profesorul năchilă

de matematică
clasa a noua, liceul i le caragiale (sau LILC, sau, cum îi mai spuneam noi, “lustruim icoane, linguri și castroane”; cei de la liceul mihai viteazul erau “la măgărușii veseli”)
prima oră de matematică, se strigă catalogul
“să va ridicați în picioare când vă auziți numele, să vă văd”
“… crețu nicoleta… dogaru cristian…”
câteva secunde lungi de pauză, proful se uita lung la mine. colegii încep să se foiască în bănci, unii se întorc spre mine să vadă ce-oi fi făcut

“păi mă uit la el că seamănă cu sor’sa”

jurnal de interviuri – episodul unu

village-detruit

dacă vrei să vezi Verdunul, trebuie să te duci pe data de 22 Februarie 2009. Asta pentru că întâmplător (întâmplător?) pe data de 22 Februarie 2009 Verdunul este acoperit de o ceaţă ireală. Nu plouă, dar aerul musteşte de apă. Este o linişte mormântală; maşina alunecă în tăcere pe şosele tăcute. Ceaţa se prelinge pe pământul măcinat, şoptind, lipindu-se de pământul încă obosit. Gropile de obuz sunt înierbate acum, dar încă mai poţi auzi şuieratul şrapnelelor şi bubuitul mortierelor. Dacă asculţi atent ceaţa. Ceaţa care şopteşte.
Te aştepţi ca în orice moment să întalneşti trupele obosite de atâta război. De fapt dacă mijeşti un pic ochii, poţi să îi vezi, fantomatic. Este ceaţă. Sunt obosiţi şi fără culoare.

Monumentele, osuarul, cimitirul, forturile, nu se anunţă de departe. Îţi apar în faţă dintrodată, ieşind căznit şi tăcut din ceaţă, şi dispar la fel de fantomatic. În satul distrus Douamont (poza nu e făcută de mine, într-o astfel de ceaţă istoria se întoarce la origine, când camerele digitale nu existau încă, şi nu poţi face poze) se văd, marcate discret, locurile de casă de pe uliţa principală a satului. Casa bărbierului. A unui fermier. Capela.
Istoria te apasă, la propriu.

***

Călătoria a început cu întârzierile aşteptate ale companiilor aeriene. In Portland am aflat ca nu voi mai zbura pe ruta Portland – San Francisco – Frankfurt, pentru ca avionul de SF are întârziere (nimeni nu se obosesşte să explice de ce). Sunt pus pe ruta mai ocolitoare Portland-Denver-Washington-Frankfurt, unde ajung la ora 2 după amiază în loc de 11. Avionul din Washington pleacă şi el cu două ore întârziere – ceva probleme tehnice, ni se comunică, dar care vor fi rezolvate de mecanicii diligenţi. Lumea din terminal aplaudă când aud de diligenţa mecanicilor (eu nu aplaud, fac mărunţel din buze, şi la întârzierea în sine, şi la americanii spălaţi pe creier care, among everything, aplaudă când sunt de fapt fucked up by the company).
În Frankfurt iau trenul direct din aeroport, către Freiburg. Un tren intercity, de mare viteză (nu chiar ca TGV, dar aproape). In două ore sunt in Freiburg, în alte douăzeci de minute sunt la hotel. După duşul de rigoare şi trimisul mesajelor de rigoare (au internet gratis), ies să explorez un pic. Vreau, în primul rănd, să găsesc drumul spre universitate, a a doua zi să merg la fix. E frig în Freeiburg, dar oraşul e animat. Găsesc (uşor) universitatea şi clădirea unde voi avea interviul, aşa că mă întorc spre hotel, nu înainte de a lua cina la un restaurantăraş german.

Interviul a fost interviu, cu prezentare, întrebări, că de ce aici, de ce crezi că eşti potrivit, etc. Sunt al patrulea (şi ultimul) candidat intervievat – şansele sunt, deci, 25%. Cred că m-aş îndrăgosti de Freiburg, dacă ar fi sa fie, deşi nu l-am vazut prea mult. După interviu am avut mai puţin de o oră, şi ploua-lapoviţea. Deşi zice că este cel mai cald oraş din Germania (fiind el şi foarte în sud).

Înapoi in Frankfurt. Hotel lângă gară. Interviul, la ambasadă a doua zi, merge bine. Că de ce ma duc in America – păi ca să lichidez chiria şi să vând maşina că, uite, vin la interviuri in Europa, aha, aha, şi de ce Germania? – păi d’aia. Iau metroul înapoi spre gară, îmi recuperez bagajul de’l lăsasem la locker în gară şi mă duc repede să văd ce trenuri am spre Trier. Trier, pentru ca vorbisem deja cu amicul R. din Metz (Franţa, la care rămăsese că stau) că cel mai vine iau tren de Trier (oraş în Germania, la graniţă), şi nu în Metz, că poate să vină să ma ia din Luxemburg (unde lucrează). Găsesc tren, ma duc la un internet cafe sa trimit mesaju’ că iote vin cu trenul ics, şi mă sui în tren.

