de matematică
clasa a noua, liceul i le caragiale (sau LILC, sau, cum îi mai spuneam noi, “lustruim icoane, linguri și castroane”; cei de la liceul mihai viteazul erau “la măgărușii veseli”)
prima oră de matematică, se strigă catalogul
“să va ridicați în picioare când vă auziți numele, să vă văd”
“… crețu nicoleta… dogaru cristian…”
câteva secunde lungi de pauză, proful se uita lung la mine. colegii încep să se foiască în bănci, unii se întorc spre mine să vadă ce-oi fi făcut

“păi mă uit la el că seamănă cu sor’sa”

A venit toamna, zic poetii

Un filmulet in Corvallis, care sa demonstreze ca poetii au dreptate.

si poze (folositi “view with PicLens”):

Io am terminat medicina în anul de graţie o mie noosute noozeci şi opt. În septembrie. Urma să începem anul de stagiu în ianuarie – io mă cerusem în Bucureşti, spre marea mirare a lu’ mama, care credea că o să fac, by default, anul de stagiu în Ploieşti, să vorba aia mâncăm dintr-o oală şi să nu mai dau banii pe chirie şi mâncare.

Apropo de stat, io vorbisem cu un bun amic să stau cu el la cămin în E, că alt amic al nostru avea drept de cămin dar stătea la garsonieră şi puteam sta io în locul lui. Treaba a mers cam o lună, prin februarie deja scârţâia că auzeam vorbe că amicul coleg de cameră cam regreta decizia de a mă găzdui şi pe mine. Noroc că m-am plâns de problemă la Bodu şi Madlen, preteni vechi (el mi-a fost coleg de liceu, iar de însurat io şi cu Cif i-am însurat pe ăştia doi, altăp poveste) şi cică păi măi tapiraş, zice Madlen, io mi-am găsit un servici într-o altă ţară, de ce nu vii tu să stai cu Bodu? (stăteau la un două camere). Haa, zic, numa bine. Îmi mut taraba la ei şi trai nineacă, televizor, berici cu Bodu, ce să mai.

Da’ oare ce povesteam? A, cu anul de stagiu. Anul ăsta de stagiu era el împărşit aşa, în interne, chirurgie, şi dispensar. Io, care mi se pusese pata pe pediatrie, m-am cerut la spitalul Budimex. Toate frumoae (mai puţin distanţa, Bodu şi Madlen stăteau undeva dincolo de piaţa 1 Mai, iar Budimexul este undeva departe, pentru cine mai ştie geografie. Schimbam doo autobuze şi un metrou când eram leneş, sau mergeam pe jos de la metrou la Budimex când nu eram). So eniuei, primele patru luni deci erau de interne, pe care le-am făcut cu doctorul  Munteanu (la care făcusem şi modulul de pediatrie în anul şase când mi-a picat mie pata pe pediatrie). Următoarele patru luni, deci, chirurgie. Băi şi ne adună în prima zi  – eram vro şase stagiari cu totu’ la Budimex profesorul Pesamosca (părinte al chirurgiei infantile în Romania) şi ne zice aşa, la dânsul se vine la raport de gardă la ora şapte, facem juma de oră prezentări de articole, papers, etc stagiarii şi rezidenţii, şi apoi raport de gardă. Fiecare dintre noi avea misie să prezinte ceva, orice, din literatura de specialitate, prin rotaţie. Io mă duceam în uichend la tata la Brazi că aveau internet (băi, erea 1999), cautam articole şi printam câte cinci să am toată săptămâna. Eram invidia tuturor rezidenţilor. Mi-aduc aminte că odată am găsit un articol cu unii in America care au făcut chirurgie in utero (adicătelea, operezi copilul care încă e în burta mă-sii) pentru spina bifida; operaţii in utero se făceau numai în trei locuri în lume, toate în America. Pesamosca (mare figură era), bravo, zice, uite articol interesant. Voi ăştilanţi cu ce aţi venit? Şi se trezeşte un rezident mai în spate să zică că a auzit el că ăia de la Polizu se gândesc să facă şi ei operaţie in utero. Pesamosca aruncă o privire prin ochelari, şi zice “bă, unu care e mai lângă el, dă-i mă o palmă peste ceafă lu’ [popescu, cum lo’ fi chemat]. Auzi ce zice ăla, că vor ăia de la Polizu.. Păi băi, operaţii in utero se fac numa’ în două locuri în lume, acu’ aflu de la Dogaru că fax şi ăştia din [de unde o fi fost ca nu mai ţin minte] şi astea în America. Nici nemţii nu fac aşa ceva, nici englejii, şi te trezişi tu că vor ăia de la Polizu…”

