egocentrare

devenim din ce în ce mai centrați pe noi înșine. mai hedoniști.

la începuturile revoluției web 2.0 a fost forumul de discuții. primul în care am participat (și fiind la începuturi, am fost parte din “founding fathers”, ca sa zic așa) a fost un forum pornit de studenții de la medicină, locuitori ai căminelor U din grozăvești, gândit inițial ca un fel de gazetă de perete pentru rețeaua de internet proaspăt instalată în cămine. faimosul (oare?) “imed”

băi ce timpuri frumoase am trăit la începuturile imedului! eram proaspăt aterizat în america (se întâmpla în 2001), rupt de prieteni și de neamuri, singur printre dușmani, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, și tot tacâmul. dezbateri, certuri, polemici – acolo am cunoscut oameni ce mi-au devenit prieteni cu mult înainte să-i cunosc în realitate. niște efecte secundare stranii ale web 2.0-ului, societatea asta virtuală în care te miști și exiști la fel ca în aia reală (deși e greu de crezut pentru unii).
după o vreme lucrurile au început sa ia o întorsătură nasoală pe imed și, printr-o revoluție care a fost destul de faimoasă la vremea aia (a “userilor neserioși”), subsemnatul tapirul s-a rupt de partidul tată și a creeat, în semn de protest, propriul forum numit, la sugestia unuia (uneia) dintre revoluționari, vizuina tapirului.

forumul, deci, este o instituție democratică în care toți au vizibilitate egală. ca orice democrație, e supusă derapajelor. cei ce controlează butoanele, “administratorii” și “moderatorii”, sunt expuși tentației micului dictator – motiv, dealminteri, pentru revoluția mea (nemulțumiții cu o schimbată politică de moderare pe imed). un dictator de forum se manifestă prin a) măsuri retroactive, adică ștergerea scrierilor utilizatorilor declarați persona non grata și/sau b) măsuri anticipative, adică blocarea totală a unui utilizator (“banare”), interzicându-i, lui sau a ei, scrierea sau chiar citirea.
pe vizuină toți erau moderatori, adică aveau putința de a lua măsuri retroactive (măsurile anticipative, de banare, au rămas totuși prerogativele tapirului). s-a prognosticat dezastru total, toți vor șterge scrierile “dușmanilor”, va fi un balamuc. curios (sau nu – la fel se prognosticase și pentru wikipedia), nu s-a întămplat. oamenii s-au certat la oase dar nu au băgat pumnul cenzurator în gura adversarului. asta poate și pentru că fusese instaurat un sistem de descurajare să-i zic? – anume toate scrierile șterse aterizau într-un “coș de gunoi” public, de unde puteau fi restaurate după discuții publice. adicătelea, nimeni nu putea fi cenzurator pe șestache.

dar nu asta voiam să spun. ziceam că forumul era o instituție democratică din punct de vedere al vizibilității și șansei de a participa. ești liber să discuți pe temele deschise de alții, dar ești liber și să deschizi propriile teme de discuție, în aceeași – și asta e important – agora. vizibilitatea ta este data de carismă, nu de vreun privilegiu. un forum este despre toți, o masă rotundă fără capete la care cineva ar putea să se așeze. ego și alter au importanță egală într-un forum

****
dar apoi apărut blogul. inițal părea ceva exotic, lumea întreba ce e cu ele, eu răspundeam că nu mi se potrivește.
blogul, prin definițe, centrează atenția pe ego. alter este de acum subsumat ego-ului, masa nu mai este rotundă, este dreptunghiolară și are un singur cap (al trebii), ușor elevat pe un piedestal, unde stă Autorul. democrația este diminuată, participanții pot comenta, dar nu pot iniția. prin design scrierile sunt prezentate una câte una (cu oareșce variații) – pe forum discuțiile erau prezentate toate deodată (cu oareșce variații), împărțite pe căprării egal vizibile pe prima pagină.
nu mai avem democrație pură, nu mai suntem în curtea lui iocan, avem indivizi acasă la ei invitând musafiri.

eu întâi m-am jurat că nu mă apuc de blog, da’ n-am avut încotro și m-am apucat, deși am mai cârâit un pic

***
și poormă, buey nene (copirait sor’mea), a venit feisbucul. tot așa, la început m-am jurat că nu mă prinde, am șters un cont inițial, am recreeat un al cont după o vreme, am luat pauză de o lună, am vrut pauză de trei, dar degeaba. toată lumea e pe feisbuc acum, prieteni, rude, neamuri, cetățeni, lume. dacă blog are toată lumea, pe feisbuc e inclusiv motanul sor’mi. ce să fac? mi-s dragi și vreau să-i am aproape, așa că m-am apucat de feisbucuit cu sârg. și pen’ că unii mă știu de cristian dogaru, alții de tapirul, am creeat compoziția https://www.facebook.com/cristian.dogaru.tapirul

dom’le, feisbucul e și mai autistic-hedonisitc. nu mai e poiana lui iocan unde se dezbat ocupațiunile mintale ale românilor, e un fel de nu’ș cum să-i zic, talmeș-balmeș în care vorbesc toți și nu prea mai ascultă nimeni (cică asta e a treia fază la nuntă, prima fiind aia în care vorbește unul și ascultă toți și a doua aia în care vorbesc câte doi câte doi). noo-zecimi din news feeder-ul ăla e cu: lui ics îi place igrec (următorul pas e posibilitatea de a da like la like, se lucrează cică și la asta), popescu joacă nu’ș ce joc și e la nivelul cinci, ioneasca a pus un mesaj înălțător, giculescu ne zice ce a mai citit, vasileasca ne pune un clip cu Iris de pe iutube, gheorghileanu a fost la moscova, și tot așa. se scrie minim, se comenetază oleacă mai mult (obiceiurile vechi mor greu), se șăruiește maxim. totul este despre mine, ca’n bamcul cu ăla cu partidul care se luptă pentru o viață nouă. nouă, nu vouă.

dacă forumul și blogul sunt niște entități stabile cu individualitate clar definită (prima mai de grup iar a doua mai individuală, ca să zic așa), fesibucul e efemer, ca musculița cu același nume. se recreează oră de oră, “status update”-uri de acum o zi sunt expirate, pierdute prin mățăgăraiele plaformei sociale, greu de localizat. s-a scris (dacă s-a scris), s-a comentat, s-a dus.

dar cumva țesătura relatiilor și a prieteniilor ține și se întinde

‘i’un lucru bun, până la urmă, web 2.0 ăsta

3 thoughts on “egocentrare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *