pe drept cuvânt eu, în secunda aceasta, ar fi trebuit să fiu la Ploştina. După ceasul personal (care nu ţine cont de meridiane), la ora asta aş fi fix afară, în jurul unui foc reaprins. E spre ora zece din seară, oră de începuturi, nu de încheieri. Cum e’acu, ninge – a început cam de jumătate de oră, cam de când am terminat prima oală de vin fiert. Prima de oală afară, fiartă pe jar, că în casă la mătuşa Ioana, la cina cu sarmale şi caltaboş şi cârnaţi şi ciorbă am terminat una deja. Mai mică, ce-i drept, că venea după ailaltă de ţuică fiartă. Cu piper şi tot ce-i trebuie, fiartă in ceainicul cu cioc şi capac legat cu lănţişor. Secretul e să pui zahărul la urmă, după ce a fiert, că cică aşa nu se urcă la cap. Sau se urcă, dar se urcă mai greu.
Cum e’acu, iPod-ul zice nişte Făramiţă Lambru, din acordeonul lui vrăjit, că altceva Iţă nu mă lasă să pun. “Ia mai pune-l p’ăla să zică cu acordeonul”. iPod-ul e în gura grajdului (transformat în magazie de fapt), la adăpost de ninsoare. O măţăgăraie de cabluri şi prelungitoare, că aveam vreo trei becuri (unul mare pus sus în cui pe stâlpul electric), iPod-ul, casetofonul (că iPodu-l transmite pe unde radio), alea. Focul aruncă lumini pâlpâitoare pe feţele mesenilor (meseni, că pe jarul tras deoparte sfârâie nişte cârnaţi deja, iar pe discul de tractor înfipt în parul lui de fier sfârâie ceva carne abia oleacă afumată). Pe Sile l-am trimis după gogoşari, şi s-a întors cu fetele târâş după el, că nu au vrut să se mai culce. Un cârd de patru fetiţoi, de doi-trei-patru ani, înfofolite până peste nas cu fulare. Stau cu ochii mari strălucitori. Numai Lali e mai curajoasă, şi-i aud gura turuind printre- trosnetele focului. Ceva despre Moş Crăciun, şi cum are ea grijă de frăţiorul Adiţă care, iote, e şi el în braţe a mamă-sa.
Dincolo de cercul de lumină ninsoarea tace iar prunii dorm. E linişte – o poţi vedea – şi e lună. Plină. Zâmbesc cu paharul în mână către întunecimea dinspre Ivaneţ. Acolo se făceaa zmeură bună vara, odată. Da’ s-a’mpădurărit. Dincolo de gard şi de drum e piscul (n-are nume) de pe care ne dădeam câteodata drumul pe sanie, că mai jos era drumul pe care’l treceam de’a latul şi săream trei metri in aer. Luna este exact deasupra stâlpului de curent de pe pisc. Tot încolo, înspre Ivaneţ, e şi apusul, cu America cu tot. De-acolo o să vin când o să vin, din direcţia aia.
Numai că acum nu a nimeni la Ploştina. Focul nu arde, şi e trist. I-e dor de noi. Lumina lunii cade nestânjenită până în faţa grajdului (transformat în magazie de fapt). Nu e nici o măţăgăraie de cabluri, uşa grajdului (transformat în magazie de fapt) e închisă, iar iPod-ul cântă liniştit în living-room. Deep Forest. Becul e în magazie la Ioana, aşteptând cuminte alte vremuri. Numai de peste drum se aud glasuri. Băieţii lui Ioana sunt toţi veniţi acasă, dar stau în bucătărie şi în camera din faţă – au şi televizor. Beau ţuică şi mă pomenesc. Fetele au făcut pârtie cu sacul pe drum. Pe drum numai, că le e frică să se dea pe fâneaţă deocamdată.
Nuţel a zis că are să mă sune când or veni plugarii, să-mi cânte şi mie Plugul. Or să fie mascaţi de microunde şi sateliţi.
Cor de bărbaţi-gata-să-fie. Dar adânc.
“Mâine a-nuuuuuuuuuuu-UUUUU-uuu-uuuu-ul se’noieeeeee-eee-eşte, pluguşooooo-ooruuuuu-uul se-ee poo-orneşte… Şi înce-peeeeeeee-EEE–eee-a-u-UU-raaa-aaa, pe la case-aaaa-AA colinda…”
…………………………………………
Între timp mi-au colindat. Ăi mici. Cică m-au căutat întâi pe la poartă pe la mine, da’ nu m-au găsit.
pai, da.
doare asha de rau?
o sa ajungi ca ala in macondo, spaniolul care plangea dupa spania cand era in macondo, si care plangea dupa macondo cand se ducea la loc in spania.
doamne fe! 🙂
la multi ani!
n-am inteles niciodata,de ce atunci cind esti profund trebuie ca in perceptia celorlalti sa fii si corect.
Tapire, nu-l lua în seamă pe doru, aşa scrie el, ermetic şi bulos.