dacă filmul cu pricina n-ar fi avut scene de dialog, ci numai scenele de bătălie, ar fi fost un film reuşit 100%. Sau, mă rog, dacă ar fi fost făcut de altcineva. Parcă am văzut doua filme într-unul: unul excelent realizat, si unul enervant de banal.

În afara efectele speciale per se (tare facile in epoca lu’ CGI), scenele de luptă ies in evidenţă prin faptul că, deşi sângeroase şi violente, reuşesc cumva să nu fie gross şi prin urmare groteşti. Un efect similar – dar cumva la extrema cealaltă – îl vedem de exemplu în “Saving private Ryan” în care realismul teribil al primelor zece minute de film transced cumva grotescul litrilor de sânge şi al măruntaielor înşirate. În “300” efectul – şi intenţia de fapt – este invers, realismul scenelor e ajutat (paradoxal?) de împingerea dincolo de realism a scenelor. Există o continuitate superbă în scenele de luptă, fără fragmentarea atât de tipică din scenele de violenţă din alte filme; soldaţii spartani alunecă, dansează un balet elegant, dar cu toate astea senzaţia de forţă, de greutate a scutului, de inerţie a lancei, nu sunt pierdute.

O scenă care mi s-a parut reuşită este secvenţa în care lancea aruncată către Xerex, in scenele finale, este urmărită, cu încetinitorul, nu direct ci în umbra pe care o aruncă pe treptele postamentului, umbră care pare ca urcă treptele una câte una.

În rest? Un film american pentru public american. Am citit undeva că până şi alegerea romanului “Hercules” ca strămoş al spartanilor (în loc de mai-corectul grec Heracles) a fost intenţionată, pentru că publicul e mai obişnuit cu numele Hercules (şi Xena, aş mai adăuga). M-au scos din sărite manierismele pur americane ale actorilor, dialogurilor, şi în general a scenelor “de acasă,” stereotipurile prezentate la greu (tatăl şi copilul, mama şi copilul – parcă spartanii erau crescuţi cumva în afara legăturilor astea duioase), discursul despre “libertate” al reginei (juma’ din publicul american a rămas probabil convins ca America se trage din Sparta, şi li s-a umflat pipota), discuţiile îngrijorate-pe-marginea-patului-noaptea-târziu – nimic grec, nimic antic aici. Parcă mă uitam la Independence Day cu actori îmbrăcaţi de carnaval.

Scenele în afara scenelor de luptă – banale, nimic original, nimic extraordinar. Întinse ca o peltea la soare (şi la fel de dulci-înecăcioase) şi serbede. Voice-over-ul, folosit genial în “Casino”-ul lui Scorsese (sau in “Sin City”-ul aceluiaşi graphic novelist Frank Miler), este slăbuţ şi fără sare sau piper.

Actorii joacă “corect” dar fără scântei de geniu (cu excepţia lui Xerex, jucat – hehe – de un brazilian). Oh, si coloana sonoră – puah.

Filmului ăstuia îi trebuia un regizor adevărat.