Drumul, superb. A durat 4 ore, cu schimbat in Koblentz. Ambele trenuri trenuri personale, ce opresc în fieştecare haltă şi punct de oprire. Un deliciu – oamenii, staţiile, atmosfera. Calea ferata se apropire de un râu la un moment dat, dealungul căruia merge o vreme. Presărat de sate îngesuite între coline şî râu, şi din când în când câte un castel medieval.

din tren

p1010747

p1010749

În Trier (cel mai vechi oraş în Germania, fondat pe la anul 16 înainte de Hristos) nu am apucat să văd decât gara, unde mă aşteptam să îl găsesc pe R. Care R. nu era.

Haiti, zic. Mă fâţâi io un pic, şi în final întreb unde pot găsiun internet cafe. Noroc că am apucat să mă fâţâi un pic, că dacă mă duceam la cafe imediat se încurca treaba, că cum am ieşit din gară să mă duc la cafe, trage  şî masina lui R. lângă mine.

Bon, o luăm la pas(ul maşinii) către Luxemburg. La Comisia Europeană, unde lucrează amicul R. Amicul R. mai avea de lucrat câteva ore, aşa că îmi recomandă cel mai bine să iau autobuzul şi să mă duc în Luxemburg. Zis şi făcut.

Impresionant. M-am dat jos la întâmplare într-o staţie şi am luat-o la pas pe Grand Rue – suna promiţător. Stradă pavată, îngustă (fără trotuar), cu magazine chic pe stânga şi pe dreapta. La un moment dat vista se deschide brusc în faţa ochilor: mă aflu pe un mal înalt (da’ înalt); aici sus, ziduri, crenele, poduri, alea. Jos – o mănăstire, cladiri de alt secol, râu….

p1010756

…. şi mai bine îi dau drumul aşa.

Va urma.

amintiri cu Pesamosca

Io am terminat medicina în anul de graţie o mie noosute noozeci şi opt. În septembrie. Urma să începem anul de stagiu în ianuarie – io mă cerusem în Bucureşti, spre marea mirare a lu’ mama, care credea că o să fac, by default, anul de stagiu în Ploieşti, să vorba aia mâncăm dintr-o oală şi să nu mai dau banii pe chirie şi mâncare.

Apropo de stat, io vorbisem cu un bun amic să stau cu el la cămin în E, că alt amic al nostru avea drept de cămin dar stătea la garsonieră şi puteam sta io în locul lui. Treaba a mers cam o lună, prin februarie deja scârţâia că auzeam vorbe că amicul coleg de cameră cam regreta decizia de a mă găzdui şi pe mine. Noroc că m-am plâns de problemă la Bodu şi Madlen, preteni vechi (el mi-a fost coleg de liceu, iar de însurat io şi cu Cif i-am însurat pe ăştia doi, altăp poveste) şi cică păi măi tapiraş, zice Madlen, io mi-am găsit un servici într-o altă ţară, de ce nu vii tu să stai cu Bodu? (stăteau la un două camere). Haa, zic, numa bine. Îmi mut taraba la ei şi trai nineacă, televizor, berici cu Bodu, ce să mai.

Da’ oare ce povesteam? A, cu anul de stagiu. Anul ăsta de stagiu era el împărşit aşa, în interne, chirurgie, şi dispensar. Io, care mi se pusese pata pe pediatrie, m-am cerut la spitalul Budimex. Toate frumoae (mai puţin distanţa, Bodu şi Madlen stăteau undeva dincolo de piaţa 1 Mai, iar Budimexul este undeva departe, pentru cine mai ştie geografie. Schimbam doo autobuze şi un metrou când eram leneş, sau mergeam pe jos de la metrou la Budimex când nu eram). So eniuei, primele patru luni deci erau de interne, pe care le-am făcut cu doctorul  Munteanu (la care făcusem şi modulul de pediatrie în anul şase când mi-a picat mie pata pe pediatrie). Următoarele patru luni, deci, chirurgie. Băi şi ne adună în prima zi  – eram vro şase stagiari cu totu’ la Budimex profesorul Pesamosca (părinte al chirurgiei infantile în Romania) şi ne zice aşa, la dânsul se vine la raport de gardă la ora şapte, facem juma de oră prezentări de articole, papers, etc stagiarii şi rezidenţii, şi apoi raport de gardă. Fiecare dintre noi avea misie să prezinte ceva, orice, din literatura de specialitate, prin rotaţie. Io mă duceam în uichend la tata la Brazi că aveau internet (băi, erea 1999), cautam articole şi printam câte cinci să am toată săptămâna. Eram invidia tuturor rezidenţilor. Mi-aduc aminte că odată am găsit un articol cu unii in America care au făcut chirurgie in utero (adicătelea, operezi copilul care încă e în burta mă-sii) pentru spina bifida; operaţii in utero se făceau numai în trei locuri în lume, toate în America. Pesamosca (mare figură era), bravo, zice, uite articol interesant. Voi ăştilanţi cu ce aţi venit? Şi se trezeşte un rezident mai în spate să zică că a auzit el că ăia de la Polizu se gândesc să facă şi ei operaţie in utero. Pesamosca aruncă o privire prin ochelari, şi zice “bă, unu care e mai lângă el, dă-i mă o palmă peste ceafă lu’ [popescu, cum lo’ fi chemat]. Auzi ce zice ăla, că vor ăia de la Polizu.. Păi băi, operaţii in utero se fac numa’ în două locuri în lume, acu’ aflu de la Dogaru că fax şi ăştia din [de unde o fi fost ca nu mai ţin minte] şi astea în America. Nici nemţii nu fac aşa ceva, nici englejii, şi te trezişi tu că vor ăia de la Polizu…”

Al’dată se întâmplase să lipsesc o zi da una ba, vreo trei zile, şi altă colegă să lipsească şi ea tot una da una ba, da’ fix invers cu mine. A patra zi, joi, lipsisem două deja, Pesamosca intră, mă vede şi zice “iar ai venit tu, iar lipseşte ailaltă. Voi faceţi cu zilele, azi e ziua ta de venit”, şi începe să-mi cânte precum Constantin Florescu “astăzi e ziua taaaaa… zi frumoasă ca tinee…”
După raportul de gardă plecam acasă, că nu aveam nimic de făcut pe acolo, abia rezidenţii dacă apucau să prindă ceva. Ma duceam acasă şi mă culcam la loc, ca mă sculam la cinci ca să ajung la şapte la Budimex.

copilarie ambulantă

în special vara, şi în special în zilele toropite de căldură şi de lenea de după masă, în liniştea bâzâită de muşte şi încă nu de jocul nostru al copiilor apărea de nu ştiu unde un geamgiu. Era întotdeauna cam neras si cu peri cărunţi în barbă, cam ţigănos (sau doar ars de soare?), cu şapcă, mic şi îndesat, cu nişte haine indefinite, ceva albăstrui îmi spune memoria. Purta în spate o ramă mare de lemn, de culoarea timpului şi-a lemnului de mobilă veche, de care se spijineau geamuri de toate mărimile şi grosimile. Erau multe geamuri ]n spatele geamgiului, şi aveau, împreună, o culoare verde de adânc de mare şi de algă.  Dacă nu îi auzeai de departe strigătul negustoresc, monoton şi cam plictisit, “geaaaaameeeeeee”, sigur vedeai licărul soarelui, ca o bijuterie aprinsă, reflectat in geamurile de le purta stoic în spate. Ne era cam frică de el nouă copiilor la bloc, o frică nemărturisită, că nu imi amintesc să fi vorbit despre el cu tovarăşii mei de joacă.

Alteori apărea un nene cu un buchet imens de undiţe de lemn la capătul cărora, atârnate de un fir, se găseau minuni din hârtie groasă şi colorată, ca nişte păsări tropicale, cu nişte cozi-elice care se învîrteau sprinten şi bâzâiau ca bondarii supăraţi, cand erau învârtite cu undiţa deasupra capului. Cu trei lei puteai avea o minune de aceea numai pentru tine, dar nu prea ne înduram noi de trei leii ăia – ne puteam cumpăra o îngheţată la cornet, de treşapteşcinci, sau chiar un indian sau un caoboi de la papetărie. Era frumos totuşi când apărea nenele, învârtind undiţele alea bâzâitoare şi îmbiindu-ne.

Mai venea o ţărancă înaltă şi cu batic, cu o cobiliţă mare cu două coşuri, strigând sec “hai la mure-muree!”

de la ţiganca cu alviţă nu aveam voie să cumpărăm, “nu este igienic”, dar am păcătuit de câteva ori.

La Ploştina venea când şi când cel mai spăimos personaj al copilăriei mele, Caraolea ţiganul, care vindea, din desaga-i fără fund, tingiri, linguri de lemn, fuse, ceaune, tuciuri de mămăligă şi gumari. Şi câte altele, cine le mai ştie.  Îl auzeam cum venea de jos din sat, strigând cu voce cântătoare “guuu-mari, fuuuse avem, linguri tuciuri…guuu-mari, fuuse avem, linguri tuciuri”. Ne piteam prin casă noi copiii, că ne spusese ţăţica Neacşa, Dumnezeu să o ierte, ca dacă nu suntem cuminţi, când mai vine Caraolea ţiganul ne ia şi ne bagă in sac şi ne duce la el la şatră… Mă mai mărisem un pic într-o vară, şi mi-am luat inima în dinţi să rămân în curte, vezi-Doamne nepăsător, dar cu inima bubuind în piept, când a mai venit Caraolea ţiganul. Verii erau pitiţi prin casă, ei nu fuseseră aşa viteji ca mine. A intrat în curte la mătuşa mea, Caraolea, şi au stat de vorbă, şi a băut un pahar de ţuică, şi a negustorit, şi a devenit om. Şi aşa s-a mai năruit un mit al copilăriei, un mit mai puternic ca cel al lui Moş Crăciun.

momente

aveam vreo 10-12 ani cred, era duminica pe la 9 dimineata. Eu, inca in pat, semi-dormind. O aud prin somn pe mama imbracandu-se de iesit si apoi deschizand usa sa imi spuna: “Mă duc până la ăla să iau nişte d’alea”