în sfârşit, s-a întâmplat.
după ani de zile de aşteptat cu bucheţelul lângă statuie….după eoni de aşteptat în părculeţ la băncuţă….
iată că ne-am întâlnit
am fost mai întâi să votez la secţia 45, dupe care m-am prezentat la gară, cu Istoria Religiilor a lui Eliade sub braţ şi un măr în rucsac.
în Geneva m-am dat jos si, cum nu aveau parculeţ în gară, am aşteptat-o în faţa caselor de bilete, că acolo se stabilise. ştiam că o să întârzie un pic, aşa că nu-mi făceam griji – prilej să mai studiez lumea trecătoare, că îmi place mie.
şi a venit. direct de pe bicicletă, cu un zâmbet cât soarele, direct la mine, şi parcă ne revedeam a mia oară. ne-am luat la braţ, ploua un pic, eu galant aveam umbrelă (cu o spiţă ruptă), şi am început să batem Geneva la pas. nu, de fapt am zis să căutăm ceva de mâncare. eu cum nu am preferinţe mari, eram cam în încurcătura cu propusul, dar în final am decis un ceva italian. în meniu mi-au picat ochii pe ceva cu pesto, am zis că e bun şi aşa a rămas (o fi fost bun?…)
Geneva e un oraş frumos pe care vreau să îl mai văd, pentru că nu am apucat să văd mult. la pizzeria aia am stat, după ce am plătit, încă vreo oră şi mai bine (în america ne-ar fi dat demult afară). apoi am bătut iarăşi oraşul la pas; oraşul vechi mi-a plăcut tare, de aşteptat de fapt. nu am văzut mult din oraş, deci, nu pentru că nu l-am fi bătut (deşi ştiu precis ca e mai mare), ci pentru că era mai captivantă conversaţia. eu am vorbit mai puţin, şi a fost perfect, pentru că îmi place să ascult (live nu sunt aşa de combativ ca în virtual 🙂 ). mai ales că ea avea mai multe motive de vorbit decât mine, si mai serioase.
şi timpul a trecut prea repede, şi s-a făcut târziu şi de tren. şi de repede ce a trecut, nici poze nu am apucat să facem, în afară de două repede la ultima ciocolată-cu-lapte (ea) şi (banal) bere (eu).
eu, cu şi fără ochelari.
a, cine? cum cine? rocsa, cum cine?
partea haioasa e ca dimineata cand am plecat de acas’ era cer jumate senin asa ca m-am incaltat neadecvat si cand am ajuns la gara mi-erau shoshonii inundati si ce ma uimeste ca nu i-am bagat prea tare in seama. In alte circumstante ar fi fost motiv bun de miorlaiala ca vreaaaau acaaasa. A fost tare placut sa umblam asa haihui prin frunze ruginii la ore de toamna inca. m-am trezit abia la sfarsit in gara sa deschid si subiectul care ma interesa, asa ca am inceput sa zbier prin fluieratu de tren si bietu tapiru stanjenit incercand sa tina usile de la tren sa nu se inchida ca sa apuc eu sa pun si punctul la fraza interminabila :)) Cu alte cuvinte tre sa ne revedem in curand
tapiru domnle e ca o raulet vesel si optimist, iti limpezeste gandurile cu vocea lui clara, tinereasca. da, asta e, vocea nu ma asteptam sa fie asa, da, nu era vorba de cum i-am zis- de felul serios de-a fi venit de la discutiile din vizuina pe care nu le intelegeam si de aici il vedeam ca pe un om serios cu voce impozanta -ei nu, are o voce parca ar fi la liceu 🙂 ha
a fost foarte bun pesto si nush daca ai vazut ca am servit si paine f buna avea parca struguri, nu erau masline,f buna
da, care te-am lăsat cu şoşonii uzi fără nici măcar să îmi dau seama….
pentru mine rocsa a fost aşa de familiară din primul minut, că nici nu mai ştiu cum mă aşteptam să fie
Doua poze sa crezi tu. In umbra, neclintita, yakuza vegheaza…