mirosul de ploaie mi-aduce aminte inevitabil de Ploştina. liniştea de după ploaie, imediat după ploaie, are o calitate specială, de catifea udă. pământul se destinde uşor, dar în rest nimic nu mişcă. doar aburi uşori, invizibili, ce se ridică să se întâlnească cu norii-încă acolo, şi picuratul picăturilor ce cad de pe frunze. miroase a linişte.

uneori mirosul uleios de linie de tren îmi trezeşte nostalgii ciudate. nu am copilărit în preajma liniilor de tren, nu am mers în echilibru pe vreo şină, nu am plecat vreodată în expediţii de-alungul traverselor.

alteori e mirosul fierbinte de asfalt proaspăt turnat, în miez de vară când aerul tremură fierbinte şi frunzele moţăie prăfuite

(începusem povestea asta pe laptopul inchiriat la receptia hotelului din Tokyo…trebuia sa am grija sa schimb layout-ul tastaturii, ca altminteri as fi scris cu caractere d’alea d’ale lor 課m朝かれヴぁさじか)

asa.
in Japonia toate obiectele vorbesc, electronic dar cu voce suavă de japonezoaică, cu tine: liftul îţi spune o gramadă de chestii dupa ce te sui în el (habar n-am ce, asta pe fondul melodiilor liniştitoare); scara rulantă îţi spune şi ea o gramadă de chestii, mai ales când eşti gata sa ajungi la capat (probabil iti spune sa fii atent sa nu cazi in cap); maşina automata de bilete de tren începe a vorbi cum ajungi in faţa ei (ba uneori apare unu’ animat care se înclină); ATM-urile vorbesc şi ele cu tine, nici nu apuci sa bagi cardu’. electronică? – păi am vazut supermarket-uri în care etichetele cu preţul de pe rafturi, din dreptul produselor, erau ecrane mici cu cristale lichide (bănuiesc că sunt controlate de la distanăa); am văzut chiar numere de înmatriculare care erau de fapt ecrane electronice. aparatele de marcat de la tren si metrou funcţionează in ambele sensuri (poţi să intri şi să ieşi prin acelaşi – în Japonia trebuie sa ai grijă să păstrezi biletul după ce intri la tren/metrou, că trebuie să-l marchezi şi la ieşire; în cazul in care ai mers mai mult decat preţul platit, există maşini speciale, numite “fare adjustment machine”, sau “aparat de ajustat preţul”, unde te duci şi plăteşti diferenţa); cel mai convenabil la tren e să foloseşti cardul “Suica”, pe care pui bani şi cu care treci prin aparate fără să mai scoţi cardul din portofel.

grija pentru detalii:
– peroanele de tren şi metrou au marcate locurile în care vor ajunge uşile vagoanelor, cu tot cu numărul vagonului, şi nişte săgeţi care arată unde ar trebui să aştepte cei ce vor sa urce ca să nu se încurce cu cei ce coboară. lumea aşteaptă în general în ordine, ca la coadă
– la cafenea am vazut rastel de umbrele în care puteai să-ţi bagi umbrela într-o pungă special întâi, să nu picure apă în rastel
– pe peroanele de tren exista niste cutii speciale, speciale, marcate, în care personalul trenului (şi numai ei) au un cârlig special cu care pot ridica obiecte cazute intre linii
– scările de la metrou şi tren (alea normale de ciment) sunt marcate cu “sus” si “jos”, cu sageţi si cuvinte, pentru a regula fluxul pasagerilor în mod fluent; în Japonia se merge de obicei pe partea stângă a direcţiei de mers (mă refer la mersul pe jos), dar scările astea aveau “sus” şi “jos” şi pe stânga şi pe dreapta, probabil calculat în funcţie de flux?…
– toata lumea stă pe partea stângă a scarii sulante, şi urcă pe partea dreaptă, dacă se grăbesc. fara excepţii

noi vrem de vrun an jumate sa ne lom şifonier, adicătelea cam de când ne-am mutat in Berna. vrem şifonier mare că ne-am săturat de inghesuit haine si cearceafuri; sa fie naibii sifonierul cat o casa, sa pot sa pun hainele rar si cu spatii, mama lor

hocai, am strans banii, am asteptat o reducere (calici fiind) si lunea trecuta (pe 7 februarie) m-am dus la eterna IKEA sa comand un sifonier PAX caruia ii intrasera usile la reducere. asa, vrem usi glisante sa nu ne dam cu ele in cap.

