Anul ăsta am petrecut revelionul ca pe oricare altă noapte, adică am ciocnit un pahar de şampanie pe la ora 10 seara (de obicei ciocnim unul de vin, e adevărat), şi pe la 11 şi ceva m-am dus la culcare, după vreo oră de lectură sefe.
Anul începea sub auspicii nu foarte favorabile. Jobless, penniless, with a sizable credit on my credit cards and preparing to go bankrupt, and considering – seriously – to move in with a friend, şi anume amicul din West Virginia de la care provine micuţa Kiku-san. Râdeam la telefon cu el, spunând că o să aplice pentru working visa pentru mine, că nu a găsit un baby-sitter american care să întrunească condiţiile (MD, specialist în pediatrie plus PhD în child development).
Pe 7 ianuarie m-am prezentat la Bankruptcy Court in Eugene, Oregon, să file for. Să avem şi noi faliţii noştri, carevasăzică. Chapter 7, mai precis. Un proces destul de obositor şi migălos.
Întorcându-mă un pic în urmă, pe 5 septembrie 2008 susţinusem teza de doctorat, în ciuda îndoielii şefilor mei de comitet – am avut doi, păcatele mele – care îmi tot spuseseră în primăvară şi vară că nu e foarte realist ce vreau io să fac, recte să termin dracu’ doctoratul fără să mai intru într-un nou an universitar. Povestea din spatele tezei mele de doctorat e şi aia lungă (şi cu amintiri nu prea plăcute), pe care probabil o să o spun altă dată. Aveam o promisiune că în trimestrul de toamnă o să primesc o clasă de predat, dar pe urmă s-au tot coit şi învârtit că e mai bine să predau ca GTA (graduate teaching assistant, adicătelea să ma înscriu ca student termul respectiv) decât ca instructor. Unul din motive a fost într-adevăr viabil, ca GTA primeam asigurare medicală (graţie muncii sindicatului lu’ graduate students employees), pe când ca instructor nu aş fi primit benefits, pentru că poziţia era sub necesarul 0.5 FTE (which stands for Full Time Equivalent). O, aş fi putut plăti asigurarea din buzunar, dar era prohibitiv. Nimic rău în a preda ca student şi nu ca intructor (salariul era fix tot ăla, cred), mai puţine treaba de prestige, că se purtau cu mine ca şi când aş fi fost student, şi nu un professional la acelaşi nivel cu ei (sau chiar mai sus, dacă stăm şi ne gândim).
Poziţia – şi banii – au fost numai pentru fall term. Începând cu 15 decembrie eram pe cont propriu – asta e partea “jobless”. Pe departament i-a durut fix în cur de situaţia mea.
Între timp mai întrebasem în stânga şi în dreapta, dar unde dracu’ să găseşti ceva temporar, în mijlocul anului, şi în limitele faimosului Optional Practical Training, care spune că poţi lucra, da, da’ numai în domeniul pentru care ai fost pregătit, şi numai în poziţii care necesită calificarea pe care ai obţinut-o (PhD-ul, în cazul meu).
Pot pentru ca să spun că pe 1 ianuarie 2009 situaţia era oarecum albastră. Banii se cam terminaseră (pe decembrie am luat juma’ de salar), prospecte de angajare nu prea existau la momentul respectiv. Îmi şi alesesem cel mai bun an pentru aplicat pentru joburi, cum am mai scris şi în altă parte.
Urma să mă mut la amicul cerbu cu căţel şi purcel, şi să aştept acolo desfăşurarea evenimentelor.
Pe 5 ianuarie începe şcoala. Îmi verific emailurile dimineaţă şi găsesc unul de la Joanne, directoarea de la Child Development Center, unde mai lucrasem ca GTA în trecut, întrebându-mă dacă sunt disponibil şi prin preajmă (prin noiembrie-decembrie aruncasem o vorbă si către ea, cum că dacă are nevoie de instructor, assistant, ceva, orice, sunt tare dispus). Ce se întâmplase, unul dintre Head Teachers anunţase, în dimineaţa respectivă, că îşi dă demisia.
Şi aşa am început eu serviciul pe 6 ianuarie. Doar clasa de dimineaţă (pentru clasa de după amiază Joanne a târât-o, înapoi din retirement, pe Rosie).
Pe 7, cum ziceam, am depus actele la faliment.
Prin a doua jumătate a lui ianuarie mă anunţă nemţii din Freiburg că sunt interesaţi, hai să vii la interviu. Contactez imediat şi pe elveţienii din Berna, să le spun că vin în Germania, mai sunt interesaţi în mine? (cu ei discutasem deja la telefon, erau tare interesaţi dar nu putea pune un zbor transatlantic în buget, cică, şi rămăsese cam în coadă de peşte). Elveţienii se mobilizează urgent şi stabilim o dată (ei plătind tren şi hotel). Acum, deplasarea la interviuri nu era aşa simplă. Viza mea de USA expirase deja în septembrie, recte trebuia să aplic la alta. Cel mai eficient – să aplic în Frankfurt. Da, da’ în Germania cică îţi tin paşaportul 5 zile (plus poşta, că nu ridici paşaportul în persoană, tre’ să le dai un plic timbrat cu o adresă unde să trimită ei). Boon, zic, facem aşa, vin în Germania pe 16 februarie, pe 17 e interviul în Freiburg, seara mă întorc în Frankfurt la hotel, pe 18 programez interviul la viză, pe 18 seara mă duc la Berna, interviu pe 19 la Berna şi după aia… După aia mai vedem, noroc că Cori e în Heidelberg, pot să dau adresa lor şi poate mă ţine ea la ea până vine şi paşaportul. Şi îmi pică fisa, Elveţia are regim special cu românii, trebe paşaport ca să intri, prin urmare şi aşa deci planul nu merge. Damn. Email la Berna, putem să reprogramăm?, că am nevoie de cel puţin cinci zile să aştept paşaportul? – sigur că da, putem pe 27. Acum planul se încurca, cum fac, cum socotesc, unde stau? Amicul R. din Metz se oferise deja să mă găzduiască, dar complicăţenia era că ar fi trebuit să mă întorc în Heidelberg să ridic paşaportul, că îmi era teamă că dacă pun adresa din Metz, o să vină prea târziu.
Metz a rămas. Cred că am mai povestit pe undeva – a, da, jurnal de interviuri – episodul unu.
Partea nostimă a fost că pe 9 februarie elveţienii au avut un referendum cum că dacă să le acorde şi românilor şi bulgarilor acelaşi tratament ca lu’ restul UE, printre altele fiind şi călătoria fără paşaport. La amicul R. fiind am aflat că referendumul a aprobat pozitiv şi că, teoretic, nu aş avea nevoie de paşaport să intru în Elveţia. Partea ŞI mai nostimă a fost că nemţii la ambasadă s-au mişcat extrem de repede, vineri (la două zile după interviul de la ambasadă, de miercuri) Cori îmi spunea că a venit plicul cu paşaportul…Aici am luat decizia să îmi bag picioarele şi să ma duc direct la Berna din Metz, aşa fără paşaport (puteam să o rog pe Cori să trimită paşaportul la Metz, da’ am zis că ce e în mână nu e minciună, lasă să stea paşaportul safe în Heidelberg şi să nu se piardă prin cine ştie ce dezastru poştal).
În Basel am schimbat trenul şi frontiera, cu ceva emoţii. Nu m-a întrebat nimeni nimic.
După Berna lucrurile au început să meargă ceva mai şnur. Berna, interviu, plăcut reciproc, Heidelberg, văzut cu Cori cu care nu mă mai văzusem de opt ani, bere şi şniţel la Schnitzelhaus, Frankfurt la cinci dimineaţa să prind avionul. Două săptămâni de perindări europene, în timp ce studenţii mei studenţeau fără mine.
Din primăvară – martie – am început serviciu full-time, preluând şi clasa de după amiază, cu un salariu – în sfârşit, după opt ani – mai rezonabil.
Prin aprilie îmi vine decizia de la judecătorie, datoriile sunt şterse, I’m clean (dar cu redit history la pământ, care oricum era la pământ).
Între timp aşteptam înfrigurat deciziile europene. Silenţium pe ambele fronturi, trimit un email politicos, nemţii nu răspund (române, fii mai neamţ? – ha, nemţii mi-au plătit ce promiseseră că plătesc, adicătelea cheltuielile de drum, abia acum în mai, după câteva emailuri din ce în ce mai furioase, ultimul – cel după care plata a fost efectuată prompt în două zile – fiind trimis şi la decan, spunând că sunt extrem de dezamăgit, şi că un aşa comportament nu e demn de o universitate cu aşa renume), elveţienii că să le mai dau un bob zăbavă.
Pe 29 aprilie vine în sfârşit oferta de la elveţieni (nemţii îmi răspunseseră deja, laconic, că au ales pe altcineva). Pe 2 mai aia de la Yale.
Iar acum vând.
Cum zicea comandantul Jason Nesmith în Galaxy Quest – “never give up, never surrender”.
Welcome to Europe, the land of opportunity.
păi da, că cu the land of the free the home of the brave m-am cam lămurit.
mai bine the land of ciocolatăn and the home of emmental
Una din cele mai importante chestii care *nu* se invata la scoala in Romania este ca esecul e ceva temporar si nu o pedeapsa din ceruri.
Desi cred ca mai toata lumea stie proverbul “ai invins- continua, ai dat in bara- continua” uneori mi se pare ca nimeni nu-l aplica 🙁
Oferta de la Yale era chiar atat de proasta?
Da chiar, ai dat interviul cu cei de la Yale sau i-ai respins din start?
Hei, atunci sper sa ne vedem prin apropiere. Berna se zice ca e cel mai frumos oras din Elvetia.
oferta nu era proastă, era standard de fapt, pentru postdoc NIH.
Am avut un interviu telefonic cu ei, urmează să le dau (acum în câteva minute) un răspuns definitiv (încă se uită după bani, că nu mă pot plăti direct din grant care, grant NIH, federal carevasăzică, fiind, poate plăti numai cetăţeni americani).
În plus, Elveţia e în Europa 🙂
CASCA OCHII cu helvetii! ti-au trimis contractul, ti-au dat incadrarea, ti-au zis ce fel de viza (postdocii nu se pun la posibilii ani de vechime in minunata lor confederatie)? fii atent ca te poate lua si gaia pana iti dau pasaportul cu viza de munca (atentie ca acel referendum a fost pentru altceva). Pe ce ai zis tu “da”?
daca te hotarasti pentru Elvetia (eu in locul tau m-as duce la nemti, pana la urma ce mare centru universitar e Berna?), daca vrei iti mai zic. 6 luni m-am chinuit cu nemernicii, de la nivel de director de institut in jos. am plecat de la incantare, la ingrijorare, la enervare, la insistenta furioasa, la “bagavash undeva ciocolata aia si ceasurile alea, deodata!”
Elvetia NU este in Europa, asta e marea pacaleala. Elvetia e in Elvetia lor fara fata si fara nicio responsabilitate. Cand le convine, sunt. Cand nu le convine, nu sunt. Tu nu vei fi in Europa (notre Europe, dupa cum zic ei in acte oficiale, ei nefiind de fapt in EU).
Omule, stai in US, du-te la Yale, ia-ti OPT-ul, ia dupa aia viza de munca (e o formalitate) si dupa aia green cardul (iar o formalitate pt. postdoci/universitari), asculta pe unul care are experienta cu ambele continente.
“încă se uită după bani, că nu mă pot plăti direct din grant care, grant NIH, federal carevasăzică” — eu pe ce am fost platit ca postdoc? grant NIH. pe ce granturi am trait pana acum? NIH. din ce grant platesc acum postdoc (cand l-oi gasi)? grant NIH. crezi ca ma intereseaza cetatenia?!
nu eu am inventat regula granturilor NIH. Majoritatea cer cetăţeni sau rezidenţi (probabil că sunt şi granturi care nu cer). Cel puţin aşa mi s-a spus de către oameni cu autoritate. O grămada de anunţuri spuneau asta upfront. Tipa de la Yale mi-a spus încă din decembrie asta, când mi-a spus apoi să trimit aplicaţia nevertheless, că poate se gândesc ei la ceva. La telefon acum, din nou, că este grant federal şi îl putem da numai americanilor, dar te vrem şi ne uităm după alte fonduri din alte surse neguvernamentale (pentru care fonduri or să se câcâie încă o lună probabil). De ce m-ar fi frecat aşa dacă nu era aşa? Că restul condiţiilor mi le-au zis, salariu tipic de postdoc (~40k), contract pe 12 luni cu reînnoire, paperwork for visa starts immediately, pot începe lucrul în momentul în care viza e gata (ceea ce însemna ca pot începe imediat, sunt pe OPT până în septembrie şi ar fi avut timp să scoată viza până atunci), etc. La fel mi-a spus şi advisora mea înca de acum un an-doi când începusem să termin doctoratul şi să mă uit la joburi, vezi că mai greu cu postdocurile că pot avea reguli vis-a-vis statutul imigraţional. Şi tipa ştie, că vine de la UC Davis şi a avut o gramadă de granturi ea însăşi, şi o grămadă de postdoci ea însăşi. Să fi inventat toţi clauza asta?
OPT-ul îl am deja şi mi se termină în septembrie. Viza ştiu că e o formalitate, dar după aia green-cardul e bătaie de cap mai mare (nu foarte mare, indeed, dar la paranoia americanilor nimic nu e de mirare cu se se va întâmpla în viitor). Iar cu green-cardul, după aia te leagă de glie, că dacă pleci în altă parte să lucrezi îl poţi pierde, dacă nu raportezi la comandant la şase luni (şi asta nu pe termen nedefinit). Am nişte amici cu ofertă tot în Elveţia, sunt pe green card, şi ezită tocmai din cauza asta, un an e ok să lucreze în afara patriei-mumă dar după aia devine problematic, şi nu vor să piardă greencardul pentru care au muncit atâta (ei sunt in industrie).
Şi de fapt nu mă mai interesează, dacă poţi să mă crezi. I’ve had enough of America şi mentalitatea lor de buncăr, nu mai vreau. Şi mă pot întoarce oricând în America, if they manage to put their shit together.
Elveţienii, NORMAL că am discutat toate condiţiile. Regimul de muncă s-a uşurat în Elveţia, referendumul tocmai pentru asta a fost, dacă extind şi acceptă şi bulgarii şi românii în zona lor liberă, travel and work, vezi Swiss Freedom of Movement Referendum Results, sau Swiss referendum , February 2009. UE le-a dat în cap cu clauza aia ghilotină, dacă zic nu la extindere şi la româin/bulgari, pică toate tratatele.
Ei lucrează deja la permisul meu de muncă, am discutat în detaliu încadrarea şi condiţiile (tocmai de asta le era teamă că încadrarea nu este strict pentru MD/PhD, să nu mă aştept la statut de profesor care începe cercetare independentă, etc. Au fost foarte sinceri. Iar salariul, e de pe grilă).
Ştiu că Elveţia nu e în Europa lu’ UE, dar e în Europa lui geografie şi a lu’ cultură, şi pe mine asta mă interesează acum. Că nu e Berna renumită, la fel, mă doare undeva deocamdată. Am nevoie să pun primul pas în Europa (pe continent, that is), stau cuminte trei ani în Berna şi după aia mai văd.
I might be wrong, of course.
Eu înţeleg şi respect experienţa ta, dar cred că lucrurile se mişcă foarte rapid în toate părţile, şi ce s-a întâmplat acum trei ani poate să nu mai fie la fel de relevant. Zic, nu ştiu.
uite, zice aici
si mai precis aici, la citizenship: http://grants.nih.gov/grants/policy/nihgps_2001/part_iib_3.htm#nationalresearchserviceawards
Sau asta:
nu a fost deloc acu 3 ani. a fost mult mai acum.
cat despre chestia cu NIH’urile, vad ca scrie deja in “RFA”. nici macar K-urile, alea de training individual nu tre sa fii cetatean.
cu green-cardul nu e asa; poti face extensie pe 2 ani etc.
in fine, succes. e clar ca aici a fost ceva ce nu ti-a placut.
ei, era mai mult o figura de stil – 3 ani, 3 luni, 3 saptamani, lucrurile se schimba destul de repede, cum s-a schimbat treaba in Elvetia cu referendumul.
Cu NIH, am cautat doar de curiozitate (sunt total afon in ceea ce priveste sistemul financiar academic american, granturi and such, un deficit major al pregatirii doctoranzilor de la mine din departament), pentru ca intr-adevar sunt postdocuri pe grant NIH care cer cetatenie (am gasit nu putine, cum ziceam scriau upfornt ca sunt numai pentru). Asta de la Yale in mod sigur e asa. Si nu vreau sa risc sa aud peste o luna ca “regretam, nu am gasit banii,” si sa raman cu ochii albi. Alte oferte nu am avut din US (un postdoc in Eugene la Univ or Oregon, de fapt).
Cu green-cardul, agree, nu e chiar asa sumbru, dar tot te cam leaga de glie, long term.
In final de fapt ai dreptate, mie nu mi-a placut aici, si nu e vorba de politica sau de bani, ci de societate in general, mentalitati, oameni (nu individual, ci chestiile comune), cultura daca vrei. Si nu sunt singurul scarbit, am cativa prieteni care dupa experienta (academica, cred ca e important) americana, s-au dus in Europa si au fost tare multumiti. Evident, nu sunt nici naiv sa cred ca Europa e mai breaza, dar cel putin e mai aproape de casa, mai diversa cultural/social/etc. E interesant ca cei ce sunt scarbiti de America sunt cei ce au trecut prin studentie aici. Cei ce au venit pe rezidentiat de exemplu, sunt integrati perfect. As incerca sa analizez fenomenul, dar nu cred ca o sa dau un raspuns prea bun.
bine, am inteles. i wish u all the luck in the world. and long live and prosper. cu sau fara urechile adecvate:)
eu am trecut prin studentie pe aci si nu sunt scarbit. da’ in fine, am avut un dram de noroc. in aproape oricare loc cred ca mi-as fi luat si eu bocceaua. imi pare f. rau ca ai ajuns sa declari bankrupcy. stiu ca legile s-au inasprit si credit history-ul nu se mai albeste atat de usor.
ai intrebari specifice etc. stii unde ma gasesti. i mean it.
pai cred ca cel mai de ajutor ar fi sa scrii un post (cand ai timp) in care sa deslusesti un pic misterele academiei americane, mai ales partea de granturi, soft-money/hard-money, chestiile astea. Ar fi o lectie tare utila.
Cu bankruptcy, asta e, nu am lucrat niciodata peste 0.35 FTE, si a trebuit sa traiesc pe credit card. Cand am inceput sa platesc dobanda la dobanda la dobanda am zis gata. Cred ca din unele puncte de vedere e mai bine sa ai un bakruptcy in dosar decat sa tarasti o datorie cu 29.9% APR la nesfarsit.
PS cand am lucrat la KidSpirit (un day summer camp in campus), aveam numele de tabara “Spock” :-). Da’ trebuia sa imi pun degetele cu rubberband….
nu mai am blog.
aip…
pai scrie la blogul sefe, ca si asa pentru mine granturile sunt cam sefe 🙂
Si eu care credeam ca numai eu am avut experiente extrem de neplacute spre cumplite aici in graduate school…Era un topic la un moment dat pe romportal unde lumea era superincantata de scoala americana…
pai, ca postdoc/assistant prof ai un “mentor”, nu? ideea e ca amandoi sa scrieti o aplicatie pentru un RO1 (ala de cercetare), el sa fie PI, tu co-PI. el o sa ia grosul si nu o sa faca nimic, dar tu vei avea salariu si bani de conferinte si poti sa iti scrii articolele. si, evident, stabilesti niste benchmarks cu el. what it takes ca sa te faca assist prof, what it takes ca sa te bage pe tenure track etc. negociezi. el are nevoie de tine ca mana de lucru, tu de el ca sa urci in ierarhie.
vezi ce RFP’s sunt active, faceti research planul – trebuie sa fie sound and simple, sa fie scris/gandit in asa fel incat sa fie inteles de oricine ce citeste aplicatia voastra pentru prima oara. apoi, scrieti acele 25 de pagini si cu un dram de noroc, mai ales daca el e puternic/cunoscut si aveti ceva rezultate preliminare, atunci aveti o sansa nenula.
ce am scris mai sus este exact cum am facut pana acum. it worked. si am prieteni la UCLA care tot asa au facut.
cheia este 1. sa aveti ceva rezultate preliminare, 2. sa scrieti alea 25 de pagini beton si 3. sa nu cereti prea multi bani.
o sa ma interesez pt. tine, daca vrei, de alte feluri de granturi NIH: R22 (asta e pentru scule), K1, sa vad care sunt cerintele vizavi de cetatenie/green card.
pentru mine, o sa ma interesez acum de un grant de la NSF, care poate imi da bani pt. mai multi oameni, eu de asta am nevoie acum – oameni bine pregatiti. ideal, cum ar fi Stefan. i-am propus un job, dar m-a refuzat superior:) glumesc. avea toate motivele din lume sa nu zica “da”. dar de unul ca el as avea nevoie. vreo 3-4 daca s-ar putea.
din cate stiu, ierarhiile europene sunt mult mai rigide decat cele americane, asa ca va fi mai greu de “patruns”. profii sunt aproape “semi-zei”, stilul este cu totul altul, nu neaparat mai bun. asa ca sa nu te miri daca nu vei avea decat relativ putine contacte cu proful tau de la Berna. evident ca esti pe un grant. incearca sa afli totul despre acel grant si cand poti incepe sa te interesezi tu de granturile tale, sub obladuirea “mentorului”. legat de asta, vezi ca 3 ani (pe atat esti, nu?) trec uimitor de repede si tre sa te gandesti ce vei face dupa aceea. adica, ce vrei tu sa faci? predai, research, ambele, in europa, america, oriunde, back to romania? timpul fiind atat de scurt si trecand atat de repede, esti cam fortat sa iti pui problemele astea. si sa si gasesti solutii, macar ca linii generale…
cam astea ar fi, la viteza si f. abreviate….
