mesaj cutremurator – o analiza

recent am asistat la o explozie de share, pe facebook, a unui clip publicitar avand-o ca protagonista pe Maia Morgenstern si ca tema salvarea Rosiei Montane.
filmul originar a fost, pare-se, postat pe un blog, cu eticheta “reclamă cutremurătoare”, unde a declansat un numar mare de comentarii, si de unde a fost preluat mai departe pe facebook

spotul poate fi vazut mai jos.

pe scurt, clipul o arata pe Maia Morgenstern care se prezinta (“sunt Maia Morgersern”), isi da jos bratara si colierul de aur, apoi isi smulge cerceii de aur de la urechi si spune, sangerand, “va dau aurul meu, numai lasati-ne in pace”. filmul trece printr-un prim-plan al cerceilor insangerati lasati pe masa, langa colier si bratara, si prezinta, in text, mesajul “un om valoreaza mai mult decat aurul pe care il poarta. la fel si o tara”, cu un gross-plan apoi pe cariera de exploatare

prestatia Maiei Morgenstern este (de asteptat) exemplara. realizarea tehnica a clipului, de catre papaya advertising, este si ea exemplara. cadrul, muzica, atmosfera, bine alese, alegerea peliculei alb-negru, vantul si praful, contrastul de culoare la sfarsit (aurul si sangele)

in general cei care au trimis mai departe filmul sunt “fara cuvinte”, “cutremurati”, “profund afectati.” ceea ce arata, din nou, succesul companiei de publicitate – pentru ca asta este scopul ultim al unui spot publicitar (de orice natura, comercial au ba), de a declansa o anumita reactie emotionala in publicul consumator.

dar.

daca realizarea tehnica si artistica este exemplara, clipul respectiv pacatuieste, zic eu, prin alegera gresita a mesajului, prin supradramatizare si prin autocontradictie.

incep cu mesajul: mesajul principal al clipului este de protest impotriva redeschiderii exploatarii aurifere de la Rosia Montana. taberele sunt extrem de impartite, iar subiectul extrem de spinos (tipul de situatie in care, de fapt, apelul la emotional are succesul cel mai mare – lucru de care clipul respectiv profita din plin).
problema principala a redeschiderii Rosiei Montane – asa cum o inteleg eu – este ca redeschiderea exploatarii poate pune in pericol sanatatea celor din jur, distruge un sit arheologic important si are impact demografic prin necesitatea stramutarii populatiei din zona. fiind in Romania, peste toate acestea se aseaza evident spectrul coruptiei si a faptului ca statul roman (recte cetatenii ei) vor profita foarte putin (daca e sa credem analizele unora).

problemele astea, din pacate, sunt absente din mesajul clipului, mai ales pentru cineva care nu este foarte la curent cu problematica cazului respectiv. senzatia pe care o da clipul este antiteza “ei” si “noi”, “ei” fiind un grup nenumit, caracterizat prin, dickensian, avaritie, opus “noua”, oamenii sarmani si cinstiti, dispusi la sacrificii majore. o antiteza “bogat-sarac” aproape marxista. clipul sugereaza, astfel, ca problema majora a Rosiei Montane este avaritia, imbogatirea, valorizarea materialului si nu a umanului (“un om valoreaza mai mult decat aurul”).
foarte miscator, dar nepotrivit societatii in care (vrem sa) traim. capitalismul, cu notiunea aferenta de profit, este o norma acceptata, o norma la care vrem sa aspiram. a face profit dintr-o afacere, a fi antreprenorial nu este un pacat in sine (felul cum o faci poate fi, da).
daca exploatarea de la Rosia Montana s-ar realiza (sa zicem ideal) intr-un mod care sa nu pericliteze mediul si oamenii din jur, daca impactul economic ar fi pozitiv, daca statul si cetatenii sai ar beneficia de pe urma acestei exploatari, Rosia Montana nu ar fi o problema, dimpotriva. ar fi o investitie. eforturile trebuiesc canalizate in directia asta, iar un mesaj civic ar trebui sa reflecte asta, si nu “ei bogati avari, noi saraci ce ne jertfim”

supradramatizare: desi inteleg motivatiile pragmatice (de fapt) ale folosirii unui mesaj socant (sangele e intotdeauna socant), drama din clipul de mai sus e totusi exagerata si inadecvata. de ce cerceii trebuiesc smulsi de la urechi? de ce nu dati jos pur si simplu, cum au fost date jos colierul si bratara (stiu raspunsul, ar fi fost un clip mai banal)? de ce mesajul este “voi suferi personal (dincolo la renuntarea la ceea ce posed) ca sa evit aceasta monstruozitate de proiect”? cum s-ar traduce, in viata reala, aceasta suferinta? unde este echivalentul ei? inteleg exagerarea dramatica a unui fapt intr-un clip de genul asta, dar cand faptul nu exitsa?

autocontradictia: Maia Morgenstern raspunde avaritiei “celorlalti” renuntand la “aurul meu”. E o contradictie aici. Daca opunem saracia simpla avaritiei imbogatite, de unde “aurul meu”? de ce il avem, de unde il avem, cum l-am obtinut? de ce (implicit) “aurul meu” e cinstit iar al lor nu?

in concluzie, nu sunt la fel de mut si cutremurat ca altii – dincolo de aprecierea unui film bine realizat tehnic si artistic.
cam atat

un an zbuciumat

Anul ăsta am petrecut revelionul ca pe oricare altă noapte, adică am ciocnit un pahar de şampanie pe la ora 10 seara (de obicei ciocnim unul de vin, e adevărat), şi pe la 11 şi ceva m-am dus la culcare, după vreo oră de lectură sefe.
Anul începea sub auspicii nu foarte favorabile. Jobless, penniless, with a sizable credit on my credit cards and preparing to go bankrupt, and considering – seriously – to move in with a friend, şi anume amicul din West Virginia de la care provine micuţa Kiku-san. Râdeam la telefon cu el, spunând că o să aplice pentru working visa pentru mine, că nu a găsit un baby-sitter american care să întrunească condiţiile (MD, specialist în pediatrie plus PhD în child development).

Pe 7 ianuarie m-am prezentat la Bankruptcy Court in Eugene, Oregon, să file for. Să avem şi noi faliţii noştri, carevasăzică. Chapter 7, mai precis. Un proces destul de obositor şi migălos.

