şi ce dacă nu e cronologic?

o precizare maieutică: deoarece “casă” înseamnă aici în Berna, “drumul către casă” e un drum circular, carevasăzică. ăsta e un foileton, carevasăzică iară

***
…lungul drum care a început, carevasăzică, pe data de 17 decembrie ale anului trecut, pe aeroportul din Zurich, cu cinci minute înainte de îmbarcare.
o sun pe mama să-i spun ca mă îmbarc şi că ne vedem în câteva ore. zice mama “păi se zboară? – că la ştiri dau că Geneva a închis aeroportul”. “Pf!” zic io, aruncând un ochi pe geam afară – ningea gros ce-i drept – “Geneva e în partea franţuzească, normal că au închis aeroportul pentru puţintică zăpadă…hai că ne cheamă la îmbarcare, vă pup şi ne vedem”

în avion foiala obişnuită. io alesesem loc la margine şi am avut noroc să pic lângă două domnişoare (‘s câte trei scaune pe fiecare parte). pă partea ailaltă, la un scaun mai în spate, doi ţigănoşi ce fuseseră aduşi cu maşina de poliţie – deportaţi probabel. se’nchid uşile, începem să ne mişcăm, vecina de scaun scoate un jurnal şi’ncepe să scrie în el cu carioca turcoaz ceva în engleză, io scot cartea şi aţipesc prompt. mă scol peste cam vro oră (pă ceas), avionul vuia liniştit, pe geam se vedea alb absolut. casc, mă întind, calculez că mai avem vro oră de zburat, şi mă uit iar pe geam. de data asta pe geam se vedeau, defilând încet, nişte copaci.
***
hî? copaci?? ce mă-sa, zboară pilotul mai pe jos să evite radaru’? am ajuns deja pe Otopeni? da’ când, că nu-i supersonic, şi când au plantat ăştia pomi în Otopeni?
mă lămureşte pilotul: “hanţ-ganţ-enşuldigung-kraut-dancheşon” alea, în germană, şi’apoi în engleză că ne pare rău da’ din cauză de zăpadă prea multă nu putem zbura, au fost suspendate toate zborurile din Zurich, ne întoarcem acu’ la terminal şi aflaţi voi mai încolo ce se mai întâmplă, vă mulţumim că aţi zburat cu Swiss Airlines (nu zburasem încă, da’ ei erau mulţumiţi – normal, banu’ ni-l luaseră).
bueeey, noi nici nu decolaserăm! am dormit o ora pe pistă!

***
ne debarcăm, ne ia un autobuz şi ne revarsă la “sosiri” (sosiem, deh), la acolo unde îţi iei bagajele de pe benzile rulante. nebunie, care’ncotro, românii din avionul meu speriaţi că se se întâmplă cu bagajele lor. io, păţit (când am povestit acasă mi-a zis sor’mea să scriu un ghid cu instrucţiuni “ce să faci pe aeroport în situaţii d’astea”), iau prima decizie înţeleaptă: fug repede spre biroul lui Swiss Air să văd pe ce alt zbor or să mă pună, asta până se epuizează puţinele posibile locuri. ca să ajung la birou a trebuit să ies din zona de securitate şi să trec pe la vamă, unde un vameş oacheş mă întreabă de unde vin şi dacă îi permit să se uite în bagajul meu de mână. zic, vin de pe pistă, io de fapt plec dar uite că vin, mama ei de gramatică, na şi bagaju’.

***
la birou coadă ca la pui pe vremuri. mergeau şase birouri, şi tot am stat o oră jumate la coadă. ajung, şi după ceva ţăcăneală la calculator cucoana îmi spune că nu e decât un zbor prin Frankfurt, seara pe la şase, cu condiţia ca avionul din Zurich să plece la timp să îl prindă pe ăla din Frankfurt. zic, da’ mâine la acelaşi zbor din Zurich spre Bucureşti? – nţ, zice, e plin, şi mâine şi poimâine. păi, zic, pune-mă pe zboru’ din Frankfurt că de acolo ştiu că sunt mai multe zboruri spre Bucureşti, oi nimeri io unul.