problema mea e mai aparte, nu sunt fixat temeininc într-un anumit domeniu de cercetare. Ce ştiu să fac (i.e., pentru ce am credentials) şi ce vreau să fac nu sunt chiar acelaşi lucru. Domeniul meu de doctorat, human development and family sciences, este o ştiinţă socială relativ nouă, care îşi caută locul undeva între sociologie şi psihologie; şi education (ca domeniu în sine, “ştiinţa educaţiei”, nu ca metodă). Cred că înclină mai degrabă către sociologie, epistemic vorbind. De ce am ales acest domeniu, e o poveste mai veche. Ce vreau eu să fac este cercetare ceva mai clinică în domeniul developmental disabilities (în field-ul meu, HDFS ăsta, orientarea este mai degrabă către education – special education – şi politici sociale). Dacă aş putea începe de la început, aş alege clinical psychology, de exemplu (mi-au curs balele după un postdoc, tot la Yale, pentru clinical psychologists).
Cum i-am explicat şi cucoanei din Elveţia (apropo, e vorba de grupul ăsta, Child & Adolescent Health), eu vreau acum să îmi fac intrare, ca să stabilesc credentials şi experienţă, într-o echipă care face cercetare clinică şi epidemiologică pe copii. Pentru ca ulterior să ma pot mişca în direcţia asta. Ce vreau eu să fac, long term (şi idealist) este să reuşesc să combin, în cercetare, aspectele clinice şi cele de social sciences (incluzând aici politici sociale, aspecte socio-culturale, etc), că percepţia mea este că fiecare se joacă în pătrăţica lui. Pentru asta vreau de exemplu să acumulez cunoştinţe şi experienţă în metodele de cercetare caracteristice cercetării epidemiologice şi clinice (nu mă refer la clinical trials din studiile farmacologice, ci alea mai clinical psychology) cum ar fi, să zicem, single-case designs, sau cercetare care implică şi date sociologice dar şi date fiziologice, imagistice, biologice, etc; m-ar pasiona extrem de tare, de exemplu, să prind ceva experienţă în neuroscience (mă interesează autismul printre altele).
Ştiu că sună ca o ciorbă, da’ asta e situaţiunea la momentul de faţă.
Poziţia din Elveţia, deşi sunt supracalificat pentru ea, îmi oferă, cred eu, această şansă de intrare. În America cel mai probabil aş fi prins un faculty position la un departament de human development and family sciences (am încercat să aplic la departamente de developmental psychology, sau psychology care spuneau că au nevoie de metodologist, fără succes), unde m-aş fi înfundat, unu, în teaching, şi doi, într-un domeniu din care vreau să ies parţial (deocamdată). Oricum, mi-ar fi fost greu să mă lipesc de cineva (mentor) care să facă ce vreau eu să fac. Sau poate nu am ştiut cum şi unde să mă uit, şi poate că mentorii mei actuali nu au făcut nimic nici ei. Postdocul de la Yale era mai aproape de ce vreau eu să fac, şi ştiu că e o mare oportunitate nu pierdută dar… nu’ş cum să zic. Voiau pe cineva care aşa:
Eu am cuiul meu pe America, deocamdată, and I place my bets on Europe (cu toate că sunt perfect conştient de ce zici despre Europa, ştiu ca aşa e). Viitorul îmi va arăta.
Problema e ca indiferent in ce tara o sa lucrezi o sa fii un strain (daca nu cumva lucrezi in Romania, desigur). Doar in Romania o sa te simiti pana la urma ca acasa, insa din pacate e o tara condusa de niste netrebnici si nu vad cum se va putea imbunatatii simititor situatia in urmatoarele decenii. De altfel cred ca popoarele latine in general au mari greutati in a pune pe picioare niste universitati decente pentru ca pun mai multa valoare pe smecherii si aparente decat pe valorile adevarate. Cate univ. din Italia, Portugalia sau Spania sunt in top 500 (din Romania, desigur, nici una)?
Teoretic, in UE avem aceleasi drepturi ca ceilalti insa in practica te izbesti de tot felul de lucruri minore care treptat se acumuleaza (de exemplu in UK romanii si bulgarii tre sa duca la banca o scrisoare speciala de la angajator care sa spuna ca s-au conformat cu cerintele Home Officeului; si asta pentru ca banca sa-ti dea “privilegiul” de a-ti tine banii la ei si sa-i poata da imprumut la altii). In hamerica supararii e mai rau pt ca drepturile iti sunt limitate din start, deci nu le ai nici macar pe hartie. Pana la urma totul depinde de noroc si de ce stil de viata ai. Eu insa chiar si cu green card nu m-as putea obisnui in veci cu stilul de viata american, desi tre sa recunosc ca Pacific Northwest mi-a placut mai mult ca orice alta zona din SUA.
In Europa dezavantajul e ca sunt mult mai putine pozitii de profesor si pana ajungi in pozitia echivalenta unui tenured professor in SUA tre sa treaca multa apa pe Dunare. De ex., o pretena de la Oxford cu multe publicatii in traista si bazata in meseria ei are mari greutati in a-si gasi un post in Germania sau tarile inconjuratoare in timp ce in SUA si-ar fi gasit relativ usor o pozitie la ceva universitate.
ai discutat cu ea exact ce vei face? ti-ai vazut job description-ul? astea sunt f. importante.
usc-ul are asa ceva, din cate stiu. e implicat tare cu neighborhood-ul, child development etc.
ucla-ul trebuie sa mai aiba ceva, pentru ca e uriasa.
din cate ai scris pana acum mi-e clar ca nu iti este f.f.f clar ce vrei sa faci si mai alescum. ceea ce poate fi bun pana la un punct, pentru ca iti lasa mintea “deschisa”, dar poate constitui o capcana imensa.
te conduci si un pic emotional, ceea ce nu e f. bine intotdeauna. america, in sine, nu are nimica, a fost interactia care nu a mers bine in cazul tau. intre tine si “america”. sa stii ca nici la mine nu a fost drum de cristal pavat cu panselute. ci dur-superdur, cateodata. advisorul meu de la ph.d. a scos untul din mine. si la fel ca tine, am oscilat, am inceput cu modeling, dar nu ma simteam confortabil si abia in 1999 am trecut la databases. si a trebuit sa recuperez totul in 2 ani, ca sa termin in 5 ani. cat despre bani…hmm…nu mai zic. nu sunt bogat ca de ex. als:)
acum, e un pic prea tarziu…in loc sa te hacui cu mine pe web, mai bine imi puneai “?” astea acum 6-8 luni. daca ai auzit de damasio, ei sunt la usc. nu ma stiu minunat de bine cu ei, dar lui i-am atras atentia si puteam sa il intreb cate ceva, mai ales ca in grupul lor largit se lucreaza si cu copii cu probleme ca dislexia, probleme de limbaj si related. tot asa, ma stiu bine cu unul care lucreaza pe probleme neurologice la copii – exact child development, ma inteleg excelent cu mosul, e un tip absolut deosebit. adica, puteam pune niste intrebari, fara nicio obligatie sau promisiuni. seful neurologiei de la ucla, mazziotta, e prieten bun cu arthur toga, cu care noi lucram de ani buni (avem granturi impreuna) si care ma stie ca pe un cal breaz.
nu vreau sa ma dau in barci cu cati stiu eu, nu stiu de fapt pe nimeni, dar cred ca as fi putut sa te ajut concret in directia neuroscience/imaging. macar la nivelul de sfat.
dar mai ramanea partea de neintelegere a ta cu coana america.
de ajuns tot la “patratica” ta, tot vei ajunge caci asta e natura stiintei. depinde cum ti-o definesti tu.
@WE: da, am discutat, relatia a inceput inca din noiembrie cand am avut un phone interview cu ei. Au fost foarte clari de atunci, la interviu, si in schimburile de emailuri de le-am avut acum despre ce se asteapta exact de la mine. Asta a fost si alt motiv (pe langa celelalte), fata de yale (unde discutia abia incepea), cu elvetienii eram in stadii mult mai avansate cu discutiile.
Cu restul banuiesc ca ai dreptate, dar asa am fost eu intotdeauna, condus un pic emotional (sau bazat pe gut feeling), si negasindu-mi locul intr-o patratica (sau negasind inca patratica mea). Multumesc de ofertele de ajutor, niciodata nu e prea tarziu sa iti largesti network-ul, ba chiar mai tarziu va fi (sper) mai usor, cand voi avea si eu ceva “vechime” si pot intr-adevar sa discut niste chestii concrete.
Acum 6-8 luni (un an), argh, o sa povestesc povestea doctoratului meu in alt episod… Pot sa spun, scurt, ca abia in mai anul trecut am reusit sa conving comitetul sa se uite la propunerea mea de dizertatie, dupa mai mult de jumatate de an de vorbit ca ala, vox clamantis in deserto. Ce tare as vrea (retrospectiv) sa fi avut un advisor care sa scoata untul din mine… Si dupa aia clatinau capul ingrijorati ca nu o sa termin pana in septembrie cum propusesem (I showed’em), si a trebuit sa am doua proposal meetings ca nu reuseau sa se puna la un acord despre cum trebuie sa arate o dizertatie in manuscript format….
Cu coana america cred ca o sa ma inteleg mai bine dupa ce o sa fiu well settled professionally si o sa ma doara mai tare la basca desi, man, ma scot din sarite….
@lica: totalmente de acord. La mine, insa, ubi bene, ibi patria se aplica pe criterii care nu sunt, in primul rand, profesionale, am invatat eu in anii astia in america.
nu cred ca l-ai fi vrut pe al meu:) ieseau oamenii plangand de la el.
exista forme standard atat pentru manuscript, cat si pentru forma finala. deci nu vad unde era problema domnilor.
din cate scrii tu, problemele au fost strans legate de universitate/advisor. coana america e mare, sunt 50 de state, nu stiu, poate mii de universitati, deci e greu sa generalizezi. sistemul universitar e caracterizat prin sacali si backstabbing si altele, asta nu e o chestie americana. de fapt, in state e mai upfront decat in multe univ. europene.
chestia care e buna aici e ca scrisul e sfant. am avut experiente ciudate in cateva locuri europene cu treaba asta: in fata gardul, in spate leopardul. de aia tot zic eu de scris.
cu europenii, sunt sigur ca stii, e chestia de “collaboration networks”, which, at the end of the day is bs. tipii astia un’ te duci tu sunt si ei intr-un astfel de network. de acolo cred ca tre sa incepi.
lica: latinii au avut univ. f. bune. asa e, s-au cam dus. referitor la americani, nu vad de ce ne-ar da drepturi, de vreme ce nu au semnat cu nimeni nimic. eu cand am venit aici nu am simtit xenofobia care am simtit-o in multe tari europene. in fata lor eram egal cu un francez sau rus sau ceh sau mai stiu eu ce. e un sistem imperial care iti zice in fata: “te storc de nu te vezi”. aia e. barem stim cu ce avem de-a face si nu ne facem iluzii. cand am ajuns in stockholm acu 2 ani, granicerul imi zice: “romania nu e in eu, ce cauti la coada asta?” iar cand i-am spus sa verifice cu seful sau imi zice zambind “pardon, asa e”. acel oops desole care iti mananca ficatii si iti spune “finut” ca esti inferior. ei bine, asta nu am simtit aici.
problema domnilor, o sa revin cu un post mai lung.
Cuiul meu pe america este un cui general, separat de cuiul meu particular pe departamentul meu. Cred eu că aceste două cuie sunt relativ independente. Problemele mele legate local de departament şi advisori nu au influenţat, în mod semnificativ, percepţia mea generală a americii si a americanului. Oricum, problema mea cu america nu e xenofobia per se (care, într-adevăr, poate că nu există aici, in definiţia ei directă). Americanii au atitudinea “we’re the best and fuck the rest” in mod nediferenţiat (rus, ceh, francez… well, mai puţin francezi, de când cu fuque le french…am auzit niste discuţii absolut hilare – şi patetice – pe tema asta). Pe mine mă scot din pepeni lipsa de sofisticare, spălatul pe creier, naivităţile superioare, lipsa de percepţie estetică, efortul patetic de a creea o tradiţie, lipsa aproape totală de imaginaţie, viaţa bazată pe “The complete idiot’s guide”, de la cum să repari un robinet – perfect acceptabil – la cum să faci glume spontane – perfect idiotic, etc, etc, etc.
Problema mea cu americanii nu e că m-ar face sa mă simt inferior, ci că mă fac să îi percep pe ei patetici. Eu nu-mi mănânc ficaţii din cauza unui prost care se crede superior – îmi mănânc ficaţii (încet-încet) când nu găsesc pe cineva care sa fie cu adevărat superior (asta fără să am pretenţia că sunt eu superior… nu’ş cum să explic mai bine).
chiar daca au votat pt romania si bulgaria romania nu e tara prioritara pt elvetia asa mi s-a spus cand am cerut permis de lucru, asa ca romanasu trebuie sa astepte intre 6 si 8 luni de la depunearea actelor timp in care cantonul cauta alt posibil angajat pt patronul care ti-a facut tie contractul. dupa astea 6-8 luni daca au gasit inlocuitor care vine dintr-o tara prioritara…pleci acasica