table, coioţi, şi alte animale

povesteam io prin altă parte despre căminul E în care am stat io cinci ani din viaţă (al şaselea l-am stat in B1. Sau B2, dracu mai ştie, anul ala nu prea se pune). Aici am cunoscut io toată menageria cu care am rămas prieten peste ani; cerbu, coiotu, io tapiru…plus alţii cărora am încercat să le punem porecle de animale să fim meniu complect, numa’ că nu prea s-au lipit poreclele (am încercat iacul şi lemurianul, dar nu a mers…pătrăţel era deja geometrizat, nu l-am mai putut aduce în lumea animalelor).

Domne, dacă aş scrie toate câte s-au petrecut prin cămin, aş scoate o carte cât biblia.. Am când şi când flashuri de memorie, ca ăsta cu tablele, dar dacă nu le pun repede pe hârtie (vorba vine) le uit.

Aşa.

Cum ziceam io prin altă parte, domne, se făceau vara nişte călduri în cămin de behăiai. Da’ avea şi părţi pozitive, una fiind că toţi stăteau cu uşile deschise si pătură în uşă, aşa că căminul devenea un fel de uliţa satului, unde puteai să intri şi să ieşi de prin camerele pritenilor fără prea mult protocol. Booon. Şi’ntr-o zi ca asta, moleşită de căldură, bunii mei amici cerbu şi coiotu stăteau în camera lor (era colegi de cameră) şi jucau table. Acum, jocul de table e interesant prin el însuşi, mai ales când vrei să omori timpul înrt-o după amiază fierbinte când nici muştele nu mai bâzâie de cald, da’ şi mai interesant este când îl acompaniezi cu remarci rimate şi inventive. “Zdrrrrr!” zăngăneau zarurile.. “şase patru, pupi căcatu’ ” replica cel ce dăduse zaru’. “Zdrrrrr!” urma replica. “Patru doi, îmi pupi un coi.” Şi tot aşa. “cinci trei, mi-o bei”.

Ei, şi cum jucau ei aşa, îşi face apariţia Maura (cu accent pe primul a), o vecină de palier plină de intenţii bune, dar şi extrem de naivă în ceea ce îî privea pe cerbu şi coiotu, recte crezând ca statutul de fată, prin el însuşi, o va proteja de.. mă rog, o va proteja. Intră ea în camera, “ce faceţi băieţi?” “o tablă”, mormăie unul, şi imediat “cinci şase, ţi-o trag pân’ la oase.” Maura, şocată, “vai ce urât vorbiţi”. Scena continuă aşa vreo cinci minute, într-o tăcere punctată doare de “patru doi, ţi-o’ndoi”, în rest conversaţia cam lâncezea (să folosesc un eufemism). Maura tot încerca să deschidă subiecte de discuţie, dar nu avea succes, aşa că nu i-am mai rămas decât “băieţi, dar urât mai vorbiţi.” Ăştia, nimic, continuau impertutrbabili. “Hai măi băieţi, nu puteţi să vă opriţi? E orbil.”  “Nu”, zice nuştiucare şi aruncă zarurile. “Băieţi, dacă mai vorbiţi urât o singură dată, să ştiţi că mă ridic şi plec!” vine în final ultimatumul. “Zdrââââng! – cinci patru, lingi căcatul”, remarcă cel ce zvârlise zarurile (“zarurile au fost aruncate!” declama acelasi coiot cu alta ocazie, “pentru ca erau stricate”).

La care Maura se ţine de cuvânt şi se ridică şi pleacă.  “ce voia asta? la cine a venit?” remarcă unul dintre ei după o vreme. “Nu ştiu bre, credeam că a venit sa te vadă pe tine”

Aceeaşi Maura, că uite ca Haiku -ul lui Vlad mi-a adus aminte, le aduce într-o zi “la băieţi” o carte de haiku-ri, scrie pe o pagină în hiragana si romaji (caractere latine, carevasazică), cu traducerea în engleză pe pagina opusă. Ăsta, cerbu, ia cartea şi o deschide cu un aer sever, răsfoieşte un pic aranjându-şi ochelarii pe nas, îşi drege vocea şi începe să le citească un haiku. Io nu eam în cameră, mi s-a povestit, dar îmi imaginez scena de parcă aş fi  fost acolo. Coiotu, Maura, şi încă vro doi, stăteau aliniaţi pe pat, în fund, cu mâinile în poală şi cu aere cuminţi de şcolari, uitându-se în sus la cerbu. Cerb care are vun metru noozeci.  Cerbu alege să citească un haiku de Bashō, unul dintre cele mai faimoase haiku. Sună aşa: 古池や蛙飛込む水の音. Şi în interpretarea lui cerbu, aşa:

“furuike ya!!” – începe cerbu, cu un aer extrem de sever, uiându-se în jur, pe deasupra ochelarilor;
“kawazu tobikomu!”- fixându-l lung cu privirea pe Coiotu, care îngheţase. Şi, în final, lovitura de graţie. După o pauză de efect (şi de împins ochelarii înapoi pe nas), cerbu răcneşte cam ca Toshiro Mifune in rolul lui Toranaga, cu faţa la cinci centimetri de feţele ascultătorilor:
“MIZZZZZU NO OTO!!!!!” -şi rămâne o vreme fixat cu privirea în ochii ascultătorilor înspăimântaţi

Silenţium în cameră, după care hohotesc toţi ca hienele, mai puţin Maura care, indignată, îşi ia cartea li pleacă.

Pomul se traduce cam aşa:

O broască sărind
În străvechiul eleşteu.
…sunetul apei.

4 thoughts on “table, coioţi, şi alte animale

  1. la cămin erau cele mai tari partide de popice. popicele iereau “morţii”, adică sticlele goale (pă vremea mea nu iereau peturi). te duceai la cel’lalt capăt al culoarului şi, cu un alt “mort” (pe post de bilă) dădeai de-a dura de-a lungul întregului culoar, ca să izbeşti siclele goale.
    pfuaaaaiii!

  2. mistoc. Am prins si io vremea fara pet-uri, beam Coca Cola la sticle de sticla. Ce vremuri.
    De la camin o sa fac o intreaga sectiune, ca multe am mai facut. Noi am prins vremea de aur, ultima, aia inainte de celulare si internet, cnad viata in camin chiar era viata, dincolo de stat in camera si chatuit cu vecinul de peste coridor pe messenger.
    Noi aveam partide de facut mancare, puneam cinci flacai la un loc ce bruma de mancare mai aveam si, pe resou, tranteam cate o mancare de saliva portarul nea Rădună, despre care am o altă tonă de poveşti… motto-ul nostru era, oricum, “Poa’ să ninge, poa’ să tună/ Noi l’avem pe nea Rădună”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *