… aşa striga, ascuţit, madam Rădulescu de la balconul etajului patru către soţul domnul Rădulescu, un domn mai degrabă firav şi agitat, care nu prea putea săpa mai adânc deoarece domnul Rădulescu era, în medie, mai uşor ca lopata şi drept urmare şi dacă se suia pe ea nu prea se înfigea mai adânc.

eu eram coleg de clasă, de la clasa întâi până într-a opta, cu fata lor, Georgiana, singura fată din generaţia mea şi cea de după mine (io zis şi Chitinoţ, Sandi, Dragoş, Niculae, Danezu, Ceaceari, Bobiţă zis şi Bubanu, Adi Petre, fraţii Busuioceanu şi alţii) şi prin urmare crescută băieţeşte, cu fotbal, indieni şi caoboi şi jocuri de’a nemţii. îmi aduc aminte vag că în clasa întâia Georgiana cobora dimineaţa de la etajul patru la mine la doi să mergem împreună la şcoală.

era primăvară şi domnul Rădulescu săpa bucata de grădină pe care şi-o (auto)alocase, la un loc cu ceilalţi locatari, în spatele blocului, acum mai bine de patruj’de ani. patruj’ de ani e de ajuns pentru simţul ăla de proprietate genetic din noi – nu cred că ar visa cineva să intre în grădina altuia să o aloce fără să i se dea voie, deşi tehnic şi juridic loturile nu aparţin nimănui concret. iar dacă ar visa ar lua lopeţi în cap ca în Rebreanu.

primăvara asta mi-am luat şi eu în primire, aici în Berna, lotul alocat de către proprietarii blocului, adică municipalitatea, chiriaşilor. ante-chiriaşii mei, studenţi, nu fuseseră deloc interesaţi în grădinărism (să rimeze cu trăirism, vorba lu’ Turambar), şi după un an de crescut bălării şi avertisment de la primărie că să facă ceva cu bălăriile că nu dă estetic la oraş, au cedat lotul unei familii din blocurile vecine. cu ajutorul şi intermedierea vecinei de palier (singura de pe scară care vorbeşte engleză), am intrat în contact cu familia cu locaţia în gestiune. sau, de fapt, au intrat ei cu mine, sunând la uşă şi spunându-şi păsul. că e grădina mea şi am dreptul, normal, dar nu am putea sa ne înţelegem cumva?

hehe, la Rovine în câmpii, e o familie de turci, tata-mama-şi-copilul. cum nu prea ţin io pici d’astea istorice am fost de acord să împart jumătate de grădină cu dumnealor.

Toshiko nu a strigat de la balcon să sap mai adânc (una că e total fotă la ale grădinăritului, s-a uitat cu interes sidefat la sculele de grădinărit ce le-am luat, mândru nevoie mare, de la Migros Do It+Garden), ci a imortalizat evenimentu’ ca un japonez ce se respectă, adică digital şi în culori.

domne, l-am lăsat pe turc să-şi aleagă jumătatea (grădina mea e  toată, şi aia albastră şi aia roşie), şi şi-a ales jumătatea albastră. a ştiut el de ce. io am avut de săpat bucata aia cu iarbă (iniţial zisesem că o las de grătar, da’ poormă m-am gândit că probabel o să fac doo grătare maxim tot anul, mai bine le fac pe balcon grătarele sau în parc). bucata cu iarbă a durat vro doo zile să o sap (câte doo-trei ore pe zi), că la fiecare împunsătură trebeia să mă aplec, să iau bucata săpată – iarbă şi rădăcini – să o scutur de pământ şi să arunc bălăriile întrun morman care repede a crescut ca făt-frumos cât alţii’ntr’un an (ăla din capu’ meu).

bucata ailaltă, fără iarbă, zic he-he, o sap în juma de oră. ţi-ai găsit. de acolo am scos nişte cataroaie unele cât capul meu de mare (fără figuri de stil), pe care le-am făcut morman sub pom, peste ele am aranjat alt set de bălării (am împărţit grămada iniţială în doo), si a ieşit aşa o platformă, plus neşte cataroaie decorative în metrul pătrat în care am pus “flori alpine” şviţere – se văd toate astea într-una din pozele de mai jos sau din stânga-dreapta, pe unde s-or fi nimerit în post. cataroaie în care am reuşit să îndoi dinţii cazmalei (zic “dinţii” pentru căcazmaua are patru colţi ca o furcă, laţi aşa la un centimetru şi groşi la juma de centimetru, o invenţie tare bună că ajută la afânarea pământului când întorci brazda).

aşa. cum ‘ceam şi cum vedeţi, Toshiko a documentat fenomenul. în una din poze apare şi vecinul domnul Schneider, care îmi zâmbea într-o germană fluentă, văzându-mă cum şterg râuri de sudoare de pe frunte cu prosopelul-batistă, “Warme, warme, Ja?” – “Ja-Ja”, zic şi eu, total de acord.

am apucat să plantez numa’ jumate, aia care era cu iarbă, că de eri veniră ploile, ca’n romanul lui Louis Bromfield. ş’aşa ce seminţe luasem io, prudent, abea au ajuns pentru jumatea asta. am pus aşa: flori (am găsit nemţoaice, domne, nemţoaice, de avea ţăţica Neacşa la Ploştina o frumuseţe, iete că am uitat cum le zice în nemţeşte, tre’ să ma uit pe plic), salată verde, ceapă, căpşuni (sau mai degrabă fragi) pentru Toshiko, mărar-şi-pătrunjel şi, aaaaaaa! am găsit leuştean! răsădit! îi zice Liebstöckel pre limba lui de aici, sau Maggikraut. am mai pus ceapă şi morcovi. şi urmează castraveţi, roşii, şi poate ceva vinete?. plus că bucata aia lungă din mijloc, aia cu ceapă verde, e a turcului care a promis ca o scoate în iunie, când o să pun şi eu ceva mai tomnatec (varză?..habar n-am, o să mă consult cu tata).

arată frumos grădina acu’, săpată şi parţial aranjată, iar o bere baută la coada sapei nu e bătuta de nimic. ce-o şi răsări, om trăi şi om vedea, mai ales că am pus seminţele cum m-am priceput si io, fără să măsor adâncimi. arbacicul, măcar, l-am pus cu moaţele în jos, că povestea mama că nu’ş cine l-a plantat cu ele în sus (ca’n bancul cu politiştii care plantau pomi sub oblăduirea sergentului care striga, la răstimpuri, “cu verdele’n sus!”).

nu vă uitaţi că în ultima poză brazda pare cam inegală, am mai ajustat un pic marginea după ce udasem şi am tras pământ uscat peste, d’aia se vede aşa.

vecinul turc e adeptul grădinăridului nemţesc, cu brazde-cutii demarcate de scânduri. io fac cum am învăţat de la tata, sap totul dintr-o dată şi dupe aia fac brazdele din săpăligă cum le vreau io de mari.

PS se vede, supt pom, decoraţia ornamentală cu cataroaie? – acolo am pus florile alpine elveţieneşti. ce văd si platformele de iarbă-şi-rădăcini ce se vor face, sper, compost pâna la anu’.

pe peretele din spatele imprimantei de la etajul trei (unde e birou’ meu), un anunt:

“Please use plain white paper for the printer.
PS: Don’t ask why and forget your ecological conscience for once. Thanks!”

pe jos, prin berna, sunt foarte multe pietricele. rămase de astă iarnă (“astă” nu în sensul de “trecută”, ca nu a trecut încă, ci mai degrabă “această”) de când oraşul arunca dimineaţa câte un strat proaspăt de pietricele peste zăpada proaspăt căzută peste noapte şi proaspăt bătătorită. ca să nu alunecăm, evident.

adică erau, că de vro doo zile au dat cu aspiratorul prin tot oraşul şi au dispărut toate pietricelele.

şi e plin de ghiocei, plin, dar azi a nins furios peste ei (furios şi ninsul şi eu, din cauza ninsului).

dacă vrei cel mai bun cappuccino din oraş te duci la Adrianos, chiar în umbra ceasului vestit al Bernei. e un loc foarte agitat, în schimb, lumea bea cafele pe scăunel, la măsuţă, la tejghea la bar, în picioare, cum apucă. prăjesc cafeaua lor (au prăjitorul chiar în stânga barului), şi fac un cappuccino tare, nu leşinat şi lăptos ca alţii.

sunt si vro doo starbucks-uri în Berna, ar m-am jurat că nu calc în vrunu.

dacă vrei cafea şi cappuccino bune (deşi un picuţ mai slăbuţe ca alea de la Adrianos, totuşi) în atmosferă plăcută şi relaxant-discutantă, te duci la Monnier, confiserie pă ştrada Spitalgasse 47-51, aproape de bahnhof. de gară, carevasăzică. au şi cremşnit bun (cremeschnitte, na), deşi la brutăria Storchen de pe Schauplatzgasse 29 găseşti cel mai bun cremşnit. da’ nu poţi mânca acolo, că nu au decât tejghea. şi au şi pâine foarte bună, deşi pâinea e bună şi la supermarket aici.

cea mai bună ciocolată caldă – la cafeneaua “Cafe Roma”, unde întâlneşti dealminteri o atmosferă italiana autentică. ciocolata calda e chiar ciocolată topită, cleioasă şi nu-foarte-dulce, nu chestii la plic cum găseşti în alte părţi. în Cafe Roma intri coborând nişte scări abrupte, de la nivelul străzii, într-unul din pitoreştile re-amenajate spaţii ale underground-ului oraşului vechi. dacă cappuccino-ul lor ar bate pe ăla de la Adrianos, Cafe Roma ar fi declarat cel mai bun cafe-bar din Berna. am băut azi un marrocchino la Cafe Roma, l-am luat de curiozitate, că nu ştiam ce e (era la “cafele”, totuşi). este aşa: pe fund un strat de ciocolată topita, urmat de un strat de espresso, şi la suprafaţă lapte spumat cu pudră de cacao peste. superb.

ziceam data trecută că întâlneşti o mulţime de lume cu instrumente cu corzi – cred că violoncelul e cel mai des. am uitat să spun că întâlneşti şi o mulţime de oameni în cârje – tineri in general, în cârje sofisticate din polimer. accidente de schi? – probabil.

alaltă-săptămână am aflat că ursoaica Bijork are doi pui, şi că i-a scos afară deja. ursoaica Bijork şi ursul Finn sunt urşii oraşului, tradiţie de sute de ani.

pe jos prin berna e frumos, chiar dacă primăvara se lasă aşteptată.