cum am fost eu vedetă la antena unu

se întâmpla prin anu’ doomii. ştiu precis, pentru că a fost (a) anul în care mi-am făcut mutaţie de domiciliu în judeţul Buzău, la bunica, (ca să pot accepta postul de rezidenţiat tip B, la un spital comunal din judeţ) şi (b) anul în care au fost nu’ş ce alegeri în România.

la bunica în curte mai stă o familie care are un văr care lucrează la Poliţie. şi care, când a auzit că nepotul doamnei D. “va fi luat în spaţiu” a zis “lăsaţi doamnă, că îl ajut io să meargă mai repede, el numai să vină cu actele pregătite, şi rezolvăm”.
‘să meargă mai repede’ a fost doar că în loc să stau la coadă la ghişeul de depus actele, vărul poliţist le-a dus el înăuntru. în rest totul a mers cam cu aceeaşi viteză.

no, acum ce s-a întâmplat: cum zisei, se pregăteau alegeri anul ăla, şi, printre altele, noi cetăţenii am primit şi cărţi de alegător (s-or mai folosi oare?…). vine buletinul nou de Buzău, boon, vine şi cartea de alegător cu el, pe circumscripţia Buzău, evident. pe vo’ vineri ajung p’acasă pe la Ploieşti (io făceam rezidenţiatul în Bucureşti şi stătram într-o garsonieră din Vatra Luminoasă, ehei, ce vremuri, stagii la spital la diverse, chefuri saptămânale – vecinii au făcut moliftă când am plecat în america, era un bloc de garsoniere de pensionari), şi găsesc la Pploieşti, deci, venită cu poşta, o altă carte de alegător, bazată pe buletinul de Ploieşti pe care tocmai îl schimbasem (şi acum am tot buletin de Buzău, şi tot acolo vreau să îl continui, că indiferent unde m-am născut, io de buzoian mă ţin). Haaaa! am zis (ei, nu chiar, asta e copirait Vlad despre care nu ştiam că există, încă).

mai trec aşa v’o săptămână-două şi nu ştiu cum mă dau eu în vorbă, la unul din chefurile din garsonieră (povestea Zoicăi, pisica mea, o să o spun mai încolo, e cu învăţăminte), către Alice Iacobescu, care le vremea aia lucra la antena unu (acu văz că e la antena 3…iete, s-a tuns), de petrecania cu cărţile, două, de alegător. Alice, jurnalist înflăcărat, imediat vede că a pus mâna pe o ştire. Zice, “tapir, băi, incredibil, e nemaipmenit, asta trebuie pusă pe post. ce zici, eşti de acord să spui două-trei vorbe despre chestia asta, vin mâine cu carul de reportaj aici prin cartier într-un parc, ce zici?” – “păi…” – “hai, tapiraş, că e ştire bună, hai te rog”. “bine, hai”. “SUPER!! şi, ai cărtile de alegător, cele două, la îndemână? poţi să mi le dai să le iau cu mine, să pregătesc emisiunea?” “ia-le, că si aşa nu am de gând să votez”

conversaţia o reproduc din memorie, dar cam asta a fost esenţă.

buuun, a doua zi mă îmbrac frumos şi mă prezint la locul de întâlnire. apar şi Alice cu un operator, lumini, alea, probă de microfon, aşa, ţac-pac două întrebări, “şi, domnule Dogaru, spune-ţi-ne, ce s-a întâmplat exact?”, eu răspund cât pot mai corect şi mai telegenic, bun, “tăiem”, perfect, ne pupăm şi plecăm, “vezi ca o să fie pe post sâmbăta la emisiunea…” – uite că am uitat, era un fel de “săptămâna politică”, comentau în studio ştiri mai interesante, din trecuta săptămână.