asta se petrecea pe la 1 jumate deja. zborul de Frankfurt programat pe la şase seara. timp de beri şi de citit, nenică. zic, hai să văd ce se întâmplă cu bagajul meu, acu’ că m-am văzut cu beletu’ în mână. ăia nu te mai treceau prin controlu’ de securitate, că şi aşa nu zbura nimic, m-a băgat o cucoană de la bagaje pierdute pe o uşă şi mi-a zis să mă duc la sosiri bagaje. acolo, haos. românii mei din avion încă se mai învârteau după bagaje; întreb un cuplu şi îmi spun că ei nu le-au găsit încă, au fost descărcate în cărucioare şi că fiecare îşi caută bagajul după culoarea ochilor şi a breteleor prin munţii de bagaje de la câteva (zeci) de zboruri anulate. îi întreb, “da’ bilet pe alt zbor v-aţi luat?” – “nu”, cică, “acum ne ducem”. zic, “succes, da’ cred că io am luat ultimul loc, că mi-au zis că numai locul ăsta îl mai au, prin Frankfurt”. zice cucoana “vai, da’ cum, v-aţi băgat în faţă?” – “nu, doamnă, am stat la coadă ca tot omul, numa’ că m-am dus direct la coadă, nu mi-am pierdut vremea cu bagajele”.

mă’nvârt printre cărucioarele încărcate până sus cu bagaje să văd dacă am noroc. cărucioarele erau – măcar atât – marcate cu foi albe scrise cu pixul, cu numărul zborului; zborul meu nu figura, aşa că mă aşez la coadă la “bagaje pierdute” să văd ce şi cum – timp aveam. mă lămureşte o cucoană că jumate din bagaje sunt depozitate undeva afară, aşa că dacă nu’l găsesc înăuntru înseamnă că e afară şi o să îl pună ei automat pe zborul la care mă îmbarc. bun, sunt liber, zic, la cârnaţi şi bere cu mine. între timp mă conversasem pe SMS cu sor’mea, ţinând-o la curent cu situaţia şi mai ales că o sa ajung în Otopeni pe la miezul nopţii (dacă am noroc), să vină să mă ia şi pe mine.

prin aeroport, beri, stat pe scaune în toate poziţiile, întins, destins, căscat, citit, aţipit, învârtit – se face cinci-jumate. mă prezint la poarta de îmbarcare pentru Frankfurt unde un birou gol şi o placă electronică mă informau că nu se zboară încă – nu a venit aeronava din Frankfurt, şi nu se ştie când vine. alt întins, bănci, bere, citit, semeseuri cu coiotu’, căscat.

***
într-un final am plecat din Zurich spre Frankfurt pe la 10 seara, aflând deja de la sor’mea pe SMS că aveonu’ din Frankfurt spre Bucureşti a decolat regulamentar (sau aproape). tot sor’mea mă informează că mai am zbor din Frankfurt a doua zi la 10 dimineaţa.

spre Frankfurt nimic spectaculos, în afară de faptul că am apucat să comand două vinuri roşii, şi în afară de faptul că la aterizare aveonu’ a atins pista cu roţile, o secundă, şi şi-a luat zboru’ iar (viteză mare, pistă îngheţată). în liniştea oarecum tesnionată de se lăsase în avion se aude vocea stewardezei-şefă, uşor tremurată, “errr… as you can se, we weren’t able to land… so… we are going to…” “[go around and try again]” ar fi vrut să spună, da’ n-a apucat că a continuat un pasager cu voce tare “… Berlin”.
hohote.

în Frankfurt haos – io nu ştiu cum dreaqu’ a apucat aveonu’ de Bucureşti să plece, că erau mii de persoane la diverse cozi la diverse ghişee, apă la PET distribuită gratis, dăscălime, popime, cetăţeni, nebunie. mă aşez la coadă şi nimeresc lângă un bulgar care locuia în suedia undeva. băi, erau cozi de nu le vedeai finalul, şi asta la 12 noaptea. mai aia, mai ailaltă, mai stai de vorbă cu bulgarul, că una, că alta, se face ora 1. cocoanele de la ghişee ne anunţă că se închide taraba, că şi aşa nu mai zboară nimic, şi că (la protestele urlate “we need information!”) aceeaşi inormaţie o să o aflăm şi dimineaţa la 6 când se redeschid tarabele. şi că au pus paturi de campanie la sosiri unde sunt se ridică bagajele şi că asta e, vă dorim somn uşor.

