Ieri (sâmbătă carevasăzică) am decis să ieşim la iarbă verde şi să îl enervăm pe Luci Sandor (căruia nu îi place când ies la un grătar). Grătarul cu pricina se găseşte in Willamette Park, pe malul gârlei (acu’ că văd linkul constat că ar fi trebuit alcohol permit şi altea alea…). Nu avem grătar personal aşa că ne-am decis să folosim grătarul din parc, meniul fiind fleici de porc tratate cu sare şi piper şi marinate un pic în vin roşu (cât m-am indurat să torn – aici din nou să îl enervez pe Sandor, de răul căruia nici vin nu mai pot bea in pace), plus alte alea prinprejur. Ne vorbisem mai mulţi, de vreo patru culturi (americană, iraniană, japoneză, română), că ne întâlnim in parc, cine ajunge primul pune mâna pe grătar (sunt doua, mari, dar fiind sâmbătă mă temeam – pe bună dreptate – că o să le găsim ocupate). Eu şi Toshiko ajungem cu un pic de întârziere (treaba femeilor cu făcutul gata în ultimul moment şi întârziatul e transculturală) ca să constatăm surpriza. Nu că ceilalţi aşteptau deja, asta nu a mai fost surpriză, ci că grătarele şi o bună parte din parc erau ocupate de cea mai pitorească şi mai încântătoare privelişte – să tot fi fost vreo sută de mexicani cu familii, neveste, copii, bunici, bunice, codane, flăcăi, pălării, sombreros, plus o trupă de cântăreţi cu aspect cât se poate de autentic, ca în filme, exact ca ăştia din poza din dreapta. Care evident cântau cu mare aplomb cielitolindo-uri de ale lor. Partea mai nasoală era ca grătarele erau ocupate. Ne-am parcat la o masă mai încolo iar eu cu Ali ne-am dus să prospectăm terenul, să vedem cât mai au de gătit şi când putem strecurăm şi noi fleicile noastre. Veste bună, ei foloseau grătarul pe post de suport, că aveau sculele lor cu butelie, şi ne-au făcut imediat loc. I-am zis lui Ali să se ducă înapoi la ceilalţi că mă ocup eu de grătar. Am rămas în mijlocul lor, zâmbind din când în când cu mexicanul de la grătarul vecin unde se găteau de zor burittos şi tacos şi alte bunătăţi. Eram tare curios ce sărbătoreau, şi mai ales îmi ardea buza după o bere. Care bere s-a înfiinţat prompt sub forma unui amic român care îmi zisese de dinainte că o să întârzie şi care acum venise. Primul lucru după ce am dat noroc a fost să mă întrebe dacă nu vreau o bere. Mai întrebi? Şi am stat şi am discutat, cât s-au făcut fleicile şi costiţele, şi iar am comentat cât de batuţi în cap sunt americanii când e e vorba de distracţie şi petrecere, şi cât de adevăraţi si de-ai noştri sunt în schimb mexicanii. Vorba unei colege latinos (născută aici din părinţi mexicani imigranţi), “they don’t get it”. They – the americans. Am decis că ar fi bine să învăţăm spaniolă şi să ne infiltrăm şi noi într-un grup d’ăsta.
De sărbătorit sărbătoreau o zi de naştere că s-au preyentat la un moment dat cu un totrt cât casa şi au cântat un “Happy birthday” combinat in engleză şi spaniolă. Nici nu m-am prins a cui era ziua că se pupau toţi care mai de care.

