Alaltă’eri am urlat pentru prima data la copii, serios. Eram pe coridor cu un grup de 10 puşti, la spălat pe mâini (clasa noastră are o chiuvetă portabilă şi de vopsea ne spălam pe mâini la toaletele de “oameni mari”, sau taoletă, cum zicea văru’ Iţă). Io şi Megan, una din studentele mele, ţineam uşile deschise (la “men” respectiv “women”) – aveam mâinile legate, carevasăzică. Puştanii – vreo 6 hispanici simpatici dealminteri – intraseră în vrie şi nu se mai puteau contola, alergând de colo colo şi ţopăind. “Stay against the wall, guys”, zic.  Nimic. “Against the wall, right here, everybody!” – ţi-ai găsit. Şi urlu: “YOU GET AGAINST THE WALL THIS SECOND!!” (s-a auzit şi la etajul doi, unde sunt birourile lu’ Family Policy Program şi Gerontology). Uaaa! Să vezi linişte şi comformare. I-am speriat un pic, că s-au lipit toţi de zid cu ochii mari la mine. Mai lipseau greierii, aşa linişte se făcuse.  “Well, thank you” conced eu. “That’s better”.

Sandi, doamna care e la front desk, i-a mărturisit ulterior lui Barb că nu l-a auzit niciodată pe Cris aşa. Când m-am întrunat cu trupa spre clasă (copiii perfect aliniaţi şi în linişte mare), mi-a zâmbit de la birou.

Săptămâna care a trecut am avut ca temă “transportation.” Am făcut avioane umplute cu hârtie tocată pe care le-am pictat, autobuze din pătrate de hârtie portocalie şi cercuri negre, şi am zburat most of the time to Mexico.

Afară ne-am fugărit, am condus triciclete şi ne-am jucat în noua casă de lemn pentru copii instalată de curând. Studenţii (studentele) au primit puncte bune pentru planning and implementation, everything developmentally appropriate and involving.

Voi fi plecat două săptămâni, şi o să imi fie dor de copii.