întâi și întâi, laurențiu cazan e buzoian. așa.
și’apoi, să-l ascultăm oleacă cu sunetul ploii sale
așa.

în liceu am tot fost cărat în practici agricole, de toamnă, ba la struguri (cu cazare, un fel de tabără de dixtracții da’ mai și munceam), ba cu transport zilnic (săracul șofer ce-i auzeau urechile), la diverse legune precum cartofi, ceapă, fasole verde, ba la porumb.

la porumb mi-aduc aminte că ne puneau la două activități de bază: fie încărcat de bene cu porumb cărat de alții, fie cules de pe câmp porumbul (sau, de fapt, alergat după știuleți rămași în urmă)

și uneori ploua

și cântam așa (cu chief):

“picură ploaia încet peste noi
am ieșit cu toții pe câmp
nimeni nu are milă de noi
am ieșit să culegem porumb…
[refren]
e’un chin, e’o durere
să urci porumbu’n bene,
dar și mai crunt
e să-l culegi din câmp…”

asta se întâmpla la… unde dracu era oare? – pe lângă Teleajen…când ne-au cazat în niște barăci înghețate și am ars lemnele milițianului de locuia alături (sobe aveau barăcile naibii), și a venit ăsta cu găleata de apă și gură mare, “hoților!” și ne-a stins focul, da’ prostu’ nu l-a stins bine că a mai rămas jar si l-am reaprins, tot cu lemnele lui.

da’ asta e altă poveste