Pe drum spre masa unde ceilalţi ne aşteptau cu jind am dat şi peste o petrecere americană – se vede în poza de mai jos, două americance cu un câine, jucând “catch.” Cam asta e ideea lor de petrecere.
Un amănunt mic, când am decis că fleicile sunt gata şi ar trebui să le ducem la masă, am lăsat pe grătar – mai într-o parte să nu se ardă – nişte porumbi aduşi de amicul român, cu gândul că ne întoarcem mai târziu la ei. De întors m-am întors la ei când mi-am adus aminte, ma aşteptam să îi găsesc arşi pe o parte şi cruzi pe cealaltă. Nu a fost aşa, i-am găsiţi rearanjaţi, întorşi, făcuţi pe toate părţile, răsfiraţi şi numai buni de mâncat. Anonim şi discret – am zâmbit şi eu generic in direcţia unei mese de mexicani, în semn de mulţumire. Dacă ar fi fost petrecere de americani probabil (nu sigur) că s-ar fi întâmplat acelaşi lucru, cineva i-ar fi aranjat si intors, americanii sunt si ei saritori si binevoitori (cred ca renunt la diacritice ca dureaza un an sa scriu un post) dar acel cineva ar fi avut grija sa imi spuna, amabil si tare prietenos “oh, I hope it was okay I turned your corn, I thought it would be a shame to let them burn, I hope you didn’t mind” cu un schimb ulterior de amabilitati plate “oh, thank you very much, I really appreciate it” “oh, don’t mention it, you know, I was here anyway, enjoy your party”. E o diferenta foarte mare aici, mexicanul a avut grija de porumbii mei din dorinta sincera de a ajuta un necunoscut, americanul ar fi facut-o making sure everybody aknowledges his/her efforts si cu scopul principal de a “feel good about myself” si a-si creste self-esteem-ul.
Pozele au iesit cam albastre ca aparatul ramasese setat pe alte settings.

Seara am ajuns acasa in dispozitie buna si cu chef de vin si de vorba. Prin urmare si asa deci, dupa ce Toshiko s-a dus la culcare (i-am zis ca eu mai stau sa o frec pe internet), am sunat pe Bodu si Madlen, cu care nu mai vorbisem de ceva secole (eram deja la al doilea pahar solo de vin). Ne-am trancanit de cate in luna si in stele (inclusiv feciorul lor si venitul meu in tara). Daca tot ma pornisem, am sunat-o si pe verisoara Oana in Bucuresti cu care la fel nu mai vorbisem de decenii. Mi-a spus, printre altele, ca gagigile mele trei sunt la mare, asa ca le-am sunat acolo; era deja dupa 12 pranz in Romania (abia se sculasera gagicile). Eram curios ca nu mai stiam nimic de ele, doar ca au trecut cu brio (evident) bac-ul. Sunt studente deja (ah, ce le invidiez).

Asa se face ca am ajuns in pat pe la 5 dimineata, dupa ce dadusem gata o sticla de vin; Toshiko abia se scula (ca asa se scoala) si avea chef de vorba.
Pe la 9 jumate Toshiko imi zice ceva nu stiu ce – am mormait si eu ceva nu stiu ce. Voia de fapt pijamaua ca spala rufele. Pe la 10 o aud “the lights are out!!”. Pana de curent – a avut un noroc formidabil ca s-a intamplat la trei secunde (poate patru) dupa ce iesise din lift. Cam un sfert de Corvallis a ramas in pana. Explicatia oficiala (m-am intalnit intamplator cu “site administraor” care mi-a declarat mandru ca a sunat la compania electrica) a ost ca la o centrala electrica deservind power grid-ul in care ma aflu si eu s-a intamplat ca o pasare a fost prinsa in nu’s ce circuite si “messed up everything”. Zic bun, ultima data versiunea oficiala a fost ca o veverita a fost prinsa in circuite.
Ce e fun cand e pana de curent (au mai fost) e reactia lui Toshiko – le-as cere la municipalitate sa mai programeze, numai ca sa pot sa ma amuz. Ea nu a experimentat niciodata power outage, nici macar in Tokyo la cutremure.
Am fost fara curent de la 10 la 5 seara, cu rufele in mijlocul ciclului. Am iesit in oras cred de cinci ori. Am cumparat niste bete d’alea luministick (sau Ilumistick? – de la Coleman, oricum) si le-am pus in baie – a fost tare fun sa fac dus la lumina lor.