Al’dată se întâmplase să lipsesc o zi da una ba, vreo trei zile, şi altă colegă să lipsească şi ea tot una da una ba, da’ fix invers cu mine. A patra zi, joi, lipsisem două deja, Pesamosca intră, mă vede şi zice “iar ai venit tu, iar lipseşte ailaltă. Voi faceţi cu zilele, azi e ziua ta de venit”, şi începe să-mi cânte precum Constantin Florescu “astăzi e ziua taaaaa… zi frumoasă ca tinee…”
După raportul de gardă plecam acasă, că nu aveam nimic de făcut pe acolo, abia rezidenţii dacă apucau să prindă ceva. Ma duceam acasă şi mă culcam la loc, ca mă sculam la cinci ca să ajung la şapte la Budimex.

în special vara, şi în special în zilele toropite de căldură şi de lenea de după masă, în liniştea bâzâită de muşte şi încă nu de jocul nostru al copiilor apărea de nu ştiu unde un geamgiu. Era întotdeauna cam neras si cu peri cărunţi în barbă, cam ţigănos (sau doar ars de soare?), cu şapcă, mic şi îndesat, cu nişte haine indefinite, ceva albăstrui îmi spune memoria. Purta în spate o ramă mare de lemn, de culoarea timpului şi-a lemnului de mobilă veche, de care se spijineau geamuri de toate mărimile şi grosimile. Erau multe geamuri ]n spatele geamgiului, şi aveau, împreună, o culoare verde de adânc de mare şi de algă.  Dacă nu îi auzeai de departe strigătul negustoresc, monoton şi cam plictisit, “geaaaaameeeeeee”, sigur vedeai licărul soarelui, ca o bijuterie aprinsă, reflectat in geamurile de le purta stoic în spate. Ne era cam frică de el nouă copiilor la bloc, o frică nemărturisită, că nu imi amintesc să fi vorbit despre el cu tovarăşii mei de joacă.

Alteori apărea un nene cu un buchet imens de undiţe de lemn la capătul cărora, atârnate de un fir, se găseau minuni din hârtie groasă şi colorată, ca nişte păsări tropicale, cu nişte cozi-elice care se învîrteau sprinten şi bâzâiau ca bondarii supăraţi, cand erau învârtite cu undiţa deasupra capului. Cu trei lei puteai avea o minune de aceea numai pentru tine, dar nu prea ne înduram noi de trei leii ăia – ne puteam cumpăra o îngheţată la cornet, de treşapteşcinci, sau chiar un indian sau un caoboi de la papetărie. Era frumos totuşi când apărea nenele, învârtind undiţele alea bâzâitoare şi îmbiindu-ne.

Mai venea o ţărancă înaltă şi cu batic, cu o cobiliţă mare cu două coşuri, strigând sec “hai la mure-muree!”

de la ţiganca cu alviţă nu aveam voie să cumpărăm, “nu este igienic”, dar am păcătuit de câteva ori.

La Ploştina venea când şi când cel mai spăimos personaj al copilăriei mele, Caraolea ţiganul, care vindea, din desaga-i fără fund, tingiri, linguri de lemn, fuse, ceaune, tuciuri de mămăligă şi gumari. Şi câte altele, cine le mai ştie.  Îl auzeam cum venea de jos din sat, strigând cu voce cântătoare “guuu-mari, fuuuse avem, linguri tuciuri…guuu-mari, fuuse avem, linguri tuciuri”. Ne piteam prin casă noi copiii, că ne spusese ţăţica Neacşa, Dumnezeu să o ierte, ca dacă nu suntem cuminţi, când mai vine Caraolea ţiganul ne ia şi ne bagă in sac şi ne duce la el la şatră… Mă mai mărisem un pic într-o vară, şi mi-am luat inima în dinţi să rămân în curte, vezi-Doamne nepăsător, dar cu inima bubuind în piept, când a mai venit Caraolea ţiganul. Verii erau pitiţi prin casă, ei nu fuseseră aşa viteji ca mine. A intrat în curte la mătuşa mea, Caraolea, şi au stat de vorbă, şi a băut un pahar de ţuică, şi a negustorit, şi a devenit om. Şi aşa s-a mai năruit un mit al copilăriei, un mit mai puternic ca cel al lui Moş Crăciun.

aveam vreo 10-12 ani cred, era duminica pe la 9 dimineata. Eu, inca in pat, semi-dormind. O aud prin somn pe mama imbracandu-se de iesit si apoi deschizand usa sa imi spuna: “Mă duc până la ăla să iau nişte d’alea”