când am ajuns în Metz cu amicul R., primul lucru pe care l-am făcut a fost să o sunăm pe Cristina. Care era în România. De fapt nu primul, primul a fost să bem un vin roşu.
– Alo, uite am ajuns, l-am recuperat şi pe tapirul, totul e în ordine, uite ţi-l dau şi pe el.
– Alo, bine aţi ajuns, ce mişto de voi, DAR: aveţi grijă să nu inundaţi! (asta cu referire al un episod de acum câţiva ani când am dormit, eu şi Coiotul, la ei în apartament in Bucureşti şi noaptea aia s-a spart o ţeavă de apă. S-a retezat pur şi simplu robinetul-de-sub-chivetă din baie, şi a curs în voie până se facuse apă până la gleznă în tot apartamentul; la şase dimineaţa găleteam apă şi uscam covoare).

NU am inundat, DAR:
– am reuşit să dau cu capul în colţul raftului pe care e DVD player-ul. Serios, cu sânge şi cicatrice veşnică în frunte.
– am pârlit lingura de lemn (are acum o bandă neagră ce-i dă de fapt un aspect de autenticitate) când am făcut mâncare de mazăre
– am dat (noaptea) peste un ghiveci si am (cam) retezat moţurile plantei. Planta a supravieţuit, dar mai scurtă.
– era să pârlesc masa de călcat (dacă te uiţi atent cred ca se vede o umbră)
– m-am ars în cot cu fierul de călcat – altă cicatrice
– parcă mai era ceva
Dar nu am inundat, parol.