Întorcându-mă un pic în urmă, pe 5 septembrie 2008 susţinusem teza de doctorat, în ciuda îndoielii şefilor mei de comitet – am avut doi, păcatele mele – care îmi tot spuseseră în primăvară şi vară că nu e foarte realist ce vreau io să fac, recte să termin dracu’ doctoratul fără să mai intru într-un nou an universitar. Povestea din spatele tezei mele de doctorat e şi aia lungă (şi cu amintiri nu prea plăcute), pe care probabil o să o spun altă dată. Aveam o promisiune că în trimestrul de toamnă o să primesc o clasă de predat, dar pe urmă s-au tot coit şi învârtit că e mai bine să predau ca GTA (graduate teaching assistant, adicătelea să ma înscriu ca student termul respectiv) decât ca instructor. Unul din motive a fost într-adevăr viabil, ca GTA primeam asigurare medicală (graţie muncii sindicatului lu’ graduate students employees), pe când ca instructor nu aş fi primit benefits, pentru că poziţia era sub necesarul 0.5 FTE (which stands for Full Time Equivalent). O, aş fi putut plăti asigurarea din buzunar, dar era prohibitiv. Nimic rău în a preda ca student şi nu ca intructor (salariul era fix tot ăla, cred), mai puţine treaba de prestige, că se purtau cu mine ca şi când aş fi fost student, şi nu un professional la acelaşi nivel cu ei (sau chiar mai sus, dacă stăm şi ne gândim).
Poziţia – şi banii – au fost numai pentru fall term. Începând cu 15 decembrie eram pe cont propriu – asta e partea “jobless”. Pe departament i-a durut fix în cur de situaţia mea.

Între timp mai întrebasem în stânga şi în dreapta, dar unde dracu’ să găseşti ceva temporar, în mijlocul anului, şi în limitele faimosului Optional Practical Training, care spune că poţi lucra, da, da’ numai în domeniul pentru care ai fost pregătit, şi numai în poziţii care necesită calificarea pe care ai obţinut-o (PhD-ul, în cazul meu).

Pot pentru ca să spun că pe 1 ianuarie 2009 situaţia era oarecum albastră. Banii se cam terminaseră (pe decembrie am luat juma’ de salar), prospecte de angajare nu prea existau la momentul respectiv. Îmi şi alesesem cel mai bun an pentru aplicat pentru joburi, cum am mai scris şi în altă parte.
Urma să mă mut la amicul cerbu cu căţel şi purcel, şi să aştept acolo desfăşurarea evenimentelor.

Pe 5 ianuarie începe şcoala. Îmi verific emailurile dimineaţă şi găsesc unul de la Joanne, directoarea de la Child Development Center, unde mai lucrasem ca GTA în trecut, întrebându-mă dacă sunt disponibil şi prin preajmă (prin noiembrie-decembrie aruncasem o vorbă si către ea, cum că dacă are nevoie de instructor, assistant, ceva, orice, sunt tare dispus). Ce se întâmplase, unul dintre Head Teachers anunţase, în dimineaţa respectivă, că îşi dă demisia.
Şi aşa am început eu serviciul pe 6 ianuarie. Doar clasa de dimineaţă (pentru clasa de după amiază Joanne a târât-o, înapoi din retirement, pe Rosie).
Pe 7, cum ziceam, am depus actele la faliment.
Prin a doua jumătate a lui ianuarie mă anunţă nemţii din Freiburg că sunt interesaţi, hai să vii la interviu. Contactez imediat şi pe elveţienii din Berna, să le spun că vin în Germania, mai sunt interesaţi în mine? (cu ei discutasem deja la telefon, erau tare interesaţi dar nu putea pune un zbor transatlantic în buget, cică, şi rămăsese cam în coadă de peşte). Elveţienii se mobilizează urgent şi stabilim o dată (ei plătind tren şi hotel). Acum, deplasarea la interviuri nu era aşa simplă. Viza mea de USA expirase deja în septembrie, recte trebuia să aplic la alta. Cel mai eficient – să aplic în Frankfurt. Da, da’ în Germania cică îţi tin paşaportul 5 zile (plus poşta, că nu ridici paşaportul în persoană, tre’ să le dai un plic timbrat cu o adresă unde să trimită ei). Boon, zic, facem aşa, vin în Germania pe 16 februarie, pe 17 e interviul în Freiburg, seara mă întorc în Frankfurt la hotel, pe 18 programez interviul la viză, pe 18 seara mă duc la Berna, interviu pe 19 la Berna şi după aia… După aia mai vedem, noroc că Cori e în Heidelberg, pot să dau adresa lor şi poate mă ţine ea la ea până vine şi paşaportul. Şi îmi pică fisa, Elveţia are regim special cu românii, trebe paşaport ca să intri, prin urmare şi aşa deci planul nu merge. Damn. Email la Berna, putem să reprogramăm?, că am nevoie de cel puţin cinci zile să aştept paşaportul? – sigur că da, putem pe 27. Acum planul se încurca, cum fac, cum socotesc, unde stau? Amicul R. din Metz se oferise deja să mă găzduiască, dar complicăţenia era că ar fi trebuit să mă întorc în Heidelberg să ridic paşaportul, că îmi era teamă că dacă pun adresa din Metz, o să vină prea târziu.

Metz a rămas. Cred că am mai povestit pe undeva – a, da, jurnal de interviuri – episodul unu.

Partea nostimă a fost că pe 9 februarie elveţienii au avut un referendum cum că dacă să le acorde şi românilor şi bulgarilor acelaşi tratament ca lu’ restul UE, printre altele fiind şi călătoria fără paşaport. La amicul R. fiind am aflat că referendumul a aprobat pozitiv şi că, teoretic, nu aş avea nevoie de paşaport să intru în Elveţia. Partea ŞI mai nostimă a fost că nemţii la ambasadă s-au mişcat extrem de repede, vineri (la două zile după interviul de la ambasadă, de miercuri) Cori îmi spunea că a venit plicul cu paşaportul…Aici am luat decizia să îmi bag picioarele şi să ma duc direct la Berna din Metz, aşa fără paşaport (puteam să o rog pe Cori să trimită paşaportul la Metz, da’ am zis că ce e în mână nu e minciună, lasă să stea paşaportul safe în Heidelberg şi să nu se piardă prin cine ştie ce dezastru poştal).

În Basel am schimbat trenul şi frontiera, cu ceva emoţii. Nu m-a întrebat nimeni nimic.

După Berna lucrurile au început să meargă ceva mai şnur. Berna, interviu, plăcut reciproc, Heidelberg, văzut cu Cori cu care nu mă mai văzusem de opt ani, bere şi şniţel la Schnitzelhaus, Frankfurt la cinci dimineaţa să prind avionul. Două săptămâni de perindări europene, în timp ce studenţii mei studenţeau fără mine.

Din primăvară – martie – am început serviciu full-time, preluând şi clasa de după amiază, cu un salariu – în sfârşit, după opt ani – mai rezonabil.

Prin aprilie îmi vine decizia de la judecătorie, datoriile sunt şterse, I’m clean (dar cu redit history la pământ, care oricum era la pământ).

Între timp aşteptam înfrigurat deciziile europene. Silenţium pe ambele fronturi, trimit un email politicos, nemţii nu răspund (române, fii mai neamţ? – ha, nemţii mi-au plătit ce promiseseră că plătesc, adicătelea cheltuielile de drum, abia acum în mai, după câteva emailuri din ce în ce mai furioase, ultimul – cel după care plata a fost efectuată prompt în două zile – fiind trimis şi la decan, spunând că sunt extrem de dezamăgit, şi că un aşa comportament nu e demn de o universitate cu aşa renume), elveţienii că să le mai dau un bob zăbavă.

Pe 29 aprilie vine în sfârşit oferta de la elveţieni (nemţii îmi răspunseseră deja, laconic, că au ales pe altcineva). Pe 2 mai aia de la Yale.

Iar acum vând.

Cum zicea comandantul Jason Nesmith în Galaxy Quest – “never give up, never surrender”.

istorii paralele, istorii alternative

Despre S. M. Stirling (Stephen Michael, dar cărţile le semnează “S.M.”) am mai scris io pe undeva pe blogul ăsta (povestea lu’ cum l-am descoperit io pe Stirling…hehe, şi atunci tot “istorii alternative” i-am spus).
Autorul s-a născut în Metz, Franţa  (unde este amicul R. la care am stat în periplul meu european), şi a scris (printre altele) o serie de romane centrate în Oregon, şi chiar în Corvallis de fapt, unde stau io acum în periplul meu american. E canadiano-englez, totuşi (în Metz era cu tata cu armata, or so).

Îi place să scrie romane (sunt ele se-fe? – aici ne răspunde împricinatul) de istorie alternativă, istorie paralelă, istorie post-apocaliptică, cum-ar-fi-dacă. Şi, cred eu, scrie bine şi convingător, şi, mai ales, plauzibil. A scrie literatura se-fe plauzibilă, asta mi se pare mie ceva dificil.
Am povestit în altă-partea aia despre seria “Dies the fire” – numită, nu’ş de ce, “The Emberverse Series” –  în care un “eveniment” (“the Change” or “the Event”), petrecut undeva in marite 1998, schimbă subtil legile fizicii, astfel încât (a) electricitatea practic dispare (ca şi cum toate materialele ar deveni izolante, recte nu mai poţi produce, stoca, şi transporta electricitate), şi (b) arderea explozivă nu se mai produce (recte praful de puşcă şi derivatele, plus motoarele pe bază de combustie internă, nu mai pot funcţiona). La o primă impresie e dificil de imaginat impactul major pe care aceste schimbari îl pot avea asupra civilizaţiei umane, dar Stirling este foarte convingător (şi, din nou spun, plauzibil). Civilizaţia, aşa cum o ştim, nu mai poate exista (cât de mult depindem de electricitate şi arderea internă?); societatea umană se vede nevoită să se întoarcă brusc la o societate de tip feudal. Numai o fracţiune a omenirii supravieţuieşte, mulţi supravieţuiesc reîntorcăndu-se la canibalism şi sălbăticie, alţii creează nuclee de societăţi feudale minuscule… toată povestea merită citită (autorul a publicat cinci romane în serie, alte patru urmând). Wikipedia are articole întregi despre Stirling şi cărţile lui, pentru cine nu se teme de spoilers

Acum am început să citesc o altă serie, legată de seria “Emberverse” prin faptul că acelaşi “event” care a schimbat legile fizicii în Emberverse propulsează insula Nantucket (o insulă de lângă statul Maine, în Atlantic) înapoi în trecut, undeva în anul 1250 BC, în plină epocă de bronz (europeană). Întreaga insulă, cu tot ce era pe ea (tehnologie, etc), plus o bucată de ocean împrejur, şi nava “Eagle“, o ambarcaţiune de antrenament a lui U.S. Coast Guard, una dintre cele două simgure corăbii cu pânze încă în funcţiune în America. Mâna de locuitori ai insulei (prima carte se numeşte, sugestiv, “Island in the sea of time”) trebuie să înveţe să supravieţuiască în noile condiţii, cu ce tehnologie şi maşinării şi cunoştinţe au venit cu ei în mileniul doi înainte de Christos, în mijlocul civilizaţiilor de la vremea respectivă (Olmeci în Mezoamerica, Micenieni în Grecia, hitiţu, egipteni, etc), cu care fie se războiesc, fie fac comerţ dar în mod evident le influenţează major

Cum spuneam, îmi place cum scrie Stirling, poveştile sunt plauzibile şi au miez (şi sunt curajoase), personajele au viaţă, citirea e captivantă. Are însă nişte chestii oarecum iritante, totuşi. Unul, faptul că în toate evenimentele astea prea se întâmplă să se găsească oameni potriviţi în locul potrivit, cam dincolo de simplă coincidenţă. În “Dies the fire”, de exemplu, unul din personajele principale, Mike Havel the Bearkiller, pe lângă faptul că începe călătoria în compania, printre altele, a unei fete obsedate de “The lord of the rings”, până la punctul că avea un arc adevărat pe care îl folosea cu măiestrie, întâlneşte, în călătoria sa spre Oregon, tot felul de oameni pricepuţi in tot felul de arte foarte folositoare într-o societate fără electricitate şi combustie internă, dar care în secolul 20 “normal” nu sunt aşa de des întâlnite, de exemplu o tipă care avea ca hobby ken-do (nu doar aşa, scrimă, ci chestii serioase avansate), un tip care se pricepea la făcut arcuri în mod tradiţional (şi nu din prefabricate şi materiale speciale cum sunt arcurile pentru entuziaştii din ziua de azi), şi tot aşa. In seria ailaltă, cu insula transportată înapoi în timp (într-un univers care se bifurcă, evident, ca să se rezolve paradoxul călătoriei temporale care schimbă trecutul), la fel, pe insulă se întâmplă să fie un profesor de istorie antică, o bibliotecară pasionată de arheologie, căpitanul vasului Eagle (o negresă lesbiană de fapt) era antrenat în arte marţiale japoneze, o studentă la astronomie era în practică (ea e cea care calculeaza data, bazat pe configuratia stelelor), şi tot aşa, un fierar amator care avea o fierărie în garaj, tot felul de cultivatori amatori care se pricepeau fix la de toate, etc.

Mai are nişte fixuri autorul, unul fiind că e cam obsedat de lesbiene (în toate cărţile de le-am citi până acum unul sau mai multe personaje principale sunt lesbiene – ciudat ca gay nu apar.

Lectură plăcută şi captivantă.

jurnal de interviuri – episodul doi

Cum ziceam, în Freiburg nu am avut prea mult timp la dispoziţie. De ajuns am ajuns seara pe la 5, am explorat un pic sa localizez departamentul, şi am mâncat într-o bodegă nemţească. A doua zi interviul a fost la opt jumate, am participat apoi la prezentarea altui candidat (pentru poziţia cealaltă, de economist), am luat prânzul cu profii şi într-o oră aveam tren. Spre Frankfurt, unde mă aştepta ambasada. Din păcate am ratat cârnaţii de la catedrală, recomandaţi de Manolo – mâncasem deja de prânz, iar ploaia-lapoviţa nu prea mă inspira. M-am dus până la catedrala, totuşi.

La ambasadă circul de rigoare. Paranoia tipică (şi self-important) a americanilor – au găsit external hard-drive-ul meu  în geanta şi parcă găsiseră ceva din Aria 51.

Nu m-am frecat prea mult în Frankfurt.

În Luxemburg am uitat să menţionez cum amimcul R. şi-a făcut mustrări de conştiinţă că m-a lăsat de unul singur fără prea multe indicaţii. Hehe, eu am luat-o ca pe o încercare; mi-a zis “uite de acolo iei autobuzul spre oraş”, dar a uitat să îmi spună ce anume autobuz (toate mergeau în oraş oricum) şi mai ales cum să mă întorc, adicătelea ce autobuz să iau şi unde să cobor, căcum am aflat io ulterior autobuzu’ de întors, chiar daca tot ăla, nu trecea pe exact fix strada de pe care îl luasem la dus. Noroc că la suire la dus m-am uitat la numărul autobuzului (era autobuzul doişpe) şi la staţia de unde l-am luat (era staţia Jean Monet). Partea interesantă a fost  că la întors (după ce am vizitat cetatea şi am facut – recunosc spăşit – pipi într-una din catacombele dintr-unul din turnurile  ei, respectiv în turnul din poză, undeva lângă uşa rotundă de jos – mă refer la turela din zid, aia din dreapta, nu turnul ascuţit din depărtare)turnul cu pipi

…la întors, cum ziceam, autobuzul 12 trecea pe partea ailaltă a clădirilor Comisiei Europene (unde trebuia să mă dau jos să ma duc la amicul R. să mergem acasă), adicătelea nu trecea prin staţia Jean Monet. Am decis prin urmare să merg până la capăt şi să mă descurc cu şoferul.  Pe care iniţial l-am întrebat de staţia Pierre Monet (recunosc, mai puţin spăşit, că habar nu aveam cine a fost Jean Monet – acum sunt ceva mai ştiutor). Mă rog, long story short, am luat autobuzul îndărăt şi am coborât exact unde urcasem (se însera deja). În parcare la CE mă aştepta un R. îngrijorat, în maşină (îmi spune că aştepta, plin de remuşcări, de juma’ de oră şî mai bine).
Dupe aia ne-am dus acasă în Metz.

Poze din Luxemburg. Folositi optiunea “View with PicLens

jurnal de interviuri – episodul unu

village-detruit

dacă vrei să vezi Verdunul, trebuie să te duci pe data de 22 Februarie 2009. Asta pentru că întâmplător (întâmplător?) pe data de 22 Februarie 2009 Verdunul este acoperit de o ceaţă ireală. Nu plouă, dar aerul musteşte de apă. Este o linişte mormântală; maşina alunecă în tăcere pe şosele tăcute. Ceaţa se prelinge pe pământul măcinat, şoptind, lipindu-se de pământul încă obosit. Gropile de obuz sunt înierbate acum, dar încă mai poţi auzi şuieratul şrapnelelor şi bubuitul mortierelor. Dacă asculţi atent ceaţa. Ceaţa care şopteşte.
Te aştepţi ca în orice moment să întalneşti trupele obosite de atâta război. De fapt dacă mijeşti un pic ochii, poţi să îi vezi, fantomatic. Este ceaţă. Sunt obosiţi şi fără culoare.

Monumentele, osuarul, cimitirul, forturile, nu se anunţă de departe. Îţi apar în faţă dintrodată, ieşind căznit şi tăcut din ceaţă, şi dispar la fel de fantomatic. În satul distrus Douamont (poza nu e făcută de mine, într-o astfel de ceaţă istoria se întoarce la origine, când camerele digitale nu existau încă, şi nu poţi face poze) se văd, marcate discret, locurile de casă de pe uliţa principală a satului. Casa bărbierului. A unui fermier. Capela.
Istoria te apasă, la propriu.

***

Călătoria a început cu întârzierile aşteptate ale companiilor aeriene. In Portland am aflat ca nu voi mai zbura pe ruta Portland – San Francisco – Frankfurt, pentru ca avionul de SF are întârziere (nimeni nu se obosesşte să explice de ce). Sunt pus pe ruta mai ocolitoare Portland-Denver-Washington-Frankfurt, unde ajung la ora 2 după amiază în loc de 11. Avionul din Washington pleacă şi el cu două ore întârziere – ceva probleme tehnice, ni se comunică, dar care vor fi rezolvate de mecanicii diligenţi. Lumea din terminal aplaudă când aud de diligenţa mecanicilor (eu nu aplaud, fac mărunţel din buze, şi la întârzierea în sine, şi la americanii spălaţi pe creier care, among everything, aplaudă când sunt de fapt fucked up by the company).
În Frankfurt iau trenul direct din aeroport, către Freiburg. Un tren intercity, de mare viteză (nu chiar ca TGV, dar aproape). In două ore sunt in Freiburg, în alte douăzeci de minute sunt la hotel. După duşul de rigoare şi trimisul mesajelor de rigoare (au internet gratis), ies să explorez un pic. Vreau, în primul rănd, să găsesc drumul spre universitate, a a doua zi să merg la fix. E frig în Freeiburg, dar oraşul e animat. Găsesc (uşor) universitatea şi clădirea unde voi avea interviul, aşa că mă întorc spre hotel, nu înainte de a lua cina la un restaurantăraş german.

Interviul a fost interviu, cu prezentare, întrebări, că de ce aici, de ce crezi că eşti potrivit, etc. Sunt al patrulea (şi ultimul) candidat intervievat – şansele sunt, deci, 25%. Cred că m-aş îndrăgosti de Freiburg, dacă ar fi sa fie, deşi nu l-am vazut prea mult. După interviu am avut mai puţin de o oră, şi ploua-lapoviţea. Deşi zice că este cel mai cald oraş din Germania (fiind el şi foarte în sud).

Înapoi in Frankfurt. Hotel lângă gară. Interviul, la ambasadă a doua zi, merge bine. Că de ce ma duc in America – păi ca să lichidez chiria şi să vând maşina că, uite, vin la interviuri in Europa, aha, aha, şi de ce Germania? – păi d’aia. Iau metroul înapoi spre gară, îmi recuperez bagajul de’l lăsasem la locker în gară şi mă duc repede să văd ce trenuri am spre Trier. Trier, pentru ca vorbisem deja cu amicul R. din Metz (Franţa, la care rămăsese că stau) că cel mai vine iau tren de Trier (oraş în Germania, la graniţă), şi nu în Metz, că poate să vină să ma ia din Luxemburg (unde lucrează). Găsesc tren, ma duc la un internet cafe sa trimit mesaju’ că iote vin cu trenul ics, şi mă sui în tren.

Drumul, superb. A durat 4 ore, cu schimbat in Koblentz. Ambele trenuri trenuri personale, ce opresc în fieştecare haltă şi punct de oprire. Un deliciu – oamenii, staţiile, atmosfera. Calea ferata se apropire de un râu la un moment dat, dealungul căruia merge o vreme. Presărat de sate îngesuite între coline şî râu, şi din când în când câte un castel medieval.

din tren

p1010747

p1010749

În Trier (cel mai vechi oraş în Germania, fondat pe la anul 16 înainte de Hristos) nu am apucat să văd decât gara, unde mă aşteptam să îl găsesc pe R. Care R. nu era.

Haiti, zic. Mă fâţâi io un pic, şi în final întreb unde pot găsiun internet cafe. Noroc că am apucat să mă fâţâi un pic, că dacă mă duceam la cafe imediat se încurca treaba, că cum am ieşit din gară să mă duc la cafe, trage  şî masina lui R. lângă mine.

Bon, o luăm la pas(ul maşinii) către Luxemburg. La Comisia Europeană, unde lucrează amicul R. Amicul R. mai avea de lucrat câteva ore, aşa că îmi recomandă cel mai bine să iau autobuzul şi să mă duc în Luxemburg. Zis şi făcut.

Impresionant. M-am dat jos la întâmplare într-o staţie şi am luat-o la pas pe Grand Rue – suna promiţător. Stradă pavată, îngustă (fără trotuar), cu magazine chic pe stânga şi pe dreapta. La un moment dat vista se deschide brusc în faţa ochilor: mă aflu pe un mal înalt (da’ înalt); aici sus, ziduri, crenele, poduri, alea. Jos – o mănăstire, cladiri de alt secol, râu….

p1010756

…. şi mai bine îi dau drumul aşa.

Va urma.

transsiberianul

mai deunăzi mă anunţa domnul A.L. Şerban, pe email, că o să conferenţieze pe tema “Şi totuşi… de ce vedem filme?”
Întrebare oareşcum retorică. Pentru ca fiecare are motivul lui, şi nu cred că există un “one answer fits all.” Ar mai fi nişte întrebări interesante (albeit, la fel de retorice), şi anume CE vedem când vedem un film,LA CE ne uităm când vedem un film, etc. Eu de exemplu mă uit la poveste, la jocul actorilor, şi la regie (în ordinea asta), şi mai puţin la cinematografie, producţie (la asta nici nu am habar cum să mă uit), sunet. De ce văd filme? – depinde. În mod sigur NU din cauza rating-urilor.

Am intrat mai deunăzi în Blockbuster, să închiriez Wall-E, de care auzisem ca e bun. Pe peretele cu “new releases” mi-au picat ochii pe un film nou, de care nu auzisem, şi anume Transsiberian. Cu Woody Harelson şi Ben Kingsley (dintre cei pe care îi cunoşteam), şi Emily Mortimer şi Eduardo Noriega (despre care citesc că l-a jucat pe “Che” Guevara – (apropo, de unde obsesia asta power-florista cu Che Guevara? – tricouri, medalioane, alea. Mă contraziceam cu Coiotu’ mai demult cum că precum Che Guevara e cubanez – zicea el, nu, argentinian – ziceam eu, fiind informat de colegul de cameră Guillermo, argentinian şi el) – dintre cei despre care nu auzisem.

Mi s-a părut un film extrem de bun. Droguri, acţiune, suspans, petrecute în Rusia, în celebrul tren “transsiberian” (idee împrumutata de la Orient Express-ul lui Agatha Christie?). Povestea un pic fasolită la sfârşit, cu un happy end cam dulceag şi cam tipic american.

Woody Harelson nu are un rol greu (dar joacă – de aşteptat – bine), Ben Kingsley are un rol interesant, pe care îl joacă excelent (un agent rus de la divizia “Narcotice”). Emily Mortimer, în schimb, are un rol dificil, emoţional, cu o grămadă de trăiri sufleteşti exprimate briliant. Nu mi-a plăcut în mod special de ea ca femeie, să zic, dar jocul mi s-a părut perfect (de Andie McDowell, de exemplu, nu îmi place nici ca femeie nici ca actriţă. În schimb de Angelina Jolie îmi place ca femeie, dar nu prea mult ca actriţă. De gustibus).

Filmul are un nivel de autenticitate rar întâlnit la filme americane care încearcă să povestească poveşti neamericane (vezi clipurile de pe site-ul oficial). Nu ştiu dacă în echipă au fost şi ruşi autentici (bănuiesc că au fost), dar, cum spuneam, foarte autentic (filmat de fapt in Rusia, Lituania si China). Limba rusă e folosită când se vorbeşte ruseşte, accentul rus al lui Ben Kingsley e convingător. Peisajele bine alese, interioarele la fel, scenele din tren mai ales (te simţi în Rusia şi, pentru scenele din tren, juri ca eşti în personalul de Măneciu). Suspans-ul vine natural, şi nu din trucuri cinematografice (gen acţiuni misleading ale personajelor care te fac să te gândeşti la altceva) care sunt ţinute la minim.

Un film de acţiune bine realizat, bine regizat, şi fără farafastâcuri, gloanţe şi efecte speciale.

tinereţe fără tinereţe

Oare de ce nu am ştiut că Francis Ford Coppola a făcut un film după nuvela lui Mircea Eliade?
Absolut fantastic. Un film făcut din bugetul propriu, filmat aproape în întregime în România (ah, aşa de plăcut să recunosc locuri familiare…inclusiv gara din Piatra Neamţ…), producţia, scenariul şi regia.
Tim Roth face un rol magnific. Un actor mai puţin cunoscut (Pulp Fiction?), dar un actor desăvârşit. Primul rol mare în care l-am văzut a fost în “La Leggenda del pianista sull’oceano”, care m-a lăsat cu gura căscată (mai mult rolul decât filmul per se).

Recomand cu mare căldură – “Youth without youth”

treisute

dacă filmul cu pricina n-ar fi avut scene de dialog, ci numai scenele de bătălie, ar fi fost un film reuşit 100%. Sau, mă rog, dacă ar fi fost făcut de altcineva. Parcă am văzut doua filme într-unul: unul excelent realizat, si unul enervant de banal.

În afara efectele speciale per se (tare facile in epoca lu’ CGI), scenele de luptă ies in evidenţă prin faptul că, deşi sângeroase şi violente, reuşesc cumva să nu fie gross şi prin urmare groteşti. Un efect similar – dar cumva la extrema cealaltă – îl vedem de exemplu în “Saving private Ryan” în care realismul teribil al primelor zece minute de film transced cumva grotescul litrilor de sânge şi al măruntaielor înşirate. În “300” efectul – şi intenţia de fapt – este invers, realismul scenelor e ajutat (paradoxal?) de împingerea dincolo de realism a scenelor. Există o continuitate superbă în scenele de luptă, fără fragmentarea atât de tipică din scenele de violenţă din alte filme; soldaţii spartani alunecă, dansează un balet elegant, dar cu toate astea senzaţia de forţă, de greutate a scutului, de inerţie a lancei, nu sunt pierdute.

O scenă care mi s-a parut reuşită este secvenţa în care lancea aruncată către Xerex, in scenele finale, este urmărită, cu încetinitorul, nu direct ci în umbra pe care o aruncă pe treptele postamentului, umbră care pare ca urcă treptele una câte una.

În rest? Un film american pentru public american. Am citit undeva că până şi alegerea romanului “Hercules” ca strămoş al spartanilor (în loc de mai-corectul grec Heracles) a fost intenţionată, pentru că publicul e mai obişnuit cu numele Hercules (şi Xena, aş mai adăuga). M-au scos din sărite manierismele pur americane ale actorilor, dialogurilor, şi în general a scenelor “de acasă,” stereotipurile prezentate la greu (tatăl şi copilul, mama şi copilul – parcă spartanii erau crescuţi cumva în afara legăturilor astea duioase), discursul despre “libertate” al reginei (juma’ din publicul american a rămas probabil convins ca America se trage din Sparta, şi li s-a umflat pipota), discuţiile îngrijorate-pe-marginea-patului-noaptea-târziu – nimic grec, nimic antic aici. Parcă mă uitam la Independence Day cu actori îmbrăcaţi de carnaval.

Scenele în afara scenelor de luptă – banale, nimic original, nimic extraordinar. Întinse ca o peltea la soare (şi la fel de dulci-înecăcioase) şi serbede. Voice-over-ul, folosit genial în “Casino”-ul lui Scorsese (sau in “Sin City”-ul aceluiaşi graphic novelist Frank Miler), este slăbuţ şi fără sare sau piper.

Actorii joacă “corect” dar fără scântei de geniu (cu excepţia lui Xerex, jucat – hehe – de un brazilian). Oh, si coloana sonoră – puah.

Filmului ăstuia îi trebuia un regizor adevărat.

opt’şopt

am vazut zilele astea filmul “88 minutes” cu Pacino. Ne cam plictiseam, nu mai vazusem un film demult, asa ca ne-am dus la video rental sa vedem ce mai e nou (sau vechi). Vazusem deja reclama la 88 minute (nu mai stiu unde), si stiam ca e cu Pacino (oricum nu poti trece cu vederea ca e cu Pacino, pen’ca apare proeminent pe coperta DVD-ului, Pacino-ul cu care ne-am obisnuit deja, cu privirea aia bântuită, cu părul vâlvoi-a-la-Pacino).

Mare pierdere de vreme. Vorbeam si cu amicul-care-ma-bate-la-racquetball, inteleg ca orice film este in fond o afacere (investesti niste bani, ca sa scoti un profit), dar unele filme sunt afacere si doar atat. Nu stiu ce il motiveaza pe Pacino sa apara ca iconic figure in astfel de filme (altul la fel de arid a fost “Simone”). Opşopt minute este un film cu un scenariu prost, intortocheat si implauzibil, fara nimic iesit din comun la regie sau alte tehnicalitati cinematice, cu un joc previzibil al actorilor, ca-din-manual. Pacino joaca bine, evident (desi cred ca in filmul asta a investit cat a putut de putin din talentul lui), dar asta nu salveaza un film prost. Misiunea lui Pacino ca protagonist a fost de a atrage spectatori, pe baza de ecuatie.

Inteleg de la Stefan ca nici alalalt film mai nou al lui Pacino, The Righteous Kill, nu e mai breaz (si in ala joaca si de Niro pe deasupra).

Apropo de Robert de Niro, mi-a placut tare mult (cred ca am mai zis de fapt) The Score. Singurul film de actiune fara violenta, fara efecte speciale si fara gloante, dar care te tine cu sufletul la gura nevertheless. Edward Norton face un rol mare (ah, cred ca am pomenit de filmul asta cand vorbeam de roluri secundare, da)

In schimb, Madagascar Escape 2 Africa a facut toti banii (bani obtinuti, partial, de la Nutrition Department si unul din numeroasele lor food sensory lab tests unde te duci si gusti iaurturi, le dai nota, si primesti 10$ in cupoane, Toshiko a luat in bilete la film).

Pana si titlul e ingenios. King Julien este crema filmului – in scena in care ii explica lui Melman cum se vorbeste cu o femeie imi aminteste teribil de Safta nebuna.
Un deliciu.

madagascar2poster-60608

Mai eram curios, totodata, daca alex leo serban a vazut The Man from Earth si ce parere a avut. Dar banuiesc ca nu mai da pe blogul asta.

cugetarile unui student doctorand

As zice ca nu stiu de unde sa incep, dar problema este ca nu stiu pre precis nici unde se termina. Am avut defense-ul pe patru septembrie, zi mare (aia de va fi consemnata in calendare). Cravata, laptop, pix d’ala smecher cu pointer rosu si conexionat prin unde cu laptopu’ de poti schimba slide-urile de la distanta, comitet, public (publicul cam redus de fapt, Toshiko, amicul român Lică, si inca vreo trei). Prezentarea dureaza vreo 45 de minute, urmeaza intrebari, raspunsuri, dupe care musafirii sunt invitati afara si raman numai io cu comitetul sa ma toace in patru. Special n-am adus mancare (se poarta si aici), ca ma gandeam ca li se face foame si pleaca dracu’ la lunch si ma lasa in pace. A functionat partial, Alan a remarcat, zambind, exact acelasi lucru, ca a fost smart ca n-am adus mancare ca mai stateau juma’ de ora sa ma bata la cap. Intrebari, sugestii, aici trebuia sa fii un pic mai explicit, ce e cu tabelul asta, da’ cum ai operationalizat “disability status”? De ce nu ai operationalizat si altminteri? Pai d’aia ca n-am vrut. Asa vro ora, io ma tin tare, Sharon ma felicita ulterior ca I’ve stood my ground, zic hehe, nu ma stiti voi de pe forumuri ce capsoman incapatanat in idei sunt. Okay, terminam, sunt invitat afara sa delibereze juriu’. Timpul cam trecea, haiti, zic. Ma invita inapoi intr-un final, zambid, si ma felicita ca am trecut si hai sa discutam ce revizii mai trebe la teza inainte sa o trimiti la Graduate School sa oficializezi gradu’. Pai asa, tabelul ala pune-l mai bine la pagina ailalta, figura ics tre sa aiba un titlu mai sugestiv, la discutii mai baga niste gargara sa legi teoria de rezultate, bun, ce ne facem cu finding-ul ala ca scolile cu mai multe resurse implementeaza mai putine practici de parent involvement, daca pun republicanii mana pe asta ne-am ars ca or sa zica ca ce sa mai dam bani la scoli, nu vezi ca se implica mai prost? Io pe sub mustata mormai, ha, mi-am gasit job, ma fac consilier de politician conservator. Ca nu domnule, o sa make clear ca poate fi o problema cu datele, analiza, operationalizarea variabilelor, ne mai uitam si mai cugetam. Booon, se termina, ma duc acasa, Toshiko plangand de emotie ca am terminat anii de chin de doctorat, io, ca in bancul ala, pai nu simt nimic, nu s-a terminat inca, tre sa fac reviziile respective, sa se mai uite sefa (una din ele, ca ailalta e in Taiwan) pe partea revizuita, sa imi dea semnaturile si sa trimit la Graduate School. Reviziile le-am facut io intr-o saptamana, problema e ca toti sunt ocupati nene cu aplicatii pentru granturi si alea, abia lunea asta (pe 13) m-am intalnit cu carolyn (care avea teza revizuita de vreo aproape 3 saptamani – nu apucase sa o citeasca, am trecut prin ea la meeting, vro ora jumate). Gata, a semnat, beton. Ma duc si la sefa departamentului ca trebuie sa semneze si domnia sa, uit de emotie cheile in birou (e d’ala de se incuie singur). Noroc ca lasasem geamul deschis, geam care e la nivelul solului cu o tufa mare in fata, ca birou’ e la demisol. Gata, am semnaturile, dar carolyn mai sugerase un set de schimbari, mutam paragrafele astea impreuna intr-o noua sectiune, uite o virgula, d’astea. Booon, asta a fost al doilea fior “gata am terminat cu adevarat, sunt doctor”. Pai nu, a mai urmat tiparirea pe harite speciala, printerul imi joaca feste (asta a fost azi pe 15 octombre) si risipsc bunatate de hartie cotton-bound de 20-nu-stiu-ce cu watermark, al treilea set iese in sfarsit bine (sunt 180 pagini) aflu ca Graduate School vrea sa mai completezi doo survey-uri sa pui la pachet, plus nu’s ce release form cum ca mi se publica dizertatia ca nu-stiu-cum-realease-type, cu copirait. In final ajung si la Graduate School cu teza, cucoana de acolo fericita, ma felicita, da, avem tot ce ne trebuie, congratulations. Booon, al treilea fior “am termint, gata, sunt doctor, am submis”. Da’ acu tre sa astept sa se uite Graduate School prin teza si sa zica sa editez nu’s ce margine care n-are un inchi sau ca page number nu e fix la un inch de marginile hartiei, in coltul dreapta sus (stau cu rigla, pe cuvant, si masoara). Asa ca acum astept verdictul, Graduate School sa ma certifice oficial si sa anunte pe toata lumea. Atunci al patrulea fior, am terminat ba. Ei, acum daca vreau si dovada palpabila, diploma in mana s’o’nrămez, tre’ sa astept cel putin pana la sfarsitul termului. Fiorul cinci, a venit diploma, bă, acum chiar ca am terminat. Nu, mai e si fiorul sase, ca commencement-ul meu (treaba aia aia oficiala cu toti imbracati in robe defiland in fata intregii gloate – toti absolventii din anul ala, de la undergrad la PhD – te sui pe podium, imbracat in parafernalia de doctors in stiinte, toca, capa cu ciucure, alea, ti se spune numele, prenumele, major profesors – care sunt si ei acolo imbracati in robele in culorile universitatilor unde au luat ei doctoratu’ lor – te imbratiseaza si dau mana cu tine, asta pe o scena cu fotografi, si ti se inmaneaza ceremnios diploma (sau daca ai obtinut deja diploma, un pamplezir tot oficial), de catre insusi the President. Oregon State University are culori oficiale portocali si negru, si mascota un castor rânjit, de’acu incolo, cand oi trimite si io studentii mei sa gradueze, va trebui sa ma imbrac in culorile astea cam tembele, zici ca e Haloin. Numa ca commencement asta se intampla la anu’. la vara, mai am deci de asteptat.

