copilarie ambulantă

în special vara, şi în special în zilele toropite de căldură şi de lenea de după masă, în liniştea bâzâită de muşte şi încă nu de jocul nostru al copiilor apărea de nu ştiu unde un geamgiu. Era întotdeauna cam neras si cu peri cărunţi în barbă, cam ţigănos (sau doar ars de soare?), cu şapcă, mic şi îndesat, cu nişte haine indefinite, ceva albăstrui îmi spune memoria. Purta în spate o ramă mare de lemn, de culoarea timpului şi-a lemnului de mobilă veche, de care se spijineau geamuri de toate mărimile şi grosimile. Erau multe geamuri ]n spatele geamgiului, şi aveau, împreună, o culoare verde de adânc de mare şi de algă.  Dacă nu îi auzeai de departe strigătul negustoresc, monoton şi cam plictisit, “geaaaaameeeeeee”, sigur vedeai licărul soarelui, ca o bijuterie aprinsă, reflectat in geamurile de le purta stoic în spate. Ne era cam frică de el nouă copiilor la bloc, o frică nemărturisită, că nu imi amintesc să fi vorbit despre el cu tovarăşii mei de joacă.

Alteori apărea un nene cu un buchet imens de undiţe de lemn la capătul cărora, atârnate de un fir, se găseau minuni din hârtie groasă şi colorată, ca nişte păsări tropicale, cu nişte cozi-elice care se învîrteau sprinten şi bâzâiau ca bondarii supăraţi, cand erau învârtite cu undiţa deasupra capului. Cu trei lei puteai avea o minune de aceea numai pentru tine, dar nu prea ne înduram noi de trei leii ăia – ne puteam cumpăra o îngheţată la cornet, de treşapteşcinci, sau chiar un indian sau un caoboi de la papetărie. Era frumos totuşi când apărea nenele, învârtind undiţele alea bâzâitoare şi îmbiindu-ne.

Mai venea o ţărancă înaltă şi cu batic, cu o cobiliţă mare cu două coşuri, strigând sec “hai la mure-muree!”

de la ţiganca cu alviţă nu aveam voie să cumpărăm, “nu este igienic”, dar am păcătuit de câteva ori.

La Ploştina venea când şi când cel mai spăimos personaj al copilăriei mele, Caraolea ţiganul, care vindea, din desaga-i fără fund, tingiri, linguri de lemn, fuse, ceaune, tuciuri de mămăligă şi gumari. Şi câte altele, cine le mai ştie.  Îl auzeam cum venea de jos din sat, strigând cu voce cântătoare “guuu-mari, fuuuse avem, linguri tuciuri…guuu-mari, fuuse avem, linguri tuciuri”. Ne piteam prin casă noi copiii, că ne spusese ţăţica Neacşa, Dumnezeu să o ierte, ca dacă nu suntem cuminţi, când mai vine Caraolea ţiganul ne ia şi ne bagă in sac şi ne duce la el la şatră… Mă mai mărisem un pic într-o vară, şi mi-am luat inima în dinţi să rămân în curte, vezi-Doamne nepăsător, dar cu inima bubuind în piept, când a mai venit Caraolea ţiganul. Verii erau pitiţi prin casă, ei nu fuseseră aşa viteji ca mine. A intrat în curte la mătuşa mea, Caraolea, şi au stat de vorbă, şi a băut un pahar de ţuică, şi a negustorit, şi a devenit om. Şi aşa s-a mai năruit un mit al copilăriei, un mit mai puternic ca cel al lui Moş Crăciun.

2 thoughts on “copilarie ambulantă

Leave a Reply

Your email address will not be published.