionui reprezentativ, ratingul atunci zic şi eu ca Madelin, poate că domnul Pleşu e ageamiu în ale internetului. Dar nu cred, totuşi, că domnul Pleşu ar fi ageamiu, cred că pur şi simplu domnia sa asociază direct, în ecuaţie, mult cu prost. Sau poate că nu? – domnia sa zice, citez, “se scrie prost, dar se scrie mult.” Verdictul pare că e dat deja, se scrie prost şi, colac peste pupăză, se mai scrie şi mult. Se scrie prost, domnia sa uită să precizeze, cum? Ca medie statistică? – mă întreb cum se calculează asta; cei puţini care scriu bine scriu de fapt prost? Ce anume înseamnă “prost”? Întreb nu pentru că nu aş avea eu vreo definiţie, dar aş fi fost curios să aflu definiţia domnului Pleşu. Care, am constatat spicuind prin articolele domniei sale în Dilema Veche, pare a fi nemulţumit de absolut orice. Se scrie mult şi prost, se citeşte puţin şi prost, se face gălăgie pe stradă multă şi proastă. Etc. Toate acestea fiind, în analizele dumnealui, cacteristici româneşti şi, mai ales, caracteristici ale timpurilor de acum.

Domnule Pleşu, aş întreba, dumneavoastră de ce scrieţi săptămânal la revistă ? Am-n’am ceva de spus, până miercuri trecute fix eu trebuie să scriu. Nu mă refer la operele cele mari (deşi chiar şi aici unii au dubii şi întreabă întrebări pertinente), ci la articolăreala asta săptămânală de dat cu biciul în români. Întreb, pentru că poate acolo se află şi unul din răspunsuri. Se scrie mult, şi ce dacă? Pleşu scrie săptămânal banalităţi (proaste. Şi multe.), şi ce dacă? Foarte bine că se scrie. Cineva ar putea argumenta ca domnul Pleşu nu critică, doar constată – aşi. Domnia sa critică, superior, şi ne dă şi o lecţie la sfârşit. Care apropo de lecţie, domnia sa spune

În realitate, scrisul nu e niciodată o operaţiune de „execuţie“ tehnică a unui proiect prealabil. Oricine a practicat, intensiv, exerciţiul scrisului, ştie că el nu e punerea (finală) în pagină a unei căutări, ci căutarea însăşi….etc

Asta se aplică şi articolelii dumnealui de duminică? Hm.

Şi de fapt aş mai întreba ceva. La Păltiniş, când vă adunaţi şi scriaţi, de ce o făceaţi? S-a scris atunci numai bine? Şi a fost rău că s-a scris, fie şi prost? Şi întrebarea mea cea mai mare este, dacă pe vremea Păltinişului venea cineva, zâna bună să zicem, ar fi transplantat în România, brusc, Internetul, nu s-ar fi întâmplat acelaşi fenomen, de luare cu asalt a internetului de către grafomanii pitiţi pe la Păltiniş? – ba io cred că da, şi ar fi fost mai bine pentru cultura românească de azi.

Eu cred că de fapt wandering elf are dreptate (şi madelin), nu e vorba că se scrie mult, ci e problemă că se scrie necontroloat de domniile lor (teoria lui wandering elf); se scrie mult pentru că nu se scrie pentru bani (teoria lui madelin), la fel cum pe vremea Păltinişului acei entuziaşti scriau din entuziasm, şi nu pe bani. Se pare că domnul Pleşu a cam uitat entuziasmul ăsta juvenil/adolescentin, ancorat fiind în sinergismul faptelor unei gazete care trebuie să producă şi să se reproducă înainte de deadline. Şi mai e şi teoria mea, că se simt ameninţaţi. Asta transpare şi din articolul domnului Pleşu, într-o expresie mică pitită pe undeva printre paragrafe, dar esenţială pentru diagnostic,

poţi fi sigur că vei fi citit (o certitudine care îi lipsea grafomanului „tradiţional“), poţi să te baţi pe burtă cu oricine şi eşti liber de orice răspundere, de vreme ce nu semnezi.

.
Problemă mare, la fel cum mă bat eu pe burtă chiar acum. Dar cine sunt eu? Un grafoman pitit în spatele unei porecle. Ei şi?