Deci io cand o sa am fiorul final, ba sunt doctor??

mai urmeaza in ordine invers cronologica si acronologica

the long walk

Asa se intituleaza o povestire scrisa de Stephen King (sub pseudonimul Richard Bachman). Este vorba de un concurs cu reguli simple. Este un concurs de mers pe jos, la care participa tineri intre 14 si 18 ani (18 ani e varsta limita in sus). O suta de tineri sunt alesi, prin tragere la sorti, dintre aplicantii considerali eligibili. Regula e simpla, pornind de la granita cu Canada, in Maine, toata trupa incepe sa mearga spre sud. Cine termina cursa este invingator, iar the winner takes all. Premiul cel mare este la latitudinea invingatorului – poate cere orice, absolut orice.

Regulile sunt simple, participantii nu nu au voie sa coboare sub viteza de 4 mile pe ora (cam 6.5 km). Nu ai voie sa te opreasti din mers. Deloc, sub nici o circumstanta (necesitatile fiziologice se fac din mers, sau riscand avertismente). Nu ai voie sa agresezi fizic alti participanti. Pentru fiecare greseala primesti un avertisment. Daca nu repari greseala in 30 secunde (de exemplu ai incetinit sub 4 mph si nu mergi mai repede, sau te-ai oprit si in 30 secunde nu pornesti iarasi), al doilea avertisment. Numarul maxim de avertismente pe care il poti avea este 3. Pe de alta parte, daca mergi o ora fara sa primesti un avertisment, unul din avertismentele vechi este sters. La al patrulea avertisment esti eliminat din joc. Incercarea de fuga, de evadare, se pedepseste imediat cu eliminare. Se merge nonstop, zi si noapte. Concursul a fost castigat, de regula, dupa cateva zile de mers si cateva sute de mile de mers.

Eliminare din joc inseamna împuşcare.

Miza jocului nu e cine termina primul, ci cine termina ultimul

Coloana de concurenti este urmarita in permanenta de masini militare, cu echipamente sofisticate care monitorizeaza constant viteza concurentilor. Soldatii au datoria de a aplica strict regulile jocului. Ofera apa de cate ori un concurent cere. Ofera concentrate de mancare o data pe zi, la 9 dimineata. Si elimina din joc pe cei care au primit numarul cuvenit de avertismente, sau cei care incearca sa scape.

Iar Stephen King reuseste sa spuna povestea unui grup de prieteni ad-hoc, care merg si merg si merg. Atat, actiunea nu se muta in alta parte. Reuseste sa spuna povestea in 250 pagini, fara sa ai impresia ca bate pasul pe loc.

istorii alternative

am descoperit recent un autor de proza fantastica (stiintifico-fantastica mai exact, desi nu neaparat), un autor de care nu auzisem inca dar de care m-am lipit urgent. Se numeste S.M. Striling, este de origine francezo-canadiano-ceva, stabilit in America. Are si fan club http://www.smstirling.com/ L-am descoperit pe Stirling intamplator; eram in aeroportul din Baltimore, intre doua avioane, si cum aveam ceva timp de pierdut, m-am oprit o secunda la o taraba a lui Borders sa arunc un ochi la carti. Si un titlu, pe un paperback standard cu o poza cam colorata si cam ireala mi-a sarit in ochi: “A Meeting at Corvallis.” Am luat cartea si am am citit plot-ul de pe spate, si am fost cucerit pe loc:

“In the tenth year of the Change, the survivors in western Oregon live in a world without technology. Michael Havel’s Bearkillers hold the lands west of Salem in peace and order. To the east, the Clan Mackenzie flourishes under the leadership of Juniper Mackenzie, bard and High Priestess.

Together they have Norman Arminger – the warlord of Portland -at bay. With his dark fantasies of a neofeudal empire, Arminger rules most of the Pacific Northwest, spreading fear with his knights, castles, and holy inquisition. Even more dangerous, end perhaps Arminger’s most powerful weapon of all, is his ruthlessly cunning consort, lady Sandra.

These factions haven’t met in battle because Arminger’s daughter has fallen into Mackenzie’s hands. But Lady Sandra has a plan to retrieve her – even if it means plunging the entire region into open warfare…”
Am cumparat-o si m-am dus cu prada la Gate nu’s ce numar de unde urma sa plece avionul. Am realizat repede ca de fapt volumul asta e al treilea intr-o trilogie (si de fapt or sa mai ureze trei in serie). Este o trilogie despre o istorie alternativa (“what if”) in care un fenomen misterios (unii cred ca e de la Dumnezeu, altii ca e de la extraterestri) schimba in mod subtil – dar cu efecte majore – legile fizicii. Metalul (si de fapt nimic altceva) nu mai conduce electricitatea, prin urmare electricitatea nu mai poate fi produsa, stocata sau transportata. High-energy reactions nu se mai petrec, cele mai importante efecte fiind ca praful de pusca (in toate variantele) nu mai explodeaza (arde banal ca rumegusul) iar combustia interna nu se mai petrece. Practic, toti pilonii tehnologiei moderne (si mai putin moderne daca ne gandim la impactul prafului de pusca in istoria omenirii) dispr, iar omenirea se trezeste intr-o lume in care electricitate nu mai exista, motoare nu mai functioneaza , armele de foc nu sunt mai mult decat niste bâte mai sofisticate. La prima vedere pare o pană de curent mai prelungita, dar autorul reuseste sa prezinte, realist si credibil, grozavia consecintelor unui astfel de fenomen. In primul rand, intr-o societate unde mancarea se produce industrial, mancarea depinde 100% de chestiile astea disparute: motorina pentru tractoare, electricitate pentru abatoare, depozite, frigorifere, etc. etc. etc Totul este aruncat in haos, in putine saptmani oamenii realizeaza ca trebuie sa faca ceva sau vor muri, prozaic, de foame. Orice pretentie de control social dispare…unii devin canibali (“eaters”) altii mai norocosi se aduna in grupuri mici si incep o agriculura primitiva…astfel se formeaza cateva nuclee de supravieturie, care vor evolua in cativa ani in miniregate. Se reduc – volens nolens – la o societate feudala, cu cavaleri, arcasi…. Restul va mai imaginati voi sau citi cartile. Pentru mine a avut un impact mai special, ca actiunea se intampa la mine in bătătură. Sunt doua mari linii (care se incruciseaza), Willamette Valey si Anglia.

Alta carte luata recent se cheama Conquistador. In asta istoria paralela este diferit imaginata, dar la fel de fascinanta si bine descrisa, si credibila. Ne aflam in 2009, dar povestea incepe in 1946 cand un veteran de razboi (cuvantul veteran ne face de regula sa ne gandim la moşi bîlbîiţi – imediat dupa razboi veteranii aveau 25-26 ani), care de fapt este un descendent al lui John Rolfe si poarta acelasi nume, John Rolfe the 4th – incearca sa imporvizeze ceva cu radioul lui de unde scurte in pivnita casei lui din California (nu a lui de fapt, era chirias) si reuseste sa deschida un portal, o poarta, un “event horizon” sau cum vreti sa il denumiti (se va chema “The Gate”) care duce catre un univers paralel. Descrierea portalului este bucatica rupta cu portalul din “Stargate” (“avea impresia ca se uita la o suprafata de mercur lichid, unduitor, plasata vertical“). De partea cealalta se afla o Californie (si intreg pamantul) geologic (si geografic, mai mult sau mai putin) aceeasi – si la acelasi timp istoric – dar in care istoria omeneasca a evoluat pe o bifurcatie. Deosebirea majora – imediat vizibila – este ca europenii nu au pus niciodata piciorul in America. Societatile de indieni din America sunt mai mult sau mai putin la acelasi nivel neolitic de gatherer-hunter la care europenii i-au gasit in istoria “noastra” (personajele cartii denumesc partea noastra “FirstSide”). Istoria realitatii alternative s-a bifurcat in 323 BC cand Alexandru cel Mare nu moare. El traieste pana la adanci batraneti si reuseste sa instaureze imperiul visat, care la varful sau se intindea din Portugalia pana pe valea Gangelui. Toata istoria ulterioara este modificata, evident, cu un imperiu greco-macedonean in loc de imperiu roman influentand decisiv istoria (iar imeriul alexandrin a avut o zona mult mai larga de influenta). Evreii sunt asimilati de catre greci (haha) drept urmare crestinismul nu se mai dezvolta….Un alt fapt este acela ca revolutia tehnologica care duce la societatea moderna de partea noastra a portii nu se intampla in istoria alternativa… Se pare ca descoperirile tehnologice initiale au avut o mare componenta de sansa..Un personaj al cartii spune ca practic sansa istoriei noastre de a o lua pe calea descoperirilor tehnologice este egala cu sansa de a obtine de 1000 de ori la rand “head” atunci cand dai cu banul….

Noua Californie (numita de catre John Rolfe, cel care a deschis poarta, Commonwealth of New Virginia) este rapid colonizata de catre John si camarazii lui de front. Imaginati-va, o lume neatinsa inca de civilizatia moderna dar in care stii cu precizie unde se afla zacamintele de aur, de petrol, etc… Asa incepe imperiul financiar al lui Rolfe (de ambele parti), cu aur adus in istoria “noastra” si vandut initial clandestin, apoi sub acoperirea unor asa-zise operatii miniere in Africa si Asia pe care “Rolfe Mining and Minerals” corporation le poseda…

Fascinant, fascinant sa te gandesti la istorii alternative. Stirling are talentul deosebit de a le face credibile (mie asta mi se pare un talent major la autorii de SF, sa faca povestile credibile)

the score

Am revazut aseara un film care, desi nu a facut mare vâlvă (sau cel putin nu stiu eu), e un film ce se deosebeste, in mod discret, de altele din aceeasi categorie. Filmul se cheama “The Score”, din 2001, cu Robert de Niro si Edward Norton (si Marlon Brando). Filmul intra in categoria… cum se cheama, cu criminali profesionisti care dau spargeri spectaculoase, boşi, ceva Mafia in the mix, coctail destul de clasic. Oricum, ce il deosebeste de alte filme din gen:
– absenta aproape totala a violentei. In afara de doua momente (o bătaie scurtă cu o bâtă de baseball şi un moş împins cu forţa intr-o debara), nu mai vezi nici un moment violent.
– corolar cu ce zic mai sus, absenta aproape totala a gloantelor. La fel, in afara de doua gloante de avertisment trase de un personaj catre sfarsitul filmului, nu vezi nici un glont zburand.
– absenta efectelor speciale computerizate. Suspansul filmului se bazeaza in mod exclusiv pe jocul de lumini si pozitionarea camerei.
– personaje foarte umane, cu reactii asteptate

Plot-ul filmului e simplu si necomplicat (boala comuna filmelor ce “nimic nu au a spune”, care incearca sa comenseze lipsa de calitate si de originalitate printr-un plot artificial complicat si “misterios” – in afara de Quentin Tarantino nu prea imi amintesc de cineva care sa reuseasca intr-adevar sa creeze un plot complicat de calitate) care, chiar daca e destul de clasic (intelepciunea se acumuleaza cu varsta, si intelepciunea usually pays off), reuseste sa fie interesant.
Muzica frumoasa, joc fara cusur al actorilor (Marlon Brando este delicios, Edward Norton joaca dublu-rolul perfect – Edward Norton a mai avut cel putin un film in care juca un personaj cu personalitate multipla – nu psihiatric, ci deliberat, ca si in The Score de fapt unde joaca rolul unui tip istet care se infiltreaza in customhouse in Montreal ca janitor-assistant debil mintal)