Am revazut aseara un film care, desi nu a facut mare vâlvă (sau cel putin nu stiu eu), e un film ce se deosebeste, in mod discret, de altele din aceeasi categorie. Filmul se cheama “The Score”, din 2001, cu Robert de Niro si Edward Norton (si Marlon Brando). Filmul intra in categoria… cum se cheama, cu criminali profesionisti care dau spargeri spectaculoase, boşi, ceva Mafia in the mix, coctail destul de clasic. Oricum, ce il deosebeste de alte filme din gen:
– absenta aproape totala a violentei. In afara de doua momente (o bătaie scurtă cu o bâtă de baseball şi un moş împins cu forţa intr-o debara), nu mai vezi nici un moment violent.
– corolar cu ce zic mai sus, absenta aproape totala a gloantelor. La fel, in afara de doua gloante de avertisment trase de un personaj catre sfarsitul filmului, nu vezi nici un glont zburand.
– absenta efectelor speciale computerizate. Suspansul filmului se bazeaza in mod exclusiv pe jocul de lumini si pozitionarea camerei.
– personaje foarte umane, cu reactii asteptate

Plot-ul filmului e simplu si necomplicat (boala comuna filmelor ce “nimic nu au a spune”, care incearca sa comenseze lipsa de calitate si de originalitate printr-un plot artificial complicat si “misterios” – in afara de Quentin Tarantino nu prea imi amintesc de cineva care sa reuseasca intr-adevar sa creeze un plot complicat de calitate) care, chiar daca e destul de clasic (intelepciunea se acumuleaza cu varsta, si intelepciunea usually pays off), reuseste sa fie interesant.
Muzica frumoasa, joc fara cusur al actorilor (Marlon Brando este delicios, Edward Norton joaca dublu-rolul perfect – Edward Norton a mai avut cel putin un film in care juca un personaj cu personalitate multipla – nu psihiatric, ci deliberat, ca si in The Score de fapt unde joaca rolul unui tip istet care se infiltreaza in customhouse in Montreal ca janitor-assistant debil mintal)