PS şi apropo de răspunderea din spatele semnăturii (văd de unde şi-a cules domnul Şerban argumentul), în presa scrisă, de jurnal sau de cultură, CE răspundere aveţi domniile voastre???

PS2

Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întîmpinat de un sens diferit sau cu totul nou faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decît propriul tău gînd. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decît tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atît e mai puţin al tău, cu cît e mai izbutit.

La dumneavoastră, domnule Pleşu, se mai întâmplă? În articolele de le citesc la Dilema nu prea văd că s-ar întâmpla. La capătul niciuneia dintre fraze.

Unul din posturile lui Ştefan a stârnit un şir de comentarii mai mult sau mai puţin acide (mai mult), începând cu falsa asumpţie a lui Radu Iliescu cum că Ştefan ar “lua in seama propaganda nazismului american impotriva islamului” (Radu probabil nu e obisnuit inca cu stilul zeflemitor al lui Stefan). Discutia a pornit de la mentionarea, de catre Stefan, a unei oarecare fatwa a unui oarecare muftiu saudit care spune, zice-se, “Pământul e plat. Cine susţine că e rotund e un ateu şi merită pedepsit”, mentionare care a generat replica lui Radu. Dupa un schimb elegant de injurii mascate (sau mai putin mascate) am intervenit si eu (fleonc), nu in schimbul propriu-zis de injurii, ci ca sa notez (boala a mea cronica) o oareşcare scapare de logica a argumentaţiei nu din threadul respecitv, ci intr-un post-răspuns de pe blogul lui Radu Ilieascu la care, la momentul respectiv, nu putusem sa raspund (ceva chestii tehnice, pagina de comment refuza sa se incarce). Interventia mea trece neobservata, Stefan citeaza, la fel de zeflemitor ca la inceput, o explicatie “foarte tare si aparent oficiala” a fatwa-ei cu pricina la care Tudor intervine spunand ca explicatia respectiva este legitima, si anume ca pamantul poate fi considerat, in acelasi timp, si flat si rotund, depinde de perspectiva. Stefan replică spunând că raţionamentul poate fi fortat la a demonstra ca pamantul e un punct. Tudor contraargumentează că logica lui Ştefan nu e adecvată (la nivelul percepţiei noastre noi vedem Pământul ca pe un plan, recte e legitim sa îl considerăm plan, dar e absurd să forţăm argumentul mai departe la punct, pentru că noi nu percepem Pământul ca pe un punct). Ştefan, hardcore scientist, ne spune că în matematică nu e loc de subiectivism şi că forme exacte există (asta la comentariul lui Tudor ca “forma exacta a planetei” nu exista). Eu ma bag iar in seama spunând că discuţia despre Pământul rotund sau pătrat nu e discuţie de matematică şi întreb ce e aia formă exactă. Ştefan, în şi mai hardcore scientist guise, mă întreabă superior-zeflemitor cum adică, matematica nu are legătură cu forma pământului? Şi e legitim să susţii două lucruri contradictorii în acelaşi timp??? după care îmi arată degetul mijlociu.

