…
Monthly Archives: April 2009
de ziua lui Shakespeare, cont.
…căci acolo nu mai poci comenta (chiar aşa, ce-i cu închisu’ ăsta de comentarii? vorba lu’ Garcea, ma inervează… who’s afraid of the Virginia Woolf?)… vreieam şi io să comentez un comentariu…Sor’mea zice:
Cause we didn’t need dialogue. We have faces.
şi voiam să continui, “yes, and others have feces.” (mi se părea un pun foarte deştept).
Ce nu precep io este iar, who’s afraid of the big bad wolf? Which wolf? Domnul Şerban? Ha. Domnul Şerban a devenit, deja, un fel de patefon obosit al blogosferei, his game getting boringly old. Prăfuit ca un muzeu kitchos sau ca monumentul soldatului necunoscut dintr-o haltă uitată de lume.
Sau aşa ar trebui. Lumea, din păcate, închide comentarii, închide bloguri cu totul. Haidaţi domnilor să fim serioşi.
Or not to be.
bucătării
Îi spuneam lui Toshiko mai demult, când mă întreba despre bucătăria românească, ce cum se numeşte fiecare mâncare de o făceam, şi cum se face şi unde se face, că diferenţa dintre bucătăria japoneză şi aia românească e una muzicală. Bucătăria japoneză e a four-movement symphony, cu reguli şi ingrediente stricte, în care ştim dinainte fiecare părticică, ce este şi cum se cântă. Bucătăria românească este jazz.
istorii alternative – gânduri pascale
una din dilemele bisericilor (câteva) de pe insula Nantucket (aia trimisă înapoi în anul 1250 BC în cartea lui Stirling) era faptul că, istoric, Iisus nu se născuse încă, nu pătimise încă, nu se înălţase încă.
Hmmmm….
ouă roşii
Maicamare mi-a povestit, când eram mic, că Maica Domnului a pus un coş cu ouă, pomană, la piciorul crucii Fiului, şi sângele Mântuitorului a curs peste ouă şi le-a înroşit.
Cristos a Înviat!
jurnal de grădiniţă 3
Discuţie la baie, între doi puşti; unul se află în “compartiment”, făcând pipi, celălalt lângă chiuvetă, ştergându-se pe mâini (io în uşă, ţinând-o deschisă, pentru ca la America nu ie voie să te afli în baie, singur, cu copii. Te bagă la child abuse).
Din compartiment se aude, strigat:
“heeey… my pee is not yellow anymore.. is white..”
“This is good” răspunde – urlat – cel ce se ştergea pe mâini.
“Why is good?” – I ask.
“Because it means he drinks enough water”
jurnal de grădiniţă 2
trimestrul ăsta a început în forţă. Am preluat şi clasa de după-amiază, carevasăzică sunt full-time acum (de la opt la cinci, ca la sindicat).
Toshiko a remarcat deja că “you have children’s hands again” – vin acasă cu dungi de carioca pe mâini, trei culori de regulă, pantaloni cu pete de vopsea, şi pe faţă şi în sprâcene cu urme de sclipici (glitter).
Dooşnouă de copii (cinşpe dimineaţă, paişpe dupămasă), şi opt studenţi (patru-patru). Studenţii au început, saptămâna asta, să preia câte o zi de predat. Azi am primit şi birou nou (ăla vechi era împărţit de vreo opt oameni, printre rafturi de cărţi, jucării, coşuri de proiecte-pentru-mâine, ş.cl.).
Programul, dimineaţă, este aşa: la opt venim toţi la şcoală. Nu avem timp de pre-conference, pentru că e foială mare: trebuie pregătit breakfast-ul (studenţii au fost instructaţi deja de Amelia, asistenta mea, şi de câtre mine personal, în ale bucătăriei: hair-net, spălat pe mâini, citit meniul zilei şi dibăcit ce-unde-cum se taie, toacă, distribuie şi serveşte, pus pe tăvi şi căruţ – ahhh, îmi aduc aminte cum mă tachina sor’mea când eram la grădiniţă şi nu puteam să zic “r”, ziceam că ne aduce mâncarea cu “căluţul”, şi sor’mea, deşi ştia prea bine cu ce, făcea pe mirata, “cu ce, cu calul??”, până când io urlam “nu cu căluţul, cu CĂLUŢUL!!), trebuie adusă apă la chiuveta portabilă din clasă, pregătite paper-towels pentru şters pe mâini (adicătelea tăiate în două pe lat – sau lung? – că sunt prea late pentru mânuţe de copii, and we save trees), pus micul dejun pe mese (azi am avut cereale Kix cu lapte şi piersici la conservă), ş.cl., ş.cl, ş.cl. La optjumate vin copiii cu părinţii, sign-in, hello, how are you this morning, buenos dias, ¿como stas? , let’s go wash hands, don’t forget you name-tag! (astea sunt cu ac de siguranţă, trebe puse de părinţi sau student-teachers), okay, go and sit there with teacher Nicole!. La optpatruşcinici se face prezeţa, is Adam here? Raise a quiet hand if you are here! There you are!, dupe care ne spălăm pe dinţi (la masă, cu două păhăruţe), şi avem Large Group Activity. Ne adunăm toţi, cu mic-cu-mare pe covor, în cerc, şi whoever is the lead teacher for the day (io am fost săptămâna trecută, gata, de acum preiau studenţii) are cinşpe minute de glorie. O carte, activităţi, câtecele, “who is in the box?”, “If you are happy and you know it, clap your hands, We’re Going On A Bear Hunt; copiii nu se plictisesc de repetiţie, am cântat “Aligator pie” de treizecişiunu de ori deja termul ăsta, goes like this: (clapping your knees, rhythmically): alligator, alligator, alligator pie, (shaking your head, in an exagerated negation movement) I can’t find my alligator pie, (te faci că te uiti în iarbă) I looked in the grass…(te faci că te uiţi în cer) I looked in the sky…. (shaking head again) but I can’t find my aligator pie!. Aste trebuie repetată, with normal voice, whispering, şi, cel mai exciting, with no voice at all, except the last PIE!! care e urlat [apropo, am primit biroul care e lipit de clasa mea, cu fereastră de observaţie cu tot, unde până acum era biroul lui Family Service Coordinator, cred că după atâtea “PIE!!” urlate la geam, a cerut altă locaţie (hehe, special ptr. vlad, să văd dacă pays attention)]. După Large Group vine Outside time, unde începem cu ceva exerciţii de încălzire, şi apoi la joacă. Joaca cea mai favorită e fugăritul de teachers, am dat jos deja două kilograme. După jumate de oră, clopoţel, şi înapoi în clasă. Nu direct, că tre’ sa ne ducem la baie şi să ne spalăm pe mâini. Cum clasa mea e cam fiul ploii, şi a venit in clădire mai târziu (până acum funţiona în diverse alte şcoli), şi este clasă preponderentă Head Start, nu avem sală de clasă cu toate dotările, baie şi alea, de aia tre’ să ne ducem la baie la baia mare de pe coridor, aia de grown-ups. Pe playground ne aliniem frumos, numărăm capete, şi intrăm în clădire traversând observation room, unde de obicei se găsesc mămici şi diverşi studenţi la psihologie sau pedagogie obserând copiii prin geamul unidirecţional şi luând de zor notiţe. Pe coridor ne aliniem la perete (unde povesteam io mai demult că am urlat la nişte puşti), şi intrăm doi câte doi la toaletă. Obligatoriu, făcut pipi. Aliniaţi iarăşi (show me how quiet you can be!.. Wow, that is really quiet, I even didn’t know you are here!) tropăim înapoi în clasă, unde avem o oră de Free-Choice Time. Mese şi centre pregătite cu diverse activităţi, toate plănuite de student-teachers according to the Developmentally Appropriate Practices, şi acoperind cele patru domenii ale dezvoltării (adicătelea Cognitive, Social/Emotional, Language, and Physical). Avem Dramatic Play area, Manips table, Art table, Math and Writing table (mai degrabă Cognitive table), easel, sensory bin, Blocks Area, Library. Săptămâna asta am avut ca temă “Gardening” – în sensory bin am avut potting soil, lopeţele, găletuşe şi insecte de plastic, în Dramatic Play o grădină cu flori de hârtie, iar azi am avut, dimineaţa, pietre şi vopsea la Art Table (did rock painting), i-am pictat şi lui Toshiko două. După Free Choice avem Small Group Activity, fieştecare student-teacher are un grup de copii pe care îi păstoreşte cinşpe minute; apoi lunch (ăsta vine de la School District) şi Good-bye time, foiala de rigoare cu părinţii, don’t forget your name tag (să îl dea jos de data asta), see you tomorrow, hasta mañana, adios, oh, don’t forget your rock!
va mai urma.
istorii paralele, istorii alternative
Despre S. M. Stirling (Stephen Michael, dar cărţile le semnează “S.M.”) am mai scris io pe undeva pe blogul ăsta (povestea lu’ cum l-am descoperit io pe Stirling…hehe, şi atunci tot “istorii alternative” i-am spus).
Autorul s-a născut în Metz, Franţa (unde este amicul R. la care am stat în periplul meu european), şi a scris (printre altele) o serie de romane centrate în Oregon, şi chiar în Corvallis de fapt, unde stau io acum în periplul meu american. E canadiano-englez, totuşi (în Metz era cu tata cu armata, or so).
Îi place să scrie romane (sunt ele se-fe? – aici ne răspunde împricinatul) de istorie alternativă, istorie paralelă, istorie post-apocaliptică, cum-ar-fi-dacă. Şi, cred eu, scrie bine şi convingător, şi, mai ales, plauzibil. A scrie literatura se-fe plauzibilă, asta mi se pare mie ceva dificil.
