am regasit o insemnare de a mea scrisa in 1995…E interesant cat de actuala este (pentru mine of course): asteptare, singuratate in decizii, rabdare….Imi trebuie rabdare acum, si notita asta imi aduce aminte.
Eu nu pun interogativul, ca Eminescu: “…Pot ca sa re-inviu, luminos, din el, ca pasărea Phoenix?…”. Ştiu că pot. Nu e neapărat o calitate, dar am descoperit-o – si poate am dezvoltat-o – pe masura ce cunosteam lumea si realizam ca sunt predispus sa pierd. Dar totodata mi-am dezvoltat – sau mi-am creeat mai bine zis – si o filozofie (sa-i spunem) a asteptarii. A stii sa traiesti inseamna a stii sa ai rabdare. Indienii spun, deasemeni, ca orice posesiune implica aservirea fata de ceea ce posezi. Total de acord. Trebuie sa stim sa fim liberi (caci libertatea e opusul pacatului, nu virtutea). Chiar liberi de a alege aservirea!
(…) Omul, intr-adevar, este o fiinta sociala. Traieste in cadrul unor relatii (vitale dealtfel) cu semenii sai (in primul rand), si face parte dintr-o entitate mai mare, ce cuprinde toti oamenii ca societate. Insa intodeauna, momentele-limita din viata omul si le rezolva singur, deoarece momentele-limita (sau de criza, oricum le-am spune) afecteaza acea inima interioara, acel al treilea cerc in care nu poate patrunde nimeni. Atunci cand suntem afectati in ceea ce avem noi mai profund in noi, suntem singuri. Daca reusim sa ne vindecam, suntem puternici. Daca nu, riscam sa pierdem mult. Sau totul.
Se pare o mare impolitete sa arunci câte o referinta, citatat, ba chiar numai o interjectie la un post care, poate numai pentru o clipa, a pus în prima linie sufletul autorului. In ceea ce ma priveste, este numai o încercare de comunicare minimalista, ca si cum ai spune “… îti mai aduci aminte ? ” Adica o tentativa de a (se) apropia al treilea cerc. The Loneliness of the Long Distance Runner.
nu pot sa zic ca inteleg totalmente motivatia acestui comentariu…. cine a comis impoliteta, cine are tentativa de a se apropria de cercul cui?…..
Impolitetea ar fi de partea mea, ar spune A. – adept al tiradelor înversunate. Am (prostul) obicei de a ma concentra pe un cuvânt, o idee si a ma lasa purtat “la vale”. In cazul de fata – singuratatea – mi-a adus aminte de Alan Silitoe si tinerii furiosi. Si ma gândeam si la comunicarea, nu non verbala, ci eliptica, minimalista, unde un cuvânt trage dupa sine un altul, nerostit decât in peto. Evident, cu riscul de a cadea alaturi de placa. Dar ce placere, când interlocutorul ajung singur si la al treilea…
?
In textul asta de aici? Nu gasesc nici cu ctrl-F…..
Foarte misto. Scuze ca intervin, dar ai scris de doua ori gresit fii cu doi i. E pacat de ambalaj