Gata cu rezumatul. Cum pe blogul lui Ştefan el e bosul şi mă poate băga unde vrea el, o să continui argumentarea aici. Sunt câteva erori de inadecvare logică (mamă ce am scos-o) la Ştefan. Unu, că el transferă brusc (şi inadecvat) discuţia despre forma Pământului de la percepţia umană la matematică pură (inadecvat pentru că în ultimă instanţă Cărţile Sfinte asta sunt, tratate de percepţii şi credinţe umane, nu tratate de geometrie). Asta a fost esenţa comentariului meu, faptul că forma Pământului, în discuţiile oamenilor, este o chestie subiectivă, deci explicaţia muftiului (suportată şi de Tudor) e perfect legitimă. Doi, chiar dacă accept transferul in domeniul matematicii şi al geometriei, tot pot găsi inadecvări logice. În primul rând discuţia despre formă exactă: întreb din nou, ce e aia formă exactă? – termenul “exact” mă irita aici. Ce este, exact, un cerc sau o sferă? Cum le poţi defini exact fără să cazi în tautologii? – circumferinţa unui cerc este de două ori raza înmulţit cu pi. Ce este pi – păi circumferinţa unui cerc divizată la diametrul lui. Am zis defini exact, ceea ce implică cuantificare, nu numai banala definiţie “un cerc este forma geometrica formata din punctele aflate la egală distanţă de un centru.” Apoi, mai concret, ce e aia formă exactă a a pamântului? În ambele sensuri, exact ce formă are Pământul? (Ştefan singur spune ca forma Pământului este o aproximaţie). Şi forma Pământului e exactă, adică neschimbată? Trecând de la geometria abstractă la cea aplicată, având în vedere că forma Pământului este estimată şi în continuă schimbare, este perfect legitim să susţii două lucruri aparent contradictorii în acelaşi timp. Spun aparent pentru că ele sunt aparent. Ştefan, in goana lui de a da peste bot (boala lui cronică) nu a mai realizat ca eu nu am folosit termeni pur geometrici, ci am zis “rotund” – tocmai datorită faptului că forma Pământului e o aproximare, la fel cum termenul “rotund’ e o aproximare a unei sfere. O aproximare doar, la fel cum şi un dodecahedron sau alt soi de edron poate fi dubbed “rotund.” Sau geoidul ala care cică e forma Pământului. Deci da, pot susţine două lucruri “contradictorii” in acelasi timp, atâta timp cât vorbesc despre aproximări. Mergând cu ştiinţa hardcore mai departe, nici măcar în ştiinţele cele mai pure nu e ilegitim să susţii două lucruri contradictorii în acelaşi timp. In mecanica cuantică o particulă poate ocupa foarte bine două puncte în spaţi în acelaşi timp. În matematica avansată, dincolo de aritmetica de clasa a unşpea, la fel.

So anyway, Stefan poate sa isi bage mediusul extins la maxim in cur, acolo de unde ii vin uneori contraargumentele.

Calatoria temporala exista si e posibila, se lucreaza in secret la ea (eu cel putin), dar sa va spun un secret (care rezolva paradoxurile cu omoratul lui bunicul): datorita caracteristicilor spatiu-timpului, noi putem fi martorii evenimentelor din Timp, dar nu putem interveni pentru ca nu suntem fizic acolo. Suntem intr-o alta dimensiune din care putem accesa elementele de baza (câmpurile) unui timp anume. Este ca si cum am privi ceva la televizor. Sau mai degraba holovizor. Suntem un fel de fantome imateriale care bantuie prin spatiu si timp, chibiţi si voyeuri, limitati la un singur simţ si văduviţi de celelalte (in calatoria temporala nu auzim, nu mirosim, nu gustam, nu pipaim… dar interesant, simtim gravitatia, pentru ca, nu-i asa, gravitatia si electromagnetismul – lumina – sunt intre cele patru campuri esentiale, care deci intra intim in ecuatia spatio-temporala pe care o folosim cand calatorim in timp). Asta cand calatorim in trecut; cand calatorim in viitor tot ce vedem este o amestecatura de culori si forme din care cu greu distingem ceva pentru ca din momentul in care am vazut viitorul (si stim ce se va intampla), comportamentul si atitudinile noastre din prezent se vor schimba, ceea ce va altera viitorul-deja-vazut si va suprapune viitorului-deja-vazut un viitor alternativ. Pe masura ce tot mai multi oameni vor calatori in viitor (si de fapt de fapt si in trecut, pentru ca vizionarea trecutului ne schimba atitudinile si comportamentele actuale, ceea ce, pe cale de consecinta, va schimba si viitorul), viitorul devine din ce in ce mai blurred si nu mai distingem nimic. Si de fapt pe masura ce timpul trece chiar si trecutul (si anume trecutul recent, ala de dupa inceperea calatoriilor in timp) devine blurred si suprapus pentru ca, daca stai si te gandesti, trecutul “ieri” era alaltaieri viitor, si era blurred already, pentru motivele exuse mai sus.

Vor fi totusi si elemente vizibile in viitor si anume evenimentele care nu pot fi alterate prin actiunile presente. Piatra Mortatului de la Plostina de exemplu va fi destul de clara (sunt putine viitoruri alternative in care Piatra nu este acolo). George Bush va fi tot acolo si tot prost, ca stim ca prostii sunt imperturbabili si atemporali.

Plostina e eterna.