..că tot vine Crăciunul.

Acum mulți ani, câți or fi fost, că eram încă student și trăia Maicamare, am făcut (ca de obicei) Paștele la Ploștina.

Nu mai țin minte anume cum am petrecut (frumos, orcium), ci un episod din drumul spre casă.

Am plecat voinicește, printr-o burniță măruntă’ncețoșată, către rata de 10 de Lopătari, cale de vreo 12-15 kilometri cu totul. În spate cu un rucsac d’ăla vechi (pe vremea aia era modern), ‘cu cadru’, plin cu trei sferturi din mielul tăiat de Maicamare, și ce mi-o mai fi dat, că avea între 32 și 37 de kilograme.

Fleașca, fleașca, ajung în Lopătari fix ca să văd țeava de eșapament, în zare, a ratei de 10 pe care o pierdusem. Următoarea era la 12 jumate, așa că mă întorc eu frumușel din drum o bucățică, pe șoseaua principala din Lopătari, și bat la ușă la Unchiul Titu (Dumnezeu să-i ierte), să caut adăpost.
“Îoleu, Cristi, de unde vii tu ud așa? Urci sau cobori”
“Cobor, unchiu’ Titule, făcui Paștele la munte și acum mă duc acasă, da’ am pierdut rata de 10”
“Hai intră, o iei p’aia de 12 jumate. Ce mai e pe la Ploștina? Noroi văz că e.”
Las rucsacul din spate pe priciul de la intrare – priciul acoperit dar doar deasupra, și doar cam jumătate, nu era închis încă  – și intru în casă, după ce mă descalț. Tanti Marioara începe repede să scoată nu-mai-știu-ce-uri pe masă (ca după Paște, cozonac, ouă roșii, bunătăți), un păhărel de ceva. Apare și unchiul Titu, care rămăsese pe afară.
“Măi Cristi, măiculiță, tu din Ploștina vii cu ranița aia în spate?”
“Din Ploștina unchiu’ Titule. Mi-a pus Maicamare un miel în ea, n-am scăpat”
“Ăoileu, păi eu am zis să o mut oleacă, să nu stropească ploaia pe ea… da’ ce, crezi că am putut? am zis măcar s-o hâțân un pic, dar ți-ai găsit. Cum ai venit tu cu greutatea aia în spate, și din Ploștina?”

… ei, și după ceva păhărele și ceva felii de cozonac a venit și ora ratei de doișpe jumate, pe care nu am mai pierdut-o. Rucsace ca ăla, ăhă, am cărat eu multe’n sus și’n jos pe noroaiele Ploștinei.