ei, şi aici am luat eu decizia înţeleaptă numărul doi (din trei): am ochit io că unii s-au reîntors la coadă la “check-in” şi îşi instaleaza tabăra acolo, geci întinse pe jos, păturici de prin bagaje, hopaaaa! zic, iote ce idee bună, dorm la coadă şi sunt în faţă mâine. am lăsat grosul lumii să se certe cu ghişeistele şi m-am dus fuguţa să-mi iau loc. uitai să spun ca în avion ne spuseseră că am fost puşi pe zborurile de a doua zi, care unde se ducea, da’ tot trebuia să stau la coadă să-mi iau cartea de îmbarcare; şi dacă mă duceam la paturile lor de campanie şi mă întorceam dimineaţa, găseam o coadă kilomettrică de care nu scăpam în patru ore.

şi aşa mi-am aranjat io gecuţa şi pulovăraşul pe jos, cărticica-cărticică şi apoi banda de urechi peste ochi să pot dormi

în poza a doa’ se vede gecuţa mea maro, şi rucsăcelul si Juhadul Butlerian lângă bulgarul încă nedecis.

***
băi, şi am dormit pe cement la coadă la check-in, ca pe vremuri la coadă la tacâmuri. familii cu copii, bunici cu nepoţi, care cu ursuleţul în braţe, care schimbaţi în pijamale şi trening, unii defilau cu periuţa de dinţi spre baie, era ca în tabără.
trei ore, de la 2 noaptea la 5, nu m-am întors, buşteam am dormit. la cinci când mă trezesc, nebunie: mii de oameni iar, coada de un kilometru – cozile, de fapt, că am dormit în două cozi mari la două grupuri de ghişeie.

şi se face şase. şi coada de alături porneşte. şi se mişcă. şi la noi la ghişee nu vine nimeni. începem să aplaudăm, să fluierăm, nimic. ce să faci? – eram în faţă, să mă duc la coada care merge şi să mă aşez la 135 metri în spate?? băi, turbam. se face şase jumate, plec prin aeroport să întreb un oficial – nu ştia nimeni nimic, evident. mă întorc fierbând la coadă şi îmi spun vecinii că s-a anunţat că se deschide la 7 şi la noi. băi, când au venit ăia să deschidă, vreo şase-şapte erau, au fost primiti ca Michael Jackson, băi, cu urale, aplauze, chiote, gata-gata să facem şi valuri.

voioşie, zâmbete, parcă eram fraţi. e, şi vine o cocoană, nemţoaică, cu un cărucior plin de bagaje, să se bage în faţă. măi frate. ca nişte câini turbaţi am sărit pe ea, în germană, în engleză, în toate limbile. “nu, că nu vreau decât să rebook..” “ceeee?? şi noi ce crezi că facem aici? de ieri dormim pe ciment ca să rebook!! afară! huideo! la oase!!”

coada a mers şnur, în juma’ de oră m-am văzut cu beletul în mână. care a fost primul lucru de l-am făcut? – m-am dus şi mi-am comandat o porţie de cârnati cu cea mai mare bere de o aveau.

***
pe la 11 pleca şi avionul spre bucureşti. SMS-uri iar, când aterizez vă dau de veste să ne sincornizăm – plecam direct la chef la Gulia de la aerpoport.

***
a, a treia decizie înţeleaptă: în bucureşti era clar că bagajul nu o să ajungă, aşa că după cinci minute de aşteptat la banda rulantă m-am prezentat la biroul de bagaje pierdute, unde se mai prezentaseră înaintea mea încă doi. la fix 45 secunde după ce m-am dus acolo au început să vină şi restul, si în două minute erau câteva zeci de oameni la coadă – treabă de două ore pe puţin, cu completat (fiecare) de formular-tip, certat în stilul pur românesc (de parcă tipa e la bagaje pierdute e vinovată)

va urma, ţuica într-un episod viitor..