dar m-au sabotat mutufanii naibii.

am cules piesele de pe raft cu mâna mea (12 bucăţi in total, 226 kg in total, impingeam la doua carucioare prin IKEA, cu mare abilitate, asta pe la 6:30 seara ca am ajuns la IKEA dupa servici). io voiam piesele livrate acasa oricum (prea grele sa le car singur pe scari iar de inchiriam camioneta tot acolo ajungeam cu pretul), dar cica daca le culegi singur de pe raft in loc sa lasi muncitorii sa le culeaga, primesti marfa acasa a doua zi in loc de a doua săptămână. la raftul de “corpuri de 50 cm” constat ca pachetului de deasupra nu i se vedea eticheta; eticheta era mascata de niste banda adeziva (cel mai probabil ambalajul s-a rupt oleaca la manipulare prin depozit si l-au reparat cu banda adeziva, acoperind si eticheta in procesul asta); io în inocenţa mea nu am mai verificat daca inauntru e ce trebuie (nu aveam cum, doar daca desfaceam ambalajul de tot) şi nici nu am ales piesele ce aveau etichetă, pentru că erau prea grele ca sa le tot manipulez io cum imi vine (câte 52 kg), prin urmare le-am luat pe alea doo de deasupra.

la casa cucoana vede ca pachetul nu are eticheta pentru scanat, nu verifica nici ea (lantul slabiciunilor), scaneaza pe altul, da un retur ca nu era sigura pe ce a facut, io o asigur ca pachetul fara eticheta e la fel ca unul din alea cu eticheta (am luat doua corpuri de 50 cm latime si doua de 75 cm latime), si sa-l scaneze p’ala de doua ori. platesc, alea, si ma duc cu carucioarele la serviciul cu clientii sa aranjez livrarea (impingeam un carucior cu alalalt, trenuletul…). aici un baiat simpatic vorbitor de engleza, ţaca-taca in calculator, am stat juma’ de ora cu el ca nu-i iesea la numaratoare – ii ieseau pe hartie mai multe pachete decat erau in carucior. pana la urma se lamureste el ca e din cauza ca pe bonul de la casa un pachet aparea cu plus cu minus si iar cu plus iar el le bagase drept pachete separate pe lista de livrari

boon, sifonierul vine a doua zi, marţi. imi iau sculele si ma apuc de treaba.

marti seara apuc sa montez doar o bucata pen’ca am lucrat dupa servici si nu am vrut sa bocan vecinilor in cap prea tarziu. miercuri imi iau liber si purced la treaba.

montatul in sine are povestile lui, cum a trebuit să il montam vertical ca nu’l putem întoarce de la orizontala (da coltul de tavan)…

no, miercuri pe la 11 dimineata, dupa ce montasem trei bucati din patru, ca ma pregateam sa celebrez deja, constat ca ultima bucata, fix aia fara eticheta ce trebuia sa fie de 50 cm lăţime, se dovedeste a fi de 1 metru. baietii de la IKEA pusesera produsu’ pe raftul gresit… treaba e, aia de un metru costa mai mult ca aia de juma de metru, i-am pacalit cum s-ar spune, numa’ ca nu pot sa montez sifonierul ca nu se potrivesc usile de 2.5 metri

incepe circul
sun la numărul central (nu poţi suna magazinul direct), cică fac ei dosar cu magazinul si ma suna magazinul mai pe seară sa stabilim detaliile – ciuciu. sun a doua zi joi, tot la centrala, şi de data asta cică o sa ma sune magazinul în 10 minute; au sunat şi au zis că pot face exchange-ul (parcă eram traficanţi de droguri) vineri. vineri sună şoferul şi zice că s-a stricat maşina şi ca vine sâmbătă. sâmbătă se prezintă şoferii (tot aia de căraseră şi marţi) şi aduc piesa, numai ca să constat că mi-au adus tot una de un metru. şoferii că nu e vina lor (asta într-o franceză ce io o chinuiam rău), ceea ce era adevărat (pe ordinul lor de livrare scria într-adevăr că aduc una de un metru şi ridică de la mine una de juma de metru). sun iar la centrală (după ce sunasem şi la magazin pentru că, şmeker, salvasem numărul de la magazin când m-au sunat să-mi spună că livrează, dar am dat de unu de nu vorbea engleză). aia de la centrală deja mă ştia, cică o să mă sune magazinul iar, dar nu crede ca se poate livra azi (sâmbăta). în sfârşit sună magazinul şi spune că livrează luni, mii de scuze, am verificat cu ea numărul piesei şi acum aştept luni.

dacă eram indian le spuneam să livreze p’aia de jma de metru şi p’aia de un metru o ţin drept compensaţie

aici Bucureşti, România.
ora exactă.
(bip.. bip.. bip.. bip.. bip.. biip!)
a fost ora unsprezece.
buletin de ştiri.

şi ce dacă nu e cronologic?

o precizare maieutică: deoarece “casă” înseamnă aici în Berna, “drumul către casă” e un drum circular, carevasăzică. ăsta e un foileton, carevasăzică iară

***
…lungul drum care a început, carevasăzică, pe data de 17 decembrie ale anului trecut, pe aeroportul din Zurich, cu cinci minute înainte de îmbarcare.
o sun pe mama să-i spun ca mă îmbarc şi că ne vedem în câteva ore. zice mama “păi se zboară? – că la ştiri dau că Geneva a închis aeroportul”. “Pf!” zic io, aruncând un ochi pe geam afară – ningea gros ce-i drept – “Geneva e în partea franţuzească, normal că au închis aeroportul pentru puţintică zăpadă…hai că ne cheamă la îmbarcare, vă pup şi ne vedem”

în avion foiala obişnuită. io alesesem loc la margine şi am avut noroc să pic lângă două domnişoare (‘s câte trei scaune pe fiecare parte). pă partea ailaltă, la un scaun mai în spate, doi ţigănoşi ce fuseseră aduşi cu maşina de poliţie – deportaţi probabel. se’nchid uşile, începem să ne mişcăm, vecina de scaun scoate un jurnal şi’ncepe să scrie în el cu carioca turcoaz ceva în engleză, io scot cartea şi aţipesc prompt. mă scol peste cam vro oră (pă ceas), avionul vuia liniştit, pe geam se vedea alb absolut. casc, mă întind, calculez că mai avem vro oră de zburat, şi mă uit iar pe geam. de data asta pe geam se vedeau, defilând încet, nişte copaci.
***
hî? copaci?? ce mă-sa, zboară pilotul mai pe jos să evite radaru’? am ajuns deja pe Otopeni? da’ când, că nu-i supersonic, şi când au plantat ăştia pomi în Otopeni?
mă lămureşte pilotul: “hanţ-ganţ-enşuldigung-kraut-dancheşon” alea, în germană, şi’apoi în engleză că ne pare rău da’ din cauză de zăpadă prea multă nu putem zbura, au fost suspendate toate zborurile din Zurich, ne întoarcem acu’ la terminal şi aflaţi voi mai încolo ce se mai întâmplă, vă mulţumim că aţi zburat cu Swiss Airlines (nu zburasem încă, da’ ei erau mulţumiţi – normal, banu’ ni-l luaseră).
bueeey, noi nici nu decolaserăm! am dormit o ora pe pistă!

***
ne debarcăm, ne ia un autobuz şi ne revarsă la “sosiri” (sosiem, deh), la acolo unde îţi iei bagajele de pe benzile rulante. nebunie, care’ncotro, românii din avionul meu speriaţi că se se întâmplă cu bagajele lor. io, păţit (când am povestit acasă mi-a zis sor’mea să scriu un ghid cu instrucţiuni “ce să faci pe aeroport în situaţii d’astea”), iau prima decizie înţeleaptă: fug repede spre biroul lui Swiss Air să văd pe ce alt zbor or să mă pună, asta până se epuizează puţinele posibile locuri. ca să ajung la birou a trebuit să ies din zona de securitate şi să trec pe la vamă, unde un vameş oacheş mă întreabă de unde vin şi dacă îi permit să se uite în bagajul meu de mână. zic, vin de pe pistă, io de fapt plec dar uite că vin, mama ei de gramatică, na şi bagaju’.

