hamlet

am mai povestit io pe undeva povestea lui Hamlet, da’ iote că iar mi-am adus aminte de el, nu ştiu cum.
Eram io pân anu trei, aşa. O zi de vară frumoasă, mai aveam trei zile şi luam vacanţă. Avusesem în ziua aia examen la semiologie, cu profesorul Costică la Municipal. Sau să fi fost practicul de Semio, cu Rizeasca? Iete că nu mai ştiu exact. Profesorul Costică, mare figură era. Am avut 10 întrebări la examenu final, ni le dicta pe rând şi zicea: “nu trebuie sa scrieţi mult. La mine răspunsul are şapte cuvinte.” Să le fi vazut pe colege cum îşi numărau cuvintele de zor, că o luaseră strict literal. L-au şi’ntrebat, “cu prepoziţii sau fără?” Io evident, şuşoteam lu’ Dragoş “mie îmi dă cu virgulă”.
Heniuei. Uite că dacă povestesc îmi aduc aminte, fusese deci practicul cu Rizeasca -dumenaei a fost unul dintre puţinii asistenţi de la care chiar am învăţat ceva în facultate. Ieşisem noi, io şi cu Dragoş (Pic şi Poc cum ne spunea o amică, că suntem io unu şaişase, el unu nooşase, io negru-mic-îndesat, el lung-alb-slăbănog) extenuaţi de la examen şi parcăm direct la terasa din staţia lui 136 (parcă) de la Eroilor, faţă în faţă cu Municipalul. La o bere, evident. Beam liniştiţi aşa, tăcând împreună şi uitându-ne la florăresele de peste stradă şi la lumea ce urca şi cobora din autobuze. Pă la a doa bere ne apucă evident pişatul. Un’ să ne ducem, că terasa n’avea budă?…Până in spital ni se parea tare departe, noroc ca intrarea aia laterală a spitalului, chiar aia înspre staţia de autobuz unde beam noi, avea nişte tufane mari şi acoperitoare prin’prejur. Se’ce Dragoş primu – io rămân de gardă la bere şi la locurile la masă, că erau cam căutate deja. No, şi când se’ntoarce, se’ntoarce şi cu un dulău după el. Maidanez, dar mare şi frumos, cenuşiu-învărgat la culoare, “vânăt” cum ar fi zis Maicamare, Dumnezeu să o ierte. “P’ăsta un’ l-ai mai găsit??” întreb, “nu ştiu, mă, s-a luat după mine din tufe”, zice Dragoş. “Hm”, zic, şi mă duc şi io să văz ce se mai întâmplă prin tufele alea. Căţelul, se instalase sub masă şi dormea. Deschidea un ochi când se ridica câte unul din noi sa se ducă să ude rondu de tufe, şi’l închidea la loc când vedea că nu e rost de plecat încă. Să fi stat noi vro cinci beri – iera ultimu’ examen, buey, şi şi cel mai greu, mai aveam scrisu’ la Semiologie (vezi cum îmi amintesc) şi gata. Pân’ la urmă, hai să ne ridicăm să plecăm. Dulăul se saltă in toate cele patru labe şi, voios şi cu coada în sus, o ia înaintea noastră spre Grozăveşti. Cu mersul ala ţopăit de căţel bucuros. Să-l vezi al dracu’, cum ajungea la o intersecţie – mergea cam la trei paşi în faţa noastră – se oprea să ne aştepte să vadă încotro o apucăm. Noi taca-taca, de vorbă, nu prea îl băgam în seamă, o fi şi el în tranzit, ne gândeam. Ajungem noi la cămin in E, căţelul încă cu noi. Credeam că o să se alăture haitei ăleilalte de prin parcare, da’ ţi-ai găsit. Dulăul hotărât şi cu un aer totalmente natural, după noi în cămin pe scări. Mă’c eu până la Dragoş în cameră să iau nu’ş ce, câinele după noi, intră în cameră dezinvolt, miroase prin’prejur, şi o ia după mine iar când vede că ies. “Bă, somn uşor” – zic, ăsta, Dragoş, se culca, ceea ce urma să fac şi io doo etaje mai sus, ca după o noapte albă, un examen extenuant, plus cinci beri, se cam cerea, chiar dacă era v’o patru dupămasă numa’ – “mai vorbim când ne sculăm.” Deja picotind de somn o iau spre etaju’ trei la mine, agale, cu căţelul printre picioare. Colegu’ Marian nu mai era prin zonă, el terminase paremise, şi o tunsese acasă. Acu’ cine a stat în cămine în Grozăveşti vara, mai ales în E în cameră spre parcare, adicătelea spre vest aşa unde bate soarele mai abitir, şi nici pomi n’aveam, ştie ce căduri se făceau în cameră. Regula de bază era cu pătură în uşa deschisă larg (fereastra stătea deschisă din mai în octombrie de regulă). Căţelul, voios, după mine în cameră, pe care o inspectează rapid cu nasu’ şi apoi se uită la mine, vă jur că zâmbea cu ochii. “Aha” zic, “ţi-e foame, să văd ce mai am.” Împărţim un coltuc de pâine cu şuncă – cam asta mai rămăsese – şi îi zic “Băi Hamlet, nu’ş tu ce faci, faci ce vrei, da’ io mă culc.” El părea să aprobe. Mă cocoţ în patul meu de la etaj, ăsta, Hamlet, se bagă şi el sub scaunul de la biroul meu, îşi bagă nasul sub coadă şi adoarme instantaneu. Pe la şapte, peste vro trei ore, mă trezeşte brusc un lătratş venise Odi, colega lui Marian (Odi de la Odioasa, că era din Slatina de la doi paşi de Scorniceştiul lui Odiosul), să’ntrebe nu’ş ce pe Marian, şi căţelul, probabil sculat din somn brusc, lătrase la ea. Asta iese speriată pe coridor (la orice se aştepta să găsească în cameră, numai un câine nu), Hamlet se băgase şi mai adânc sub scaun cu un aer vinovat – iar zic, să fie el al dracu’ dacă nu era expresiv, luase mutra aia vinovat-miloagă, că normal că am ţipat la el şi a văzut că a facut boacăna. I-am şi zis, “băi, io te primesc, te hrănesc, dormi la mine, şi tu latri la amicii mei? Ia hai, afară, pe coridor cu tine”. L-am împins târâş, că nu voia să iasă, se făcea că nu procepe ce vreau. Mă mai foşgăi io prin cameră, mai citesc, mă mai plictisesc, şi poormă mi-aduc aminte că tre’ să sun acasă să nu-mai-stiu-ce. Pe vremea aia, daca voiai sa suni acasă, trebeia să te duci la un telefon d’ăla cu fise, la metrou. Şi să stai şi la coadă, că toată studenţimea suna acasă. Culeg io vro trei fise din nişte borcane unde ţineam banii de naş, şi dau să ies pe uşă. Pe coridor, ce să vezi? Hamlet, pe preş. Mă aştepta. “bă, tu n-ai o doagă”, zic, “ce-ţi pică pe mine??” Ăsta nu zice nimic da’ o ia ţanţoş după mine până la metrou la Grozăveşti unde era tată o coadă la telefon zici că băgase importul la alimentara. Ăsta, Hamlet, după ce vede că m-am instalat la coadă şi nu am gând să plec, se trage mai lângă un zid să mai tragă un pui de somn. Io deja îmi făceam griji, îmi devenise simpatică pramatia naibii, da’ ce să fac cu ea, că in doo zile plecam acasă şi mai veneam in Octombrie? Stau eu şi cuget şi pun la punct un plan de bătaie. Simplu în esenţa lui, adicătelea să fug de el, de Hamlet, englezeşte. Zis şi făcut, termin io recitalul la telefon, trag un ochi spre el – dormea, nu băgase încă de seamă. Băi şi o tai brusc la fugă, o iau pe scara rulantă ca era mai rapid, şi dau să mă fofilesc în spatele intrării la metrou – ştiam că Hamlet e isteţ şi ştie deja încotro aş apuca-o normal. Băi frate, şi îl văd alergând, urcând scările (alea normale) câte trei odată, disperat. Mă dau repede pe după nişte gherete, şi’l văd frate cum mă căuta disperat prin lume, că tocmai se întâmplase că venise un metrou şi ieşea lume pe scară. Aşa o milă mi s-a făcut de el, zău aşa… L-aş fi luat la Ploştina dacă puteam. In final când mi-a pierdut urma de tot şi a luat-o cu coada între picioare, am luat-o şi eu spre cămin, pe cale mai ocolită. Trei zile cât am mai stat in Bucureşti l-am pisat pe Dragoş “da’ ce-o mai fi făcând Hamlet? Da’ pe unde o fi el acu’ săracu’?”, că’nebunise ăsta.

Asta e povestea lui Hamlet, aşa cum a fost ea. Nu e ficţiune, chiar s-a întamplat. Şi acum îmi pare rău că am fugit de Hamlet care mă adoptase de stăpân aşa de vesel şi voios. Cine ştie, dacă mai stăteam cu el poate găseam o soluţie să îl adopt şi eu.

One thought on “hamlet

Leave a Reply

Your email address will not be published.