Am povestit în altă-partea aia despre seria “Dies the fire” – numită, nu’ş de ce, “The Emberverse Series” – în care un “eveniment” (“the Change” or “the Event”), petrecut undeva in marite 1998, schimbă subtil legile fizicii, astfel încât (a) electricitatea practic dispare (ca şi cum toate materialele ar deveni izolante, recte nu mai poţi produce, stoca, şi transporta electricitate), şi (b) arderea explozivă nu se mai produce (recte praful de puşcă şi derivatele, plus motoarele pe bază de combustie internă, nu mai pot funcţiona). La o primă impresie e dificil de imaginat impactul major pe care aceste schimbari îl pot avea asupra civilizaţiei umane, dar Stirling este foarte convingător (şi, din nou spun, plauzibil). Civilizaţia, aşa cum o ştim, nu mai poate exista (cât de mult depindem de electricitate şi arderea internă?); societatea umană se vede nevoită să se întoarcă brusc la o societate de tip feudal. Numai o fracţiune a omenirii supravieţuieşte, mulţi supravieţuiesc reîntorcăndu-se la canibalism şi sălbăticie, alţii creează nuclee de societăţi feudale minuscule… toată povestea merită citită (autorul a publicat cinci romane în serie, alte patru urmând). Wikipedia are articole întregi despre Stirling şi cărţile lui, pentru cine nu se teme de spoilers
Acum am început să citesc o altă serie, legată de seria “Emberverse” prin faptul că acelaşi “event” care a schimbat legile fizicii în Emberverse propulsează insula Nantucket (o insulă de lângă statul Maine, în Atlantic) înapoi în trecut, undeva în anul 1250 BC, în plină epocă de bronz (europeană). Întreaga insulă, cu tot ce era pe ea (tehnologie, etc), plus o bucată de ocean împrejur, şi nava “Eagle“, o ambarcaţiune de antrenament a lui U.S. Coast Guard, una dintre cele două simgure corăbii cu pânze încă în funcţiune în America. Mâna de locuitori ai insulei (prima carte se numeşte, sugestiv, “Island in the sea of time”) trebuie să înveţe să supravieţuiască în noile condiţii, cu ce tehnologie şi maşinării şi cunoştinţe au venit cu ei în mileniul doi înainte de Christos, în mijlocul civilizaţiilor de la vremea respectivă (Olmeci în Mezoamerica, Micenieni în Grecia, hitiţu, egipteni, etc), cu care fie se războiesc, fie fac comerţ dar în mod evident le influenţează major
Cum spuneam, îmi place cum scrie Stirling, poveştile sunt plauzibile şi au miez (şi sunt curajoase), personajele au viaţă, citirea e captivantă. Are însă nişte chestii oarecum iritante, totuşi. Unul, faptul că în toate evenimentele astea prea se întâmplă să se găsească oameni potriviţi în locul potrivit, cam dincolo de simplă coincidenţă. În “Dies the fire”, de exemplu, unul din personajele principale, Mike Havel the Bearkiller, pe lângă faptul că începe călătoria în compania, printre altele, a unei fete obsedate de “The lord of the rings”, până la punctul că avea un arc adevărat pe care îl folosea cu măiestrie, întâlneşte, în călătoria sa spre Oregon, tot felul de oameni pricepuţi in tot felul de arte foarte folositoare într-o societate fără electricitate şi combustie internă, dar care în secolul 20 “normal” nu sunt aşa de des întâlnite, de exemplu o tipă care avea ca hobby ken-do (nu doar aşa, scrimă, ci chestii serioase avansate), un tip care se pricepea la făcut arcuri în mod tradiţional (şi nu din prefabricate şi materiale speciale cum sunt arcurile pentru entuziaştii din ziua de azi), şi tot aşa. In seria ailaltă, cu insula transportată înapoi în timp (într-un univers care se bifurcă, evident, ca să se rezolve paradoxul călătoriei temporale care schimbă trecutul), la fel, pe insulă se întâmplă să fie un profesor de istorie antică, o bibliotecară pasionată de arheologie, căpitanul vasului Eagle (o negresă lesbiană de fapt) era antrenat în arte marţiale japoneze, o studentă la astronomie era în practică (ea e cea care calculeaza data, bazat pe configuratia stelelor), şi tot aşa, un fierar amator care avea o fierărie în garaj, tot felul de cultivatori amatori care se pricepeau fix la de toate, etc.
Mai are nişte fixuri autorul, unul fiind că e cam obsedat de lesbiene (în toate cărţile de le-am citi până acum unul sau mai multe personaje principale sunt lesbiene – ciudat ca gay nu apar.
Lectură plăcută şi captivantă.