***
la birou coadă ca la pui pe vremuri. mergeau şase birouri, şi tot am stat o oră jumate la coadă. ajung, şi după ceva ţăcăneală la calculator cucoana îmi spune că nu e decât un zbor prin Frankfurt, seara pe la şase, cu condiţia ca avionul din Zurich să plece la timp să îl prindă pe ăla din Frankfurt. zic, da’ mâine la acelaşi zbor din Zurich spre Bucureşti? – nţ, zice, e plin, şi mâine şi poimâine. păi, zic, pune-mă pe zboru’ din Frankfurt că de acolo ştiu că sunt mai multe zboruri spre Bucureşti, oi nimeri io unul.

asta se petrecea pe la 1 jumate deja. zborul de Frankfurt programat pe la şase seara. timp de beri şi de citit, nenică. zic, hai să văd ce se întâmplă cu bagajul meu, acu’ că m-am văzut cu beletu’ în mână. ăia nu te mai treceau prin controlu’ de securitate, că şi aşa nu zbura nimic, m-a băgat o cucoană de la bagaje pierdute pe o uşă şi mi-a zis să mă duc la sosiri bagaje. acolo, haos. românii mei din avion încă se mai învârteau după bagaje; întreb un cuplu şi îmi spun că ei nu le-au găsit încă, au fost descărcate în cărucioare şi că fiecare îşi caută bagajul după culoarea ochilor şi a breteleor prin munţii de bagaje de la câteva (zeci) de zboruri anulate. îi întreb, “da’ bilet pe alt zbor v-aţi luat?” – “nu”, cică, “acum ne ducem”. zic, “succes, da’ cred că io am luat ultimul loc, că mi-au zis că numai locul ăsta îl mai au, prin Frankfurt”. zice cucoana “vai, da’ cum, v-aţi băgat în faţă?” – “nu, doamnă, am stat la coadă ca tot omul, numa’ că m-am dus direct la coadă, nu mi-am pierdut vremea cu bagajele”.

mă’nvârt printre cărucioarele încărcate până sus cu bagaje să văd dacă am noroc. cărucioarele erau – măcar atât – marcate cu foi albe scrise cu pixul, cu numărul zborului; zborul meu nu figura, aşa că mă aşez la coadă la “bagaje pierdute” să văd ce şi cum – timp aveam. mă lămureşte o cucoană că jumate din bagaje sunt depozitate undeva afară, aşa că dacă nu’l găsesc înăuntru înseamnă că e afară şi o să îl pună ei automat pe zborul la care mă îmbarc. bun, sunt liber, zic, la cârnaţi şi bere cu mine. între timp mă conversasem pe SMS cu sor’mea, ţinând-o la curent cu situaţia şi mai ales că o sa ajung în Otopeni pe la miezul nopţii (dacă am noroc), să vină să mă ia şi pe mine.

prin aeroport, beri, stat pe scaune în toate poziţiile, întins, destins, căscat, citit, aţipit, învârtit – se face cinci-jumate. mă prezint la poarta de îmbarcare pentru Frankfurt unde un birou gol şi o placă electronică mă informau că nu se zboară încă – nu a venit aeronava din Frankfurt, şi nu se ştie când vine. alt întins, bănci, bere, citit, semeseuri cu coiotu’, căscat.

***
într-un final am plecat din Zurich spre Frankfurt pe la 10 seara, aflând deja de la sor’mea pe SMS că aveonu’ din Frankfurt spre Bucureşti a decolat regulamentar (sau aproape). tot sor’mea mă informează că mai am zbor din Frankfurt a doua zi la 10 dimineaţa.

spre Frankfurt nimic spectaculos, în afară de faptul că am apucat să comand două vinuri roşii, şi în afară de faptul că la aterizare aveonu’ a atins pista cu roţile, o secundă, şi şi-a luat zboru’ iar (viteză mare, pistă îngheţată). în liniştea oarecum tesnionată de se lăsase în avion se aude vocea stewardezei-şefă, uşor tremurată, “errr… as you can se, we weren’t able to land… so… we are going to…” “[go around and try again]” ar fi vrut să spună, da’ n-a apucat că a continuat un pasager cu voce tare “… Berlin”.
hohote.

în Frankfurt haos – io nu ştiu cum dreaqu’ a apucat aveonu’ de Bucureşti să plece, că erau mii de persoane la diverse cozi la diverse ghişee, apă la PET distribuită gratis, dăscălime, popime, cetăţeni, nebunie. mă aşez la coadă şi nimeresc lângă un bulgar care locuia în suedia undeva. băi, erau cozi de nu le vedeai finalul, şi asta la 12 noaptea. mai aia, mai ailaltă, mai stai de vorbă cu bulgarul, că una, că alta, se face ora 1. cocoanele de la ghişee ne anunţă că se închide taraba, că şi aşa nu mai zboară nimic, şi că (la protestele urlate “we need information!”) aceeaşi inormaţie o să o aflăm şi dimineaţa la 6 când se redeschid tarabele. şi că au pus paturi de campanie la sosiri unde sunt se ridică bagajele şi că asta e, vă dorim somn uşor.

ei, şi aici am luat eu decizia înţeleaptă numărul doi (din trei): am ochit io că unii s-au reîntors la coadă la “check-in” şi îşi instaleaza tabăra acolo, geci întinse pe jos, păturici de prin bagaje, hopaaaa! zic, iote ce idee bună, dorm la coadă şi sunt în faţă mâine. am lăsat grosul lumii să se certe cu ghişeistele şi m-am dus fuguţa să-mi iau loc. uitai să spun ca în avion ne spuseseră că am fost puşi pe zborurile de a doua zi, care unde se ducea, da’ tot trebuia să stau la coadă să-mi iau cartea de îmbarcare; şi dacă mă duceam la paturile lor de campanie şi mă întorceam dimineaţa, găseam o coadă kilomettrică de care nu scăpam în patru ore.

şi aşa mi-am aranjat io gecuţa şi pulovăraşul pe jos, cărticica-cărticică şi apoi banda de urechi peste ochi să pot dormi

în poza a doa’ se vede gecuţa mea maro, şi rucsăcelul si Juhadul Butlerian lângă bulgarul încă nedecis.

***
băi, şi am dormit pe cement la coadă la check-in, ca pe vremuri la coadă la tacâmuri. familii cu copii, bunici cu nepoţi, care cu ursuleţul în braţe, care schimbaţi în pijamale şi trening, unii defilau cu periuţa de dinţi spre baie, era ca în tabără.
trei ore, de la 2 noaptea la 5, nu m-am întors, buşteam am dormit. la cinci când mă trezesc, nebunie: mii de oameni iar, coada de un kilometru – cozile, de fapt, că am dormit în două cozi mari la două grupuri de ghişeie.

şi se face şase. şi coada de alături porneşte. şi se mişcă. şi la noi la ghişee nu vine nimeni. începem să aplaudăm, să fluierăm, nimic. ce să faci? – eram în faţă, să mă duc la coada care merge şi să mă aşez la 135 metri în spate?? băi, turbam. se face şase jumate, plec prin aeroport să întreb un oficial – nu ştia nimeni nimic, evident. mă întorc fierbând la coadă şi îmi spun vecinii că s-a anunţat că se deschide la 7 şi la noi. băi, când au venit ăia să deschidă, vreo şase-şapte erau, au fost primiti ca Michael Jackson, băi, cu urale, aplauze, chiote, gata-gata să facem şi valuri.

voioşie, zâmbete, parcă eram fraţi. e, şi vine o cocoană, nemţoaică, cu un cărucior plin de bagaje, să se bage în faţă. măi frate. ca nişte câini turbaţi am sărit pe ea, în germană, în engleză, în toate limbile. “nu, că nu vreau decât să rebook..” “ceeee?? şi noi ce crezi că facem aici? de ieri dormim pe ciment ca să rebook!! afară! huideo! la oase!!”

coada a mers şnur, în juma’ de oră m-am văzut cu beletul în mână. care a fost primul lucru de l-am făcut? – m-am dus şi mi-am comandat o porţie de cârnati cu cea mai mare bere de o aveau.

***
pe la 11 pleca şi avionul spre bucureşti. SMS-uri iar, când aterizez vă dau de veste să ne sincornizăm – plecam direct la chef la Gulia de la aerpoport.

***
a, a treia decizie înţeleaptă: în bucureşti era clar că bagajul nu o să ajungă, aşa că după cinci minute de aşteptat la banda rulantă m-am prezentat la biroul de bagaje pierdute, unde se mai prezentaseră înaintea mea încă doi. la fix 45 secunde după ce m-am dus acolo au început să vină şi restul, si în două minute erau câteva zeci de oameni la coadă – treabă de două ore pe puţin, cu completat (fiecare) de formular-tip, certat în stilul pur românesc (de parcă tipa e la bagaje pierdute e vinovată)

va urma, ţuica într-un episod viitor..