Făcând curat prin calculator (e ora trei în noapte şi beau un sake), am dat de un document vechi, din 2001.

E un fel de test psihologic: eşti rugat sa scrii o povestioară despre cum te vezi tu peste un numar de ani. La 50 ani de exemplu (asta când ai 28). Am scris-o, în…. aha, Created: Monday, June 04, 2001 7:19:00 PM zice la Document Properties.

este cam aşa:

30 martie 2023

Da. Doamne, cum trece timpul! Am împlinit astăzi 50 de ani, după calendar, dar nu-mi vine încă să cred. Cincizeci de ani!!! Sună tare rotund, aşa. S-a dus, deci, jumătate din viaţa mea (cum am mai spus, am de gând să ating cel puţin vârsta străbunicului meu de la Ploştina – ah, ce dor îmi este şi de tine, dar lasă că la vară ne vedem sigur – care a atins 104 ani de viaţă). Studenţii mei mi-au pregătit iarăşi o surpriză, care – ca şi anul trecut – m-a luat prin surprindere. Au fost tare drăguţi, m-au aşteptat toţi cuminţi, în classroom, preocupaţi, răsfoind paginile cursului meu, pregătindu-se să pună, ca de obicei, întrebări. Când am intrat în sală (eu chiar uitasem că azi este ziua mea, telefoanele vor începe mai târziu; party-ul va fi abia sâmbătă, astăzi am uitat ca pământul ce zi este ) am colectat în primul rând o clasă întreagă de zâmbete care mai de care mai lăbărţate; „ce-i cu ăştia – îmi zic – trebuie să înceapă examenele, prea sunt veseli…” Întârziasem un pic, zăbovisem cu profesorul Thomas Zappi, de la Social Works, să vorbim despre proiectul nostru pentru Asia de Sud-Est. O serie de conferinţe, un curs de susţinut la Universitatea din Bangkok, şi apoi derularea proiectului la care lucrăm de aproape un an. Whatever. Va trebui să-mi organizez timpul foarte bine. Am în primul rând cursurile cu studenţii mei, la care nu vreau să renunţ. Apoi lucrul la noul proiect la care am fost invitat să particip – ceva extrem de incitant şi serios. Am fost foarte onorat pentru invitaţia ce mi s-a oferit, de a lucra la acest proiect fabulos. E un program complex, care îşi propune, in esenţă, studierea proceselor de dezvoltare fizică, psiho-mentală, comportamentală a copiilor proaspăt născuţi – şi primii fiind – pe experimentala colonie lunară care, iată, împlineşte aproape şapte ani de existenţă. Un program de anvergură ce se va derula pe cel puţin zece ani. Şi, mai ales, vreau ca vacanţa de vara viitoare să o petrec în ţară, unde nu am mai ajuns de aproape doi ani. Cel puţin o săptămână la Ploştina, în noua casă, pe care am reuşit să o termin anul trecut (dar pe care nu am reuşit să o văd încă în noua formă). Câteva zile cu părinţii mei (trebuie şi ei sărbătoriţi, au atins, iată, frumoasa vârstă de 80 ani). Apoi vechii prieteni – cei care mai sunt prin ţară, de fapt. Şi sigur nu voi scăpa de UMF, va trebui să particip la cel puţin un dineu. Mda. Ei, să revin. Intrigat ajung la catedră unde mă împiedic literalmente de un ditamai pachetul pe care se întindea, mare, o etichetă. „Domnului profesor, cu dragoste”. În momentul acela au început toţi să urle „Happy birthday to you…” şi să arunce confeti şi spirale prin clasă. A fost foarte emoţionant. „Hai, desfă-l” îmi şopteşte Ann, secretara mea, pe care abia acum o văd că este şi ea aici. Desfac cam emoţionat pachetul: un sac de dormit polar, un set de campanie complet, toate într-un rucsac modern. Încep să zâmbesc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu au uitat, desigur, nici nu aveau cum. La ultima ieşire pe munte cu studenţii mei şi o parte din copii (noi le zicem „tabere experimentale” – pretextul nostru de a o şterge măcar un week-end pe munte), am rămas de pomină cu sacul meu de dormit (ultimul, căci cel vechi pe care l-am adus acum 22 ani din ţară a devenit demult subiect de anecdote, dar nu mă pot despărţi de el) pe care, după ce l-am pârlit serios încă din prima seară, la foc, şi am mai şi vărsat cam un galon de ketchup pe el, am reuşit să îl compromit definitiv scăpându-l în apă, în timpul coborârii cu barca pe râul Green Valley. Unele “deprinderi” nu le pierzi toată viaţa…..Cincizeci de ani, Dumnezeule…Rămân cu sacul de dormit în mână, zâmbind, cu gândurile aiurea… Îmi trec prin faţa ochilor flash-uri din viaţă… Lucrurile au început să se schimbe acum cât timp? 22 ani? – da, cam atât. Era in 2001, intr-adevăr. Eram tânăr şi entuziast. Am aplicat pentru acel doctorat, obţinând – deşi mulţi s-au mirat – acea admitere la Oregon State University… Ce clipe frumoase am petrecut acolo… Am ajuns în State plin de sentimente contradictorii: teamă, incitare, curiozitate, tristeţe (da, asta încă mai este…)…Uite, fac acum o scurtă recapitulare a vieţii: ce aspiraţii am avut, ce am realizat, sunt mulţumit, oare? Dar fericit? Hm! Să vedem: profesional, numai satisfacţii, pot spune: sunt deja Associate Professor la o universitate de prestigiu. Am muncit mult pentru asta, dar a meritat. Am publicat ceva cărţi, predau – şi-mi iubesc foarte mult studenţii. Iar lucrul cu copiii… Ah, asta te ajută să rămâi mereu tânăr! Mi-am făcut o mulţime de prieteni prin toată lumea – călătoresc destul de mult, deşi mă rup greu de copiii mei şi de studenţi – chiar acum am primit la PhD un student din România, foarte bun. Mulţi prieteni, dar tot cei vechi suntem adevărata gaşcă… Ne vedem şi acum – destul de rar, recunosc, suntem toţi foarte ocupaţi, şi împrăştiaţi mai peste tot – dar de două-trei ori pe an tot reuşim să ne vedem toţi. A cam devenit o tradiţie ca Paştele, sau sărbătorile de iarnă, să le petrecem împreună, pe la unul dintre noi – şi cel mai adesea la mine. Am o casă mare, cu o vedere superbă spre un lac, cu vreo 2000 m² de grădină, şi o pădure bătrână, imensă, în apropiere. Cu maşinile, ce e drept, nu prea m-am omorât. Am o maşină comună, pentru serviciu şi celelalte deplasări, şi un jeep cam vechi şi cam jupuit pentru escapadele mele montane. Într-adevăr, dacă stau şi mă gândesc bine cam la mine s-au desfăşurat cele mai multe „întruniri” de când mi-am terminat casa – să tot fie vreo 11 ani. Ca altădată, dealtfel. Stau singur, dar mă descurc. După încercarea de căsnicie de acum – cât a trecut, oare? 16 ani, parcă – m-am cam lecuit. Nu a fost nimic dramatic, atunci, dar după câteva luni ne-am dat seama că nu ne potrivim. Şi că, de fapt, nu ne iubim. Asta este. Pentru mine ocazia apărut atunci, demult, dar era prea târziu deja. Deh, viaţa nu prea îţi oferă de două ori aceeaşi ocazie. Aşa că nu am mai încercat o nouă căsnicie. Doar relaţii trecătoare, mai comode şi fără multe obligaţii. M-am obişnuit, ce-i drept. Îmi iubesc copiii cu care lucrez, studenţii, prietenii… Şi trecutul, da. E totul atât de viu şi de intens! Nu am uitat nimic; nu am acuzat soarta, destinul, pe nimeni. Recitesc uneori scrierile mele din tinereţe, am totul, scrisori, mesaje, poeziile mele… Cele mai frumoase clipe din viaţa mea. Nu prea am timp să fiu nostalgic, ce-i drept. Sunt cam prins toată ziua, programe, catedră, călătorii… Doar uneori, seara (când sunt acasă şi nu prin cine ştie ce hotel) stau în faţa căminului unde pâlpâie domol un foc, cu o cutie de bere în mână, şi rămân aşa, nostalgic, pe gânduri. Îmi zic că am avut – şi am – o viaţă plină, bogată, dar un sentiment de neîmplinire tot mă încearcă… Cel mai acut resimt lipsa copiilor – copiilor mei. Cei cu care lucrez compensează în mare parte această lipsă, dar totuşi nu-i pot înlocui întru-totul.

Dar se pare că stau de cel puţin două minute pierdut, cu rucsacul în mână şi privirile duse… Studenţii zâmbesc – bănuiesc ei cam ce se întâmplă cu mine. Ei, da. O viaţă de om, aşa cum a fost. Bună, rea…Greu de stabilit.

În rest…ce să mai spun? Scriu (în mare secret) la cartea mea, („Singurătate” cred că se va numi), volumul meu de poezii s-a mai lărgit cu anii (deşi cred că nu le voi publica niciodată). Şi cam atât. Am un motan – Tommy – care seamănă teribil de mult cu Zoica – tare mi-a mai fost dor de ea după ce am plecat – de care vede mai mult menajera mea, eu sunt aşa de rar pe acasă… Mă ocup regulat – încă –de sănătatea mea: am amenajat la parterul casei mele o sală mare de fitness pe care o vizitez cel puţin de două ori pe săptămână, încă mai fac escapade cu bicicleta (îmi amintesc de anii de mers aproape exclusiv cu bicicleta cât eram student la Oregon), pe munte merg destul de regulat – deşi mult mai rar acum, faţă de anii în care am avut marile realizări în domeniul ăsta, toate acele expediţii minunate: Mont Blanc, Aconcagua, multele vârfuri din Stâncoşi (cu ei am început), şi mulţi alţii.

Dar să mă întorc la oile mele. Am un curs de ţinut, vreo două întâlniri, munca de birou, cu toate hârtiile alea (le urăsc de mult) şi să pun ultimele lucruri la punct pentru petrecerea de sâmbătă – s-a anunţat lume multă, cam toată gaşca veche, colegii de acum, studenţi de-ai mei, tineri cu care am mai ţinut legătura (de fapt mai mult ei cu mine, foştii copii din programele noastre)…şi cred că trebuie să-mi duc şi maşina la reparat, căci a început să dea nişte rateuri la pornire.

Pe sâmbătă, deci.

Nostalgii… Un lucru s-a neadeverit, insa, aceea cu ramasul singur…

De iubit iubesc la fel.

Restul?