care s-au comis deja
o ciorbă pur buzoiană (și nu numai – buzoiană de munte, nu de câmp….cojanii nu știu de ciorba asta) care este fix ca în titlu: foi (de ștevie, de sfeclă, de rapiță, de ce ai) cu lapte (bătut). sau, cum mă întreba pătrățel acu’ demult de tot, “ciorba de salata cu iaurt”

rețeta e oleacă actualizată și fotografiată, deh.
deci.
ne trebuie așa (vorba lui coiotu’):
-foi: de ștevie sau sfeclă sau lobodă. eu o știu cu foi de sfeclă, alea de mă trimitea maicamare să culeg să tocăm la porc sau la pui. am găsit sâmbătă la magazin, puse frumos în pungă, foi de sfeclă. na, zic, iau și fac foi cu lapte. foile se spală și, prozaic, se opăresc (întregi – tocatul se face dupe aia)

-lapte: bătut, luat de la Coop, Buttermilch, Babeurre acidulé. un kil.
– mărar: verde și uscat
– restul: ulei, ceapă (două medii plus ceapă verde, dacă e), usturoi (doi-trei căței), pastă de roșii, sarepiper – se pregătește frontul de lucru întâi:

Si apelezi și la alte ajutoare, deh

cât timp fierb foile și se înmoaie, te ocupi de ceapă: tocată frumos și, împreună cu usturoiul feliat, pusă în ulei la călit. io am un șpil aici: pentru că vreau ca ceapa să se călească ușor, să se înmoaie și să se transparentizeze (fără să se ardă/caramelizeze/maronizeze), pun ceapa tocată în uleiul rece, și apoi pe foc, să se’ncălzească ele unu’ în brațele celuilalt

boooon, ceapa sfârâie happily ever after, ai pus și o mână de ceapă verde acolo cu ea, usturoi, o lingură de zeamă de la fiertura de foi, nește mărar uscat, toată lumea-i fericită și se pupă.

între timp s-au fiert și foile, așa că le scurgi frumos si le lași la răcit. zeama nu o arunci că trebe.
schimbi iară macazu’, ceapa e gata, rumenită frumos-frumos, pui pasta de roșii peste ele, capac, și la înăbușit cu ea. pasta asta de roșii are și ea secretul ca trebuie să sfârâie ceva timp, alminteri rămâne cam acră și cu gust de crud. între timp s-au răcit și frunzele puse la scurs, așa că tăbări pe ele cu cuțitul și le toci. fix cum toca maicamare la curcănei (io cred că foile astea cu lapte au fost inventate de o gospodină căreia, fix când toca la curcănei, au început copiii să-i oracăie că le e foame. le-a trântit din tocătruă într-o oală cu ceapă, nește laptă bătut că era la îndemână, și “îndopați-vă să nu vă mai aud!”)
toca-toca, toca-toca, pe fund de lemn evidamente. toca-toca, gata, se pune tocătura într-un vas frumos (mie așa îmi place, ingredientele de le toc/aranjez din timp le pun în vase, pă mărimi)

ok, acu’ că ai timp berechet verși laptele bătut într-un castron, toci mărarul verde, pui și amesteci cu telul în laptele bătut, arunci și un praf de sare și pui la așteptat.

mai bei un pahar de vin

și vine și timpul să pui tocătura peste ceapa călită – o pui, ușor-ușor, și amesteci ușor ușor, și pui nește zeama aia de n-ai aruncat-o; capac, bulbuci, mai adaugi zeamă câte puțin-câte puțin, și mai lași așa doo clocote. foc mic și torni, cu o mișcare decisă, laptele din castron în oală peste fiertură. alt clocot – mic- și ești gata.

ce, a fost greu?