bai, şi vine sâmbăta aia (sau o fi fost duminică?…). începe emisiunea, io la ploieşti cred că eram. generic, alea, tam-tam-taammmm….”azi vom discuta două ştiri, una nu ştiu ce şi doi, alegătorul cu două cărţi de alegător, invitat special doamna general Icsulescu”, asta era şefa cea mai mare de la Evidenţa Populatiei. şi dă-i şi discută, şi apar cărţile mele de alegător pe întreg ditai ecranul, tot schimbându-se una într-alta să se vada clar, apar şi io cu minutele mele trei de interviu, “doamnă general, ce comentarii aveţi?” – asta începe cu “alegătorul nostru…”, şi dă-i şi explică cum că a fost doar o coincidenţă (care a şi fost dealminteri), orice sistem are scăpări d’astea, s-a întâmplat o întârziere de comunicare dintre birourile Prahova şi Buzău, nu e nimic grav, nu e nici o conspiraţie, “dar, doamnă general, este adevărat ca ‘alegătorul nostru’ ar putea vota de două ori, la două secţii de votare?”, “da, tehnic este adevărat, dar repet, astfel de coincidenţe sunt rare”.

nebunie. la bucureşti, agitaţie între prieteni, telefoane, “bă, te-am văzut la televizor, nu mi-a venit să cred, am chemat-o şi pe mama”, lu’ Cătălin (cel mai vechi amic al meu, am fost colegi de bancă din clasa întâi) cel mai mult i-a plăcut cum se refereau în emisiune la mine, “alegătorul nostru”.

ei, dar povestea nu se opreşte aici. credeţi voi că doamna general a înghiţit muştruluiala fără să facă nimic? – noo, păi a început smototceala pe cale ierarhică, şi unde credeţi că se înfundă? – păi la acarul Păun, la vărul-vecin-de-curte, poliţistul care mă ajutase (şi nici nu mă ajutase cine ştie ce). mai trece o săptămână şi primesc în Bucureşti telefon de la mama că e jale, să merg neapărat la Buzău, a sunat bunica că îl dau afară pe vecinul-văr-poliţist. din cauza mea, că m-a ajutat pe mine.

auzi comedie

mă sui în tren chiar în seara aia, ajung la bunica, aici atmosferă de înmormântare, mă întâlnesc cu poliţistul, zice “şeful meu vrea să vorbească cu tine, vrea să se convingă că nu e nici o mânărie” – ăla, şeful poliţiei din Buzău, se temea că sunt cu agenturili şi am pus asta la cale expre. cu datul afară nu era chiar aşa, şeful poliţiei aflase că omul mă ajutase şi îl frecase un pic pe vecinul-văr, “uite ce belele aduci, altădată sa…” – d’astea, da’ nu era chiar de dat afară.

îţi dai seama ce sunaseră telefoanele, şi la Ploieşti şi la Buzău, de la generălie în jos, ierarhic?

ne ducem amândoi la secţie, a doua zi. aici, o fază tare, şeful nu era disponibil pe moment, aşa că mă duc cu vecinul-văr-poliţist la el în birou să aşteptăm. biroul, mare, împărţit de câţiva poliţişti. un poliţist coleg de la masa de vis-a-vis mă vede cu poliţistul-văr-de-vecin şi îşi închipuie (normal) că sunt vreun pungaş cules de pe străzi şi adus la secţie; se scotoceşte în buzunar, scoate nişte bani şi zice “auzi băi, hai repede, dă o fugă la chioşc în curte şi ia-mi un pachet de LM”. Ăsta, vecinul-văr, smuceşte nişte ochi mari la coleg’său, îi face un semn discret, “nu, nu e… am venit să vorbim cu şeful, ştii, problema aia”; ălălalt se înroşeşte, cere scuze, şi discutăm alene în trei un pic despre problemă, “păi uite de aia a vrut şeful să vorbească cu el, să se lămurească că nu a fost mânărie”. îi asigur solelm că o să îl asigur (solemn) pe şef că nu a fost mânărie, şi toţi cădem în aşeptare, io holbându-mă la nişte pereţi, politiştii foind foi cu probleme de-ale lor poliţieneşti, procese verbale, ce-or fi fost. după o vreme primim veste că şeful e dispinibil, mă duc discut şi cu el şi povestea se încheie.

înapoi nu am mai primit decât cartea de votat din buzău, pe aialalta a oprit-o generăleasa, cred.

4 thoughts on “cum am fost eu